duminică, 5 iulie 2015

Scovergi de ziua Americii



Ȋn 4 iulie, ieri de ziua Americii, Puiu ne-a fãcut scovergi. Fãinã albã, apã mineralã, un praf de sare, puținã drojdie, brȃnzã rasa și zahãr farin. Dupã ce ai frãmȃntat aluatul, ȋi dai o formã rotundã și platã,  ca o farfurie zburãtoare ceva mai micã și lansezi obiectul ȋn tigaie, cu uleiul ȋncins, ca la talere aruncate din șanț.

Am ȋmprumutat de la americani cȃteva ore de frenezie, entuziasm și danț. Doar ei pot face un spectacol de mare grandoare din nimic. Dupã ce am dovedit toatã lucrarea, n-a rãmas picior de scovergã ȋn zaharul farin ȋntins pe masã. Toma, fãcȃnd-o de oaie, s-a bãtut pe burtã cu palmele și a dat o declarație scurtã de ȋnvingãtor.

- Curcanul nostru a fost mai bun decȃt curcanul lor!...

Cicã soțiile  soldaților americani au venit la Constanța sã ȋnvețe sã facã scovergi.





                                            Foto Cristina Florescu


joi, 2 iulie 2015

Prietenii mei scriitorii. Claudia Duminicã




Foto Cristina Florescu

SUPRAFAȚA REALITAȚII



Nu privi viața ȋn adȃnc,
sunt stele palide, ȋnnegrite de fum,
schelete de inorogi, gȃnditoare.
Privește viața printre gene, cu gingãșie
Alimentȃnd visul cu imagini comune.
Vȃntul nu zgȃrȃie zborul,
Zãpada nu stãpȃnește – se reȋncarneazã
și, atȃt ȋn cer precum și pe pãmȃnt,
reprezintã o uriașã putere
de renunțare.
Ferește-te, cel mai puternic e spinul –
ȋnfipt ȋn inimã – putrezește totul.
Suprafața realitãții
E drumul lui Cristos pe ape



Despre viațã și moarte este aceastã carte, regãsitã dupã mulți ani, ȋn viața de dupã,  “ca roua pe fructele cãzute ȋn iarbã”



FEMEIA

Aș vrea sã te ȋnțeleg, fãrã istorie,
De aceea sunt ȋn horã ȋn jurul oricãrei vieți necunoscute,
Scȃrțȃind ca un cal ȋn carusel, trezesc orașul,
Proclam virtutea, rulez filme cu cãderea Bastiliei,
Flutur drapelele, pier, revin sã te ascult
Spunȃndu-mi o poveste plinã de zgomote.
Sunt nesfȃrșitã pe cãrãrile dintre soare și umbrã,
Dintre fluviu și firul de iarbã,
De aceea Cristos m-a luat cu sine,
De aceea am devenit cenușã,
Tãcȃnd, tãcȃnd, ȋncercȃnd sã ghicesc, domnule



Și ca sã nu tulbur așezarea ȋn cuvinte a sunetelor continui cu ȋncã un poem


ANOTIMPUL IUBIRII



Mã ȋndrãgostesc numai iarna.
Rãtãcitã-n anotimp,
ȋntotdeauna ȋntȃlnesc iubirea.
Confundȃnd propria dragoste
cu dragostea ta,
pribegesc pe ȋnghețatele cãrãri necunoscute
unde sper sã-ți aflu sufletul
și sã-l descifrez.
Și rȃd spiridușii ninsorilor
ȋn timp ce mã cuprinde
frigul tristeții.
Iubitul meu, oare iarna urmãtoare
vom fi ȋmpreunã?
Cȃnd ne privim
ȋntotdeauna ȋncepe sã ningã.
Ne iubim sub troiene, ca semințele.
Ninge peste trupurile noastre ȋnmugurite,
ȋn care abia de ȋncepe
sã circule seva.
Scurtcircuitate de atȃta zãpadã
inimile
nu ajung sã ȋnfloreascã


Nu e nevoie de mai mult! Adaug doar numele de sãrbãtoare al
poetei și prietenei mