luni, 20 octombrie 2014

Herghelie de zâne


          Când mǎ uit la imagine, vǎd într-un ţarc opt superbe exemplare, iepe  din rasa mustang aduse din preeriile Munţilor Stâncoși. Stânjenite de pantofii cu tocuri înalte și rochiile lor elegante, sunt gata parcǎ sǎ se scuture de hamuri și sǎ alerge liber pe câmp, stârnind zborul fluturilor și praful stelar adunat peste noapte în roua din iarbǎ. Abia cu racheta în mânǎ, în dreptunghiul desenat cu rigoare direct pe retina spectatorilor dornici sǎ asiste la înfruntare, ele devin zeiţe.
          Ce mult s-a schimbat lumea! Altǎdatǎ sclavii lui Spartacus se luptau în arenele romane și mulţimea ovaţiona în delir: Sânge! Sânge!
Acum mulţimea freamǎtǎ mai abitir, dacǎ forţa loviturilor e îmblânzitǎ de un stop, sau un underspin.

          Începe marea confruntare, Turneul Campioanelor și Simona este acolo la Singapore. Așa cum și-a dorit. Primul meci cu Eugenie Bouchard. Sǎ-i dorim încredere în sine și noroc!

duminică, 19 octombrie 2014

Mǎ retrag de la Superblog

            Nu-mi plac notele mici pentru cǎ mediocritatea este o boalǎ periculoasǎ. Ti se pare cǎ poţi înota în pluton și cu puţin efort, printr-o șmecherie oarecare, sau la un carambol, te-ai putea detașa strecurându-te, sau câștigând la impresie artisticǎ. Ce te faci însǎ dacǎ și juraţii în mediocritatea lor, n-au în dotare simţul artistic. În cazul de faţǎ așa se pare. Prin urmare, competiţia advertorialelor, Superblogul, are un set de reguli nu e ca în artǎ, unde doar dacǎ stii sǎ le depǎșești, ai șansa  sǎ  EȘTI! Altfel e o pierdere de vreme.
            În superblog ţi se cere doar sǎ lustruiești șabloanele pe diferitele teme. Am știut de la început și ar fi trebuit sǎ evit. N-ai cum sǎ reziști ca scriitor acoperit!
            Mi s-a reproșat:
            „Deși n-am înţeles observaţiile dumneavoastrǎ politice în acest context, vǎ transmitem cǎ articolul a fost evaluat și notat în raport cu cerinţele enunţate”. Dar dragii mei juraţi, nu vedeţi cǎ fǎrǎ politic nu se mai poate? Numai cǎ, de ce eu consecinţele? Când doar l-am ascultat pe cǎluţul cabrat. El a vorbit, revoltat de mǎgǎriile premierului, de ce sǎ fiu eu penalizat?
            Salutǎri Claudiei Pǎtrașcu! Sper sǎ înţeleagǎ.
            Eu m-am retras! Sǎ vedem ce face și premierul.

Ce-ar fi sǎ se retragǎ...

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Relaţii bilaterale

          Iatǎ cǎ nu e doar Simona Halep! (Mi-aș dori sǎ vorbesc despre ea, sǎptǎmâna viitoare și cealaltǎ, când se vor încorona reginele. Aș sǎri într-un picior și-aș bea vinul din ulcior sǎ fie ea. Dacǎ m-ar întreba cineva n-aș vota-o nici pe Sharapova și nici pe neagra de tanagra.
          Dupǎ cum spuneam, iatǎ cǎ o avem pe Irina Begu calificatǎ merituos – dupǎ ce le-a învins pe Pironkova şi pe Safarova în finala unui concurs Premier, taman la Moscova, cea mai „prietenoasǎ” capitalǎ europeanǎ a sportivilor români. Cum sǎ uit Olimpiada Nadiei Comǎneci!?
          Ce e drept, s-au mai schimbat lucrurile. Se știe slǎbiciunea lui Putin pentru sportive, se pare cǎ Sharapova n-a venit ca sǎ nu-i iasǎ vorbe, s-o stârneascǎ pe Kabaeva. Furios Putin s-a dus la Milano sǎ discute cu Bǎsescu „principalele aspecte ale relaţiilor bilaterale” înaintea finalei. 

