miercuri, 17 iulie 2019

Cu credit de la Dumnezeu



(Călăreţul din zorii unei iubiri amânate)
Ce-ţi e şi cu prietenii mei, scriitorii!... Îţi trimit cărţile, şi-ţi rămâne doar să-i citeşti, să te bucuri de ei, şi să le rămâi dator.
Motoul recentului volum, sclipitor de altfel, al lui Daniel Marian,
cu un titlu prea lunguieţ „cântăreţul din zorii unei iubiri amânate”
(ar fi putut fi scurtaţi zorii de călăreţ, sau tăiată din viul, coada
amânatei… cum ar zice muşteriul de guştere isteţ!…)
Motoul, după cum spuneam sau nu, al acestui volum este fără
îndoială:
pe capra
de la dric
am pus
un ibric… 
Ce fierbe în clocot în acest ibric(?), se pune cuvânt cu cuvânt
aburul în oală de pământ, să nu se risipească(!) (Nu laşi omul
singur la necaz să iubească, amânat(!) Se bea în cerc, roată, dată din
mână în mână, celor aflaţi la masă, până ajungi la fund!
ai văzut tu
vre-o secundă
masă pătrată şi
mai ales dar
mai ales
cerc rotund?
Nu! 
Răspunsul vine sau nu, după caz:
masa era rotundă
si cercul pătrat
ai fost si tu
odată treaz… 
De meserie citesc cum simt:
m-am angajat paznic
la plicul cu sentimente
la sacoşa cu sentimente
la mizilicul cu sentimente
la sticla, la butoiul cu sentimente,
la roiul de sentimente solare,
adânci,
la imposibila voastră
vânătoare de sentimente
ce ies pe brânci din pronaos,
şi se întind goale pe stânci,
ce trebuiesc resuscitate
pentru încă o tură
şi jumătate
de haos…
chiar merită! 
Merită să iubeşti când găseşti, aproape la tine în alcov,
veveriţa mov într-o constatare atât de pestriţă:
nu există frumuseţe fără nebunie
ar însemna că orice veveriţă e mov
în timp ce orice mov e veveriţă… 
Lumea lui Daniel Marian trăieşte inedit şi dă cu var după un orar
propriu stabilit de el:
în fiecare an mă trezesc la șase
în fiecare lună la cinci
în fiecare zi la patru
ceasurile mele sunt
fabricate de arici
și controlate de pupeze 
Şi are la bază înţelepciunea ca mecanism:
ceasul meu arată joi
a pornit exact de unde
s-a oprit o duminică
şifonată
fericirea paşte trifoi
ca o mâţă contorsionată
aşteptând ziua de apoi…
Sau:
în rai nu se fumează nu se bea
nu se face sex şi copiii apar
numai prin minuni înţărcaţi gata 
Sau, încă:
iau pâinea si o fac femeie
pentru că femeie trebuie să fie
să ajungă la toţi fraierii de pe lume 
Şi încă un citat fără glume savurând parcă din postume:
nu azi nu vine moartea
să fiu al naibii dacă
m-aş fi gândit la asta:
tu chiar
eşti vie 
Îţi iei ce vrei şi mai ales cât îţi trebuie, de la Daniel Marian!
într-o ordine firească a lucrurilor și ființelor
Dumnezeu trăiește
ca să ne-ngroape pe toți 
Şi cât de bine se descrie singur Daniel:
cunosc un om care dă din aripi
el spune că nu vrea să-şi ia zborul
dă din aripi pentru a rămâne pe loc
în timp ce văzduhul îl trage spre el

  Nu poţi să-l însoţeşti liber pe autor, să-i fi complice în iubirile şi
nebuniile lui amânate decât dacă ai credit cum s-ar zice de la
Dumnezeu, şi ai călărit poezie pe deşelate…
   Mulţumesc Daniel Marian! Rămân dator!...

luni, 15 iulie 2019

Feţele timpului



O nouă cronică la recentul volum de versuri al cincilea anotimp. Mulţumesc prietene Daniel Mariş. Cei care îmi citesc scrierile, mai mult sau mai puţin întâmplător, şi tu ai făcut-o lăsând şi urme, îmi devin prieteni şi abia aştept să beau o bere cu ei. Daniel Marian, e deja în căutarea unui bar virtual. Dacă socotesc, lui şi celuilalt Daniel, Luca, de la Timişoara, le sunt dator un butoi!... Ne întâlnim noi! Nu e atât de mare ţara şi vara nu s-a terminat… Gândeşte el Romeo Roşiianu ceva!

