duminică, 27 iulie 2014

Povestea bǎiatului cu pǎrul verde și al fetei cu pǎrul roz.



Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu

Dupa primul volum al Povestirilor aproape fantastice, lucram la volumul urmator. Versiune adaptata pentru blogul meu.
          Bǎiatul care venea de la rǎsǎrit avea pǎrul verde. Se grǎbea sǎ ajungǎ la biserica cu ceas din centrul orașului. Trecea printre oameni zâmbindu-le, însǎ ei nu primeau bucuria lui
          – Ce nesimţit! bodogǎni o femeie care luase peste halatul de casǎ o pelerinǎ, deși cerul nu avea nici un gând sǎ plouǎ. Auzi tu, sǎ-și vopseascǎ pǎrul în verde!
          Bǎiatul știa de ce e supǎratǎ femeia. Nu peste mult timp soţul ei trebuia sǎ soseascǎ acasǎ. Datoritǎ Esmeraldei, mǎritatǎ de curând cu Suleiman – ǎștia doi stǎteau mai mult goi toatǎ ziua la piscinǎ – ea se uitase cu ochi-n gard, fǎrǎ sǎ facǎ ceva de mâncare. Nici pâine nu cumpǎrase.
          Nici femeia, nici ceilalţi locuitori ai orașului nu au vǎzut cǎ la rǎsǎrit cerul devenise verde.


          Fata care venea de la apus avea pǎrul roz. Și ea se grǎbea sǎ ajungǎ la biserica cu ceas din centrul orașului. Trecea printre oameni zâmbindu-le, însǎ aceștia nu aveau chef de bucuria ei.
          – Unde am ajuns! mârâi un bǎrbat cu cascǎ roșie și ochelari de motociclist, desi el nu avusese niciodatǎ o motocicletǎ. Cine a mai vǎzut o fatǎ cu pǎrul roz! Dacǎ îi place sǎ umble așa, treaba ei! Da’ sǎ-și poarte podoaba la ea acasǎ nu pe strǎzile orașului. Și-a vopsit pǎrul în roz numai ca sǎ ne scoatǎ pe noi din sǎrite!
          Fata care venea de la apus știa de ce este nervos bǎrbatul. Luase pe furiș casca și ochelarii nepotului sǎu pentru a nu fi recunoscut de ceilalţi. Se împrumutase de la mulţi dintre ei și nu-și achitase datoriile, nu pentru cǎ nu ar fi avut cu ce, doar așa de-al dracului!
          Nici bǎrbatul, nici ceilalţi trecǎtori nu au vǎzut cǎ la apus cerul se colorase în roz.    


          Bǎiatul cu pǎrul verde și fata cu pǎrul roz au ajuns în același timp în piaţa din faţa bisericii cu ceas. S-au aruncat fericiţi unul în braţele celuilalt. Piaţa era plinǎ de bǎrbaţi, femei, copii. Când i-au vǎzut pe cei doi tineri îmbrǎţișaţi, oamenii mari au început sǎ strige, sǎ huiduie. Copiii își vedeau de ale lor, indiferenţi la agitaţia pǎrinţilor.
        – Sǎ vǎ fie rușine!

– Poliţia! Sǎ vinǎ poliţia! Ne fac orașul de râs!

– Huoooǎ!

– Așa v-au învǎţat pǎrinţii voștri, nesimţiţilor!?
          – Sǎ-i aresteze! La pușcǎrie cu ei! Sǎ stea acolo pânǎ-și recapǎtǎ culoarea pǎrului!
          Bǎiatul și fata nu aveau treabǎ cu ei. Nu-i interesa cǎ locuitorii orașului vorbeau aiurea. Nu ei își vopsiserǎ pǎrul. Îmbrǎţișaţi se priveau în ochi și din când în când se sǎrutau fericiţi cǎ sunt împreunǎ. Dupǎ un timp au apǎrut și jandarmii. Apoi, din douǎ blindate au coborât trupele de asalt înarmate de rǎzboi. Mulţimea s-a dat la o parte, lǎsând calea deschisǎ spre cei doi. Ei continuau nestingheriţi sǎ se sǎrute.
          Televiziunea nu putea nici ea sǎ lipseascǎ. În faţa bisericii cu ceas se consuma un eveniment. Reportera blondǎ în emoţia clipei lua pulsul pieţii.
          – Care e pǎrerea dumneavoastrǎ despre comportamentul acestor tineri?
          – Este revoltǎtor!Ţipǎ în microfon un bǎrbat al cǎrui costum maron cu dungi negre îi dǎdea un aer de seriozitate. Acum când am intrat în Europa, este o rușine! Ţara asta, pe lângǎ cerșetori și hoţi, are și tineri cu pǎr verde și roz!

          – De vinǎ este familia fiecǎruia se amestecǎ în vorbǎ o gospodinǎ grasǎ ce avea în mâini douǎ paporniţe burdușite cu zarzavaturi, detergenţi și mezeluri. Trebuia sǎ-i înveţe de mici cǎ nu au voie sǎ umble în societate cu pǎrul ǎsta sfidǎtor.
          – Președintele și guvernul sunt de vinǎ! Dacǎ ar fi avut locuri de muncǎ…

         
          Atunci când primii militari au ajuns lângǎ bǎiatul cu pǎrul verde și fata cu pǎrul roz, piaţa s-a cutremurat. Un tunet puternic și cerul a înflorit. Milioane de flori planau rotindu-se din cer pe muzica unui vals ce se auzea din turla bisericii.
          Când muzica a încetat, peste piaţǎ s-a așternut o liniște nefireascǎ. Un copil a început sǎ râdǎ arǎtând cu degetul spre pǎrinţii sǎi. Treptat piaţa a fost copleșitǎ de râsetele copiilor. Oamenii mari se priveau speriaţi unul pe altul. Militarii își pipǎiau nedumeriţi creștetele rase sub caschetǎ. Copiii continuau râsul nepotolit. O lumina strǎlucea jucǎuș, în bǎtaie de joc, pe cheliile celor mari.
          Fata cu pǎrul roz l-a luat de braţ pe bǎiatul cu pǎrul verde și au plecat din oraș.

sâmbătă, 26 iulie 2014

99 fotografii pentru 9 zile

vineri, 25 iulie 2014

Aurel si Albastrii

Revista Arges nr 7
                _ Avem si varianta color! zice Sibi si ne picteaza
 

joi, 24 iulie 2014

Tulnicul de la Farmecul pǎdurii


          Dacǎ lași în urmǎ patru semne de piatrǎ, numǎrate din dreptul telegondolelor care urca pe muntele Pietricica, te abaţi în dreapta spre Mânǎstirea Bistriţa și ai curajul sǎ intri la Alexandru cel Bun în pǎdure, nu mai mult de trei sute de metri cu mașina, urmând firul apei pe drumul de ţarǎ, practicabil, poţi avea surpriza sǎ gǎsești tocmai ce cǎutai; o oazǎ de liniște și verdeaţǎ, un farmec al pǎdurii pe care credeai cǎ l-ai pierdut undeva în ţara de basm a copilǎriei.

       Treci podul solid cǎtre pensiune, parchezi, îţi cari bagajele în camerele curate, te speli pe mâini și pe faţǎ și ieși afarǎ în curtea peste care copaci înalţi abia de-ţi îngǎduie sǎ vezi cum soarele abandoneazǎ lupta și-și depune învins suliţele lângǎ zidul verde inpenetrabil al cetǎţii.

          Cu siguranţǎ vei alege sǎ stai în foișorul mare, sǎ-ţi destupi o sticlǎ cu tǎrie, dupǎ care sǎ gândești festinul pe care va trebui sǎ ţi-l pregǎtești. Pensiunea, la preţuri mici, oferǎ cazare nu și masǎ. E dotatǎ cu aragaz, cuptor, grǎtare, veselǎ și alte instrumente specifice pe care Bogdan gazda amabilǎ ţi le pune la dispoziţie.

      Nu știu dacǎ procedeazǎ la fel cu toţi turiștii ce își aleg aici reședinţǎ, pentru douǎ trei zile, ca sǎ viziteze mânǎstirile și celelalte obiective turistice din jur, dar amabil cu noi, Bogdan a încins personal focul și a devenit cel mai priceput grataragiu pe care eu l-am întâlnit. Priviţi-i arta! V-a ajuns mirosul? Sǎ meargǎ cineva sǎ aducǎ berea din frigider!

          La un moment dat un sunet lung melodios sparge liniștea nopţii. Întoarcem cu toţii ochii întrebǎtori cǎtre gazdǎ.
          – E ciobanul de la stânǎ. Avem aici aproape de noi, se poate vedea de la etaj, o stânǎ modernizatǎ pe fonduri europene. O puteţi vizita mâine. Când scapǎ în horincǎ, mai în fiecare searǎ, pe cioban îl prinde dorul de tulnic și-i arde un concert.

miercuri, 23 iulie 2014

Sighet, geamǎtul Negrei



          La Sighet cuvintele și-au pierdut respiraţia. Expuse pe pereţii coridoarelor, literele ca niște prune uscate, întinse pe gratii, descǎrnate, lipsite de lumina soarelui, rescriu o tulburare a istoriei. O pǎdure de nume smulsǎ din rǎdǎcini de un vânt nǎprasnic pe versantul Golgotei. Parcǎ te înjunghie încǎ în urechi câte un geamǎt sfârșit ce vine din întunericul surd al Negrei.
           Mișeleascǎ lucrare a diavolului roșu care a crezut cǎ poate îngenunchea spiritul unui popor! Dumnezeu a îngǎduit doar cǎrnii sǎ se usuce pe încrengǎtura de oase.
          Dacǎ te-ai rǎtǎcit cumva cititorule pe blogul meu, te sfǎtuiesc nu scǎpa sǎ citești versurile eliberate de dupǎ moarte, din temniţǎ.


Nota: Apare undeva numele Constantin Micutelu, neinsemnat printre numele mari, al unui securist anchetator. Subiectiv, am tresarit cand am dat de el. Mi-am dat seama ca homunculul acela, locotenetul major din anii 50, m-a anchetat si pe mine in Dosarul Albastrii in 71, era colonel. Tin minte palma lui grea...