          Irina Begu – Anastasia Pavliucenkova.
Notǎ. Se pare cǎ președintele nostru a cerut în contrapartidǎ ieri de la KGB, o lista cu ofiţeri... 

Plai balai - pamflete politice

Din arginturile mele. Acest strigǎt

TABLOURI DINTR-O EXPOZITIE
- acest strigǎt -
tatǎlui meu

acest strigǎt de asfalt încins
sub ninsoare
l-au gǎsit soldaţii
scormonind aerul
cu baionetele lor…

duios unul
și-a scos mantaua
acoperind lǎtratul
ameninţǎtor
cu trupu-i trandafiriu

e bine și cald
sub manta
troznește iarba
și cuvintele
se subţiazǎ ca ceara

Din volumul Pasǎrea ceţii

vineri, 17 octombrie 2014

Din arginturile mele. Pasǎrea ceţii

dar pentru cine scriu
toate acestea

               ca o învǎţǎtoare
               a vinului
               ai rǎmas
               în grâul
               cuvintelor
               mele

               altǎdatǎ
               prietenii
               cuminecau
               în urmǎ
               zǎpada…

               memoria
               e surdǎ
               precum
               carnea
               trupului
               sterp

mǎ întreb
zǎnatecul ninsorilor…

Din volumul Pasǎrea ceţii

Din arginturile mele. Pasǎrea ceţii

Copyrigth Kal Gajoum
ce rotunzi sunt umerii ploii
și cât de calzi,
de parcǎ m-ar alerga
în înserare
heralzi…

îmi vǎd de viaţǎ,
ca o pradǎ
adulmecând,
din când 
în când,
sǎrutul
pǎsǎrii

de ceaţǎ

Din volumul Pasǎrea ceţii

marți, 14 octombrie 2014

La barza chioarǎ


          Ponta ofiţer sub acoperire. Nimic nou sub soare. Chestia asta nu e o știre, ci o confirmare. Știam de mult cât de dedublat e omul. Ba premier, ba deputat, am avut semnal. În el, însuși atomul pare a lucra bicefal.
Dacǎ mǎ întorc în poveste – și feciorul babei și al moșului își lepǎda pielea de porc și devenea împǎrat pânǎ la cântatul cocoșului. Numai cǎ la premier lucrurile s-au încurcat...
          La barza chioarǎ îi face Dumnezeu cuib!
          Președintele asearǎ a dat o cheie. Așa sǎ fie?... Cicǎ Ponta ziua ar fi bǎrbat și noaptea femeie... De-aia umblǎ acoperit. E greu sǎ fii și soţie!...
          Vorbe de campanie se înţelege.
          De dimineaţǎ premierul, sau ofiţerul, nu știm care, s-a dus la Sfânta Parascheva ca sǎ-l dezlege și întâlnind un reporter a declarat:

          – Eu sunt curat și cinstit și mint rar! Doar când e necesar și sunt acoperit de lege. Declar cǎ voi fi cel mai bun Președinte din univers! El e un marinar nebun și pervers, și minte golanul cǎ și-a fǎcut vara sanie și iarna car, cǎ l-am vǎzut cu Loganul pe bulevard. Știe doar sǎ bage zâzanie prin gard...

Plai balai - pamflete politice

luni, 13 octombrie 2014

Dona. Fragment.

            De copii, nu am știut cǎ Dona e sorǎ cu noi numai de tatǎ. Abia în ziua când a  împlinit 18 ani s-au purtat ceva discuţii. Tata a stat de vorbǎ cu fiecare în parte. Intram pe rand în camera de la șosea, unde el desfǎcuse prima oarǎ masa mare de 12 persoane, de la mobila pe care o cumpǎrase de curând. Pe faţa de masǎ albǎ cusutǎ pe margini cu motive ţǎrǎnești, Victo pusese o canǎ de sticlǎ în care tata aducea de obicei vinul din beci. De data asta Victo rupsese din grǎdiniţa din faţǎ un braţ de flori și le înghesuise în cana ce ţinea loc de vazǎ.
            Ultimele douǎ vaze își dǎduserǎ obștescul sfârșit, pe fǎraș, sǎptǎmâna trecutǎ, datoritǎ lipsei mele de precizie, încǎieratǎ cu Mara într-o bǎtaie cu perne pentru Costel Pistol. Dona, nota loviturile în plin într-un carneţel, iar câștigǎtorul la sfârșit primea drept premiu, dreptul s-o însoţeascǎ pe ea la întâlnire. Dona trișa câteodatǎ în avantajul meu. Mai micǎ fiind, intram ades în dificultate și mǎ puncta suplimentar. Mara, își rotunjise sânii ca merele, se împlinise. Devenise cochetǎ și parcǎ se lipea prea tare cu corpul de Costel când se sǎrutau. Așa era ritualul. De fiecare datǎ Costel aducea o ciocolatǎ și trebuia sǎ-l sǎruţi mai întâi ca s-o primești, dupǎ care deveneai omul de pazǎ și se puteau sǎruta ei doi, în voie; în spatele cǎminului cultural, la dulap(o roatǎ din lemn care te învârtea), pe dupǎ vreun boschet în curtea bisericii, sau dincolo de șosea în groapa Linii, ascunși de terasamentul cǎii ferate.
            Pe mine, nu mǎ interesa de la Pistol decât ciocolata.      Tare mult se iubeau amândoi și multǎ ciocolatǎ am mâncat în anul ǎla! La un moment dat a vrut sǎ pǎrǎseascǎ școala normalǎ pentru el, dar a potolit-o Victo, trecând peste pazǎ și administrându-le, în stânga și-n dreapta, un potop de lovituri cu o jordie, amândurora, fǎrǎ sǎ noteze în carneţel. N-aș fi crezut cǎ nu se vor cǎsǎtori.

*
            Ușor abǎtut tata nu știa de unde sǎ apuce firul. Se așezase în capul mesei lungi, spre fereastrǎ, iar eu în celǎlalt capǎt al mesei, spre ușǎ. Brusc, l-am auzit parcǎ de departe
            – Bursucel, ca sǎ știi, Dona noastrǎ mai are o mamǎ. Dupǎ amiazǎ va ajunge și ea aici și va sta cu noi la masǎ. Cum adicǎ, mi se învalmǎșirǎ gândurile, o sǎ vinǎ sǎ ne-o ia pe Dona noastrǎ? Și mama, Victo, o s-o lase? Chit cǎ erau un pic certate, ea n-are nimic de zis? Noi ce sǎ facem fǎrǎ Dona? Parcǎ citindu-mi gândurile tata continuǎ.
            – Vine doar s-o cunoascǎ, nu ca sǎ-i strice rosturile. Vine o vede și pleacǎ. Cum a mai plecat o datǎ. Nu i se ghicea vreo urmǎ de pǎrere de rǎu. Doar frustrarea bǎrbatului.             – O sǎ vǎ povesteascǎ maicǎ-ta mai mult. Cred cǎ a avut dreptate. Trebuia sǎ vǎ spunem mai demult. Și mi-a fǎcut semn sǎ plec și sǎ o trimit pe Dona. Cu Mara deja vorbise.
            Victo își fǎcea de rost prin bucǎtǎrie. Mara învârtea în mîini mecanic o pǎpușǎ, eu rǎmǎsesem mutǎ, ca maica mare Teia Dumnezeu s-o odihneascǎ! în picioare, lângǎ ușa dintre camere. Am vǎzut-o pe geamul dinspre bucǎtǎrie întrând din salǎ pe Gardista, cealaltǎ bunicǎ din partea mamei. A rǎmas acolo îmbrǎcatǎ în costumul ei, cu ie și velinţe, stand de vorbǎ cu Victo și trǎgând cu coada ochiului la mine. Dupǎ câteva minute a apǎrut și Dona, plângea. Rar am vǎzut-o plângând. Nici mǎcar atunci când a croit-o Victo cu jordia. Pistol a luat-o la fugǎ, ea a rǎmas dreaptǎ pe loc, ferindu-se doar cu mâna la faţǎ. N-a mai vorbit de-atunci cu Pistol. Nu i-a plǎcut cǎ a ales sǎ fugǎ în loc sǎ vorbeascǎ, sǎ argumenteze ceva. Oricum, atunci cu Victo nu s-ar fi putut vorbi.
            Ne-am repezit amândouǎ și eu și Mara cǎtre sora mai mare, luându-ne în braţe. A intrat și mama, ne-a cuprins pe dupǎ umeri. Plângeam toate, ne scuturam într-un plâns pe mai multe voci.
            – Fǎ proastelor, mai tǎceţi dracu din gurǎ cǎ nu muri-i eu! Tu Victorie, du-te la bucǎtǎrie cǎ ţi se arde în cuptor prǎjitura, deja miroase a scrum și te faci de râs! Râde Gela de tine! Iar voi toantelor, staţi jos sǎ vǎ spun cum a fost.
            Așa am aflat cǎ Gela l-a lǎsat singur pe tata cu Dona de la șase luni. Cǎ în afarǎ de Gela, Titi a mai avut o nevastǎ, pe Valeria, tare frumoasǎ dar n-a avut noroc de ea. A murit înpușcatǎ în șold de vǎrǎ-su Petruţ, vǎr primar cu Titi, dintr-un accident. A pierdut prea mult sânge pânǎ sǎ ajungǎ la spital. Au stat împreunǎ trei luni. În vremile alea, dupǎ rǎzboi Titi a lucrat un timp la București, la un ziar, sǎ-l întrebaţi pe el la ce ziar, parcǎ îi zicea Universul. Activa și la partidul lui Titel Petrescu. Eram ceva neamuri, mai de departe. Titel Petrescu e înmormântat aici în Rǎdești. Și Vasilescu, fratele Gelei, vecinu Costel, se bǎgase la tineret. Ei doi au rǎmas prieteni pentru toatǎ viaţa. De la el a cunoscut-o mai târziu pe Gela. Gardista se așezase în fotoliul lui tata, de lângǎ soba de teracotǎ. Acolo era locul lui.
            – Rǎmǎsesem la Valeria. Nu știu cum se face, dar Titi a ajuns pânǎ la urmǎ la comuniști. L-au trimis din București, înainte de alegeri, în campanie. Rǎspundea de toatǎ Regiunea Muscel. Veneau de la o întrunire. Și întrunire, și nuntǎ!... El și Petruţ aveau pistoale la ei. Vremile nu erau sigure. Arsenescu și ai lui stǎpâneau încǎ munţii, sus de Câmpulung. Valeria era cu ei. Tineri, frumoși, treceau dealul de la Piţigaia încǎlziţi nu numai de discuţie, ci și de ţuica de la nuntǎ. Toatǎ lumea era a lor! Și, cum e pârdalnica de viaţǎ, în jocǎ s-a descǎrcat pistolul lui Petruţ, fǎcându-i praf o arterǎ de la picior. Se opri și-și fǎcu o cruce mare, uitându-se dincolo de tavanul casei.
            – Greu a depǎșit momentul Titi! Ajunsese din om neom și ca sǎ mai iasǎ din cârciumi, s-a gândit sǎ încerce și altfel. Așa a cunoscut-o prin Vasilescu pe Gela. Acu sǎ știţi cǎ Gela, era tot frumoasǎ, dar rece, calculatǎ, nu trǎia intens ca Valeria. Avidǎ dupǎ bani, repede au izbucnit certurile. Titi nu-i aduce cât trebuie. Începuserǎ necazurile cu partidul. Cineneva la cadre, descoperise scame în biografie, iar când s-a întâmplat cu Valeria, au gǎsit motiv sǎ-i ridice carnetul de partid.
            Gela a priceput cǎ așteptǎrile sale sunt grav ameninţate și arunca tot mai atentǎ privirile împrejur. Între timp nǎscuse. Deja fizicul intrase repede pe fǎgașul refacerii și ajungând la greutatea optimǎ s-a gândit cǎ e timpul sǎ-și refacǎ socotelile. Oferta lui Titi de a pǎstra el pe Dona, i-a mai rezolvat un rest. Se simţea în vorbele babei, o femeie isteaţǎ cu mult bun simţ rǎmasǎ vǎduvǎ de tânǎrǎ în respect pentru omul ei Gardistul, lipsa de înţelegere pentru faptele Gelei. Cum sǎ te numești mamǎ de copil dacǎ nu-l crești? Ea s-a descurcat singurǎ cu cele trei fete ale ei.
            – Pe Victoria i-am dat-o lui Titi cu condicuţǎ. Rosti Gardista. Ce sǎ fie aia condicuţǎ? Ne-am uitat la Dona, doar nu degeaba fǎcea Școala Normalǎ. Dǎdu din umeri. Știa ceva din romanele ei, dar nu se potrivea.
            – Adicǎ nu avea vârsta, fǎ proastelor! Era așa ca Mara. De fapt Titi s-a trezit pe cap cu doi copii de crescut. Victoria a ţinut-o pe Dona în braţe de la opt luni. Și odatǎ se opri din povestit.
            Titi trecu prin camerǎ cu cana cu flori în mânǎ, merse pânǎ la gardul dinspre calea feratǎ și aruncǎ florile în groapa Linii. Apoi scose o ciuturǎ de apǎ de la puţ, spǎlǎ bine cana și intrǎ în beci. Noi îl urmǎream ciorchine la geam, sǎ vedem ce face.    
            – Lǎsaţi-l cǎ e supǎrat și el! Și-a adus aminte! Cu cana plinǎ ochi intrǎ înapoi în casǎ.