Sensul şi marea provocare a noului volum de versuri al lui Ion Toma Ionescu, „al cincilea anotimp” (Ed. Detectiv Literar, 2019) este fragmentarea entropiei timpului, a invizibilelor sale structuri anatomice şi recuperarea obsesiei, a angoasei, pierdute într-un labirint pavat cu oglinzi şi pânze dense: „dincolo de aşezarea firească/ a straturilor de aer/ pânza poroasă a filtrelor/ absoarbe umbra/ şi artistul sparge/ coaja sâmburelui/ o fracţiune de/ secundă timpul/ înţepeneşte strivit/ apoi soarele roşu/ se ridică deasupra nopţii/ celei scurte/ altarul cerului/ s-a deschis/ pentru slujba de dimineaţă/ calul gata pregătit/ îşi potriveşte paşii/ pe poteca muntelui/ în vale unde s-a oprit săgeata/ va trebui săpat/ adânc" (ochiul magic). 
Structurat în cinci părţi: echinocţiul de primăvară, solstiţiul verii, echinocţiul de toamnă, solstiţiul iernii şi al cincilea anotimp, volumul ne poartă pe terenul destul de accidentat al balansului dintre ieri şi azi, nevoia de trecut fiind analoagă cu ceea ce reprezintă în esenţă temperatura înaltă a prezentului. Este de fapt doar un pretext, pentru o pătrundere în spaţiul interior, în echivalenţele temporale ale anotimpurilor sufletului, un ritual de iniţiere pentru pendularea între oniric şi raţional, vizibil mai ales în ultimul grupaj al cărţii: „zăbrele de apă/ inconsistente se ţes/ într-o pânză din care s-au scurs/ toate culorile/ unde e doamne/ al cincilea anotimp/ şi timpul/ un păianjen de pământ/ se risipeşte în oase/ ţesând/ giulgiul alb de mătase şi/ despărţindu-mă de umbră/ umbra care nu mai sunt/ mă petrece/ fluturându-mi cu mâna/ din trenul de noapte” (zile de la capătul ploilor). 
Febricitatea imaginaţiei nu depăşeşte însă autenticitatea trăirii, „al cincilea anotimp” deschizându-se ca o enclavă ce prinde contur în vis, în tuşe de un expresionism lucid, developator de umbre şi confuzii: „poezia mea/ e doar o stare/ în care sufletul/ îşi găseşte un alt corp” (am să vă uimesc). 
Pe acest drum stratificat de semnele unei febrile căutări, se recreează cadrul şi atmosfera, trăirile apărând ulterior, în ordinea lor cronologică, ca o dialectică a involuţiei existenţiale. În căutarea chipurilor pe care le-a avut sau nu le-a avut, Ion Toma Ionescu întreprinde un demers temerar, de recuperare a fiinţei printre jaloanele timpului şi memoriei: „şi vai nu e drept/ nu pot să-mi acopăr/ sau să-mi asum vina/ într-o viziune calmă/ văd linia vieţii/ din palmă/ şi descopăr/ şina de cale ferată/ furată...” (îngropat în praf de câmpie). 
Al cincilea anotimp este o stare de stare de spirit, este experienţa pe suflet „viu” şi strigătul de luptă al celui care ştie că nu mai are mari şanse să revină victorios dar care pleacă înarmat cu hotărârea şi conştienţa de a reda lumii unitatea ei, cunoaşterea.
Este, dacă vreţi, speranţa, cu mii de pori deschişi, că poezia va învinge timpul, ca o predestinare, oricând repetabilă: „oricât am fi de blestemaţi/ nici dumnezeu/ în marea lui spălătorie/ nu ne mai spală vreodată/ să rămânem curaţi/ amin/ e cuvântul din urmă/ mai greu/ decât un păcat/ între fraţi/ e ca şi când abordând/ al cincilea anotimp/ şi bând vin în tăcere/ cu moartea la masă/ te-ai îndrăgosti de ea/ şi ai mai cere/ un rând” (tropăitul bocancilor).

Daniel Mariş



duminică, 14 iulie 2019

Vulcanul stins şi regina nopţii



A trecut o noapte peste sărbătoarea zilei de ieri. Rar se întâmplă ca realitatea să întreacă frumuseţea visului şi totuşi fantezia visătorului are şi ea limite. Ce s-a întâmplat la Wimbledon, ce a reuşit cu adevărat Simona, nu doar victoria în sine, pare că în anumite momente a rescris dimensiunile perfecţiunii.

Alura sportivei noastre, ţinuta formidabilă, decenţa, modul ei firesc de a se comporta, uimită ea însăşi de performanţa realizată, cu respect pentru partenera de competiţie(monstrul sacru, Serena Williams, era nevoie de ea ca să se demonstreze că nu forţa brută, trebuie să primeze între oameni!), cu modestie, dar şi bucurie sinceră că i se deschid larg, meritat, porţile grele ale gloriei, descoperind cu emoţie numele său scris pentru istorie în şirul lung al nemuritorilor campioni din templul Wimbledonului, cu înclinare rezonabilă în faţa rangurilor regalităţii care au onorat tradiţia - toate acestea la un loc, au plăcut fără exagerare întregii planete, aducând în prim plan tricolorul şi numele României.

Dacă ar fi să rezum într-o singură frază ziua de ieri aş spune că am văzut, la fel ca într-un miracol, un vulcan care se stinge, realizând că dincolo de fileu, înfloreşte în iarbă regina nopţii.

Fata asta născută la Constanţa din spuma mării ne-a reînvăţat să ne bucurăm. Mulţumim Simona!

vineri, 12 iulie 2019

Timpul de uriaş al Simonei



Notă: Am găsit în arhiva mea tenisistică un text scris în 2015 pe care a trebuit doar să-l revizuiesc puţin. E un text frumos care se potriveşte momentului. Vă invit să aveţi răbdare să-l citiţi!

Se zice cã ȋn ținuturile noastre mitice au trãit uriași. În Argedava, Roșia Montana, Ardeu, s-au descoperit urme. Legendele și poveștile noastre tradiționale sunt pline de personaje urieșești, titani care, ori se bat cu zmeul facãtor de rele oamenilor, alungȃndu-l, ca uriașul Novac( celebra Brazdã a lui Novac ce strãbate Cȃmpia Romȃnã n-ar fi altceva decȃt urma zmeului pus pe fugã de uriaș), ori sunt douã reprezentante ale sexului slab, ce ȋși construiesc fiecare cȃte o cetate pe cȃte un vȃrf de munte, și, observȃnd una dintre ele cã e mai frumoasã a celeilalte, aruncã furioasã cãtre cetatea rivalei cu o stȃncã, retezȃnd vȃrful muntelui cu cetate cu tot, de-a rãmas pȃnã azi Muntele Retezat.( De remarcat slãbiciunea pentru frumusețe și competiția femininã care s-a transmis prin genã sau prin influiențã, romȃncuțelor de azi...) 

Nici Strȃmbã-Lemne, sau Sfarmã-Piatrã nu sunt altceva decȃt niște uriași de treabã care au conviețuit ȋn bunã ȋnțelegere cu strãmoșii noștrii. Cu timpul, și cȃt se poate de misterios, uriașii au pierit, ascunzȃndu-și taina ȋn diverse grote și galerii secrete. Din cȃnd ȋn cȃnd, ȋntȃmplarea scoate la ivealã cȃte un schelet de uriaș, complicȃnd greaua misiune a oamenilor de științã de a le ascunde taina și urmele.  

Ȋn viața realã, cea la vedere, s-au ȋntȃlnit de-a lungul timpului uriași mai mici, acceptați din punct de vedere științific. Unul a fost ȋmpãratul roman de origine tracã Maximilian Tracul, care, susțin istoricii cã avea peste 2,60 metrii ȋnãlțime. Mai spre zilele noastre, Gogea Mitu, cel mai ȋnalt boxer, un romȃn de 2,42 m, era atracția Circului Globus prin anii 1930. A pierit la 22 de ani de o moarte suspectã, dar nu i-a pierit și numele, el a intrat ȋn vocabularul nostru de-aia putem rosti azi mȃndri:

Gogeamite (Gogea-Mitu) performanțã a realizat la Wimbledon Simona Halep!!! Astfel că mâine, cu trofeul pe masă, va putea să se bată pentru el cu monstrul sacru al tenisului feminin, Serena Williams.

O putem trece de ieri pe Simona Halep, fãrã teama de a greși, printre uriașii sportului. Doar Ilie Nãstase a mai avut onoarea sã fie primit dintre romȃni la masa zeilor. și tragem nãdejde s-o vedem acolo cu coronița pe cap, sfidȃnd statura urieșeascã a Serenei.

Și un supliment care se potrivește. Circulã o legendã ȋn Maramureș cã acolo s-ar fi stins ultimul uriaș. El se numea Cingalãu.(aduce cumva cu Tecãu la nume, nu?) “ȋnalt cȃt vȃrful Pietrosu” care avea o fatã frumoasã Rozalina. S-au ȋntȃlnit pe malul Izei cu un grup de oameni printre care cãpetenia daco-romanã Turda Robonban. Crezȃnd cã aceștia atât de mici sunt jucãrii, i-a luat acasã. Rozalina s-a ȋndrãgostit de Turda și dorea sã se mãrite cu el. Bãtrȃnul Cingalãu a simțit cã i se stinge nobilul neam și a pus la cale nunta celor doi.

Atȃt de fierbinte s-a rugat Rozalina toatã noaptea dinaintea nunții, sã nu mai fie uriașã și sã se poatã cãsãtori cu alesul inimii ei, ȋncȃt i s-a ȋmplinit rugãciunea transformȃndu-se ȋntr-o femeie obișnuitã de ȋnãlțimea Simonei. Din unirea lor s-au nãscut strãmoșii moroșenilor de azi.

Stim noi ce urmași ai Cingalãului au coborȃt la Constanța venind din Sãpȃnța și risipindu-și sãmȃnța?...