– Sǎru’mâna Gardisto! Nu te-am vǎzut. Bei un vin?...

duminică, 12 octombrie 2014

Nemulţumitului i se ia darul

          Laura Demetriad e o avocatǎ de succes. Nu știu sǎ fi pierdut vreodatǎ un proces. Când se ridicǎ de pe scaun și începe sǎ vorbeascǎ, pare cǎ în sala de judecatǎ se așterne manǎ cereascǎ. Iar mie ca avocat al acuzǎrii, biet faun, mi se zbârlește pǎrul! Adevǎrul e cǎ picioarele-i superbe prelungite în tocuri înalte cu fusta scurtǎ mulatǎ împrejur, au un luciu aparte și când penduleazǎ pe podea jur pe Sfânta Scripturǎ – și santinelǎ, și martor, și jurat, în aceiași mǎsurǎ bat ritmul și viseazǎ – iar Laura danseazǎ pe muzica vorbelor cu argumentele, de parcǎ ar apǎra un înger nevinovat.
          Astea sunt momentele dinainte ca judecǎtorul sǎ ne cheme la el în cabinet și s-o întrebe discret doar pe ea:
          – Laura cu ce te epilezi?
          – Cearǎ de epilat de unicǎ folosinţǎ cu azulena și uleiuri dupǎ epilat cu aloe vera.
Nu e cu putinţǎ! Nu poţi sǎ crezi! Curios, aș zice! M-aș fi gândit la praf stelar.

          Mi-am scos din buzunar carnetul și bucuros cǎ i-am aflat secretul, l-am notat pentru Elena mea.
          – Ia de vezi amice – și apucându-mǎ de mânǎ m-a condus cu mâna ei pe coapsǎ, pânǎ sus. Aș fi stat acolo o sǎptǎmânǎ lunecând pe pielea finǎ, catifelatǎ. Era atât de bine! Simţeam cǎ se întunecǎ ceva în mine și n-am luminǎ, dintr-odatǎ…
*
          E inutil sǎ vǎ spun cǎ am pierdut procesul și omul acela, deţinutul, a fost eliberat. Acasǎ am intrat pe site-ul Total Pro Beauty și am comandat cinci cutii de cearǎ cu azulena. A doua zi pe searǎ, Elena, când a vǎzut cadoul m-a certat.
          – Cu astea sǎ te speli tu pe cap cǎ eu folosesc aparatul de epilat definitiv cu luminǎ intens pulsatǎ. Silk'n Flash & Go. Îl folosesc de un an, n-ai remarcat?

M-a luat prin surprindere. Elena e o femeie modernǎ, activǎ, nu o divǎ. Ce povești sǎ-i spun? Cǎ pe pielea Laurei lunecai altfel? Cǎ era adevǎratǎ și-mi dǎdea fiori la atingere. Ce eram nebun? Mi-a fost fricǎ!
          La o adicǎ, dupǎ stingere, te mulţumești cu ce ai.

          Cu totul altfel s-ar fi scris filele istoriei dacǎ nu s-ar fi inventat epilatul și podoaba pǎrului ar fi însemnat ca pe vremuri nobleţea gloriei…

Etapa IV-a Superblog2014

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Peceţile lui Zamolxe

          La început a fost legenda.(…)  Nu e bine! De la capǎt cu literǎ mare:
          Înaintea legendei, au fost Dacii. “Rasa lor era nobilǎ. Ei erau urmașii atlanţilor, cei care au fost pe Terra la începutul facerii. Pe pǎmântul lor s-a nǎscut lumea.”
          Pǎmântul dacilor era mult mai mare decât se știe azi. Parte din el s-a scufundat. Asta se leagǎ cumva de Atlantida. Continentul acela s-a scufundat.Totul se leagǎ în legendǎ. Se zice cǎ Zamolxe ar fi fost conducǎtorul dacilor liberi. Unii îl fac zeu, dar el era doar un om cu sânge nobil și pur, pǎstrǎtor al Codului Legilor undeva pe pǎmântul Sarmisegetuzei Regia. (Regia nu Regio ca în reclama de la televizor pe bani europeni a lui Rebengiuc.).
          Codul Legilor se pǎstra într-un loc sfânt numit Kogaionan aflat undeva în Bucegi, nu departe de Sfinx. Nu e voie sǎ se știe cu exactitate pentru cǎ acolo e un important centru energetic. Codul Legilor era o carte mare din metal unde erau insemnate legile universului. Toate întrebǎrile își gǎseau aici rǎspunsul. Fiind un iniţiat, Zamolxe pǎstra acel cod. Mai erau iniţiaţi, dar puţini reușiserǎ sǎ atingǎ nivelul patru, ultimul.
          Locul unde tinerii daci, bǎieţi și fete învǎţau, se afla tot în Kogaionan. În treapta întâi învǎţai ce e moartea. Vorbesc simplist și schematic, oricum datele le-am gǎsit de-a gata la Aryana Havah. Ca sǎ intri în treapta a doua se dǎdeau niște teste. (Nici o noutate în învǎţǎmântul românesc, chestia cu treptele!)  În treapta a doua învǎţai sǎ-ţi înţelegi viaţa interioarǎ. Treapta a treia, numai pentru iniţiaţi, te apropia cumva de Dumnezeu. În treapta a patra ajungeau puţini și trebuia sǎ te strǎduiești toatǎ viaţa, devenind ca și El, dar la alt nivel, creator. Au atins aceastǎ treaptǎ și douǎ femei. Una dintre ele fiind sora lui Zamolxe.
          Nici mǎcar nu știam cǎ Zamolxe a avut o sorǎ, pânǎ nu m-am documentat ca sǎ scrie proba a treia din SuperBlog.
          Cei trecuţi de a treia treaptǎ primeau Peceţile lui Zamolxe. Peceţile fiind trei simboluri energetice, trei semne marcate pe frunte și la încheieturile braţelor. Semnele le vedeau doar iniţiaţii, astfel se recunoșteau între ei.
          Fizic (sau tehnic mǎ rog), exista o pecete de aur ca o matriţǎ care se aplica pe locurile stabilite și un praf care nu se cunoaște ce însușiri avea. Cei ce le primeau trebuiau sǎ le ţinǎ 33 de zile. Unii spun cǎ matriţele erau purificate în foc. În timpul ǎsta, în singurǎtate, meditau. Peceţile erau scoase dupǎ perioadǎ, printr-un ritual. În locul lor rǎmânând semnele energetice, pe frunte și pe braţe, ca trei sori. Desenul reprezenta un cerc luminos sub forma unui șarpe cu cap de lup.
          În timp s-au amestecat neamurile omenești. Linia dacilor s-a dorit sǎ fie întreruptǎ brusc. Unii spun cǎ omenirea a evoluat, alţii susţin cǎ ne învârtim într-un cerc prǎbușindu-ne, și de jos iarǎși ne regenerǎm. Civilizaţiile s-au urmat, dar ceva din magia peceţile lui Zamolxe a rǎmas pânǎ azi.
          Un rege își pune pecetea pe documentele ce-i exprimǎ hotărârile. E semnul puterii lui. Un sigiliu de cearǎ pe un testament, împiedicǎ deschiderea acestuia mai devreme. E simbolul unei taine, sau a unei apartenenţe legitime. Simbolul se prelungește azi în diferite și multiple utilizǎri și nuanţe.

          Uitaţi-vǎ în jurul vostru, nu se mai poate trǎi fǎrǎ ștampilǎ. Viaţa a decis cǎ e singura cale oficialǎ care dǎ formǎ finalǎ și greutate unei apostile. Nu ne mai descurcǎm fǎrǎ ea, în lumea emergentǎ în care credem cǎ descoperim o nouǎ calitate, impresia poate fi imprevizibilǎ și spontanǎ, dacǎ nu e certificatǎ, poate fi fǎrǎ conţinut. E nevoie sǎ citim pe un produs “Validat” sau “Expirat” ca sǎ nu irosim timpul atât de preţios și scurt.
            Când intri la medic, bolnav cu cardul de sǎnǎtate în buzunar, tremurând de fricǎ, sub toate durerile lumii, el te privește îndelung, profesional și îti pune scurt parafa pe bucǎţica albǎ de hârtie. “Sǎnǎtos! Te mai vǎd peste 10 ani!” Și ţie, citind, îţi vine sǎ zburzi de fericire.
            În jungla tehnologicǎ în expansiune, e nevoie de o marcǎ și sunt atâtea domenii!
          Mǎ uit la COLOP firma funcţioneazǎ în România de 15 ani și e deja un lider de piaţǎ în domeniul ștampilelor. Nu a stat pe loc îmbunǎtǎţind creativ nu numai design-ul cât și aducând numeroase îmbunǎtǎţiri și inovaţii tehnice. Principalul atu îl reprezintǎ fereastra XXL Anul acesta, Colop lansează Printer G7, noua generaţie de ştampile dreptunghiulare, ce deschide oportunitatea personalizării fără limite a ştampilei, aceasta ajustându-se astfel nevoilor consumatorilor şi transformându-se, prin intermediul creaţiilor lor, într-un obiect familiar şi de nelipsit oriunde s-ar afla. (Uff, ce lung!)
          Câteodatǎ, rǎtǎcit în mijlocul oamenilor, simt nevoia unui cip implantat pe frunte, care sǎ recunoascǎ și sǎ mǎ avertizeze nevǎzut când sunt aproape de un plagiator, sau de un terorist, sau de un spion sub acoperire, un semnal luminos interior, care sǎ mǎ avertizeze de pericol. Sau într-o galerie de artǎ sǎ vǎd dintr-o aruncǎturǎ de ochi marcat vizibil, capodopera
          Eu sunt scriitor. Am deja șase cǎrţi, dar nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor. Nu și-a pus nimeni ștampila pe legitimaţia mea. Poate cǎ nu mai au, sau poate  sunt prea vechi și s-a terminat tușul. Domnilor juraţi de la Colop, cât costǎ douǎ ștampile Printer G7? Aș vrea desenul, sǎ reprezinte un Guștere. Pe una sǎ scrie SCRIITOR iar pe cealaltǎ RESPINS.
          Una dintre ele o dau cadou celor de la Uniune, iar pe cealaltǎ o pǎstrez. O ţin în permanenţǎ la mine. Când o fi la soroc, în faţa lui Dumnezeu cu sufletul deschis, am sǎ-i dau ștampila. El în marea lui mǎrinimie, cu degetul arǎtǎtor va apǎsa ușor resortul și ţǎcǎnitul acela plǎcut pe pielea de pe mâna stângǎ, în locul unde ţineam altǎdatǎ ceasul, va sta scris RESPINS.

          – Tu fiule mai ai de trǎit, te întorci de unde ai venit!
Participa la Concursul SuperBlog 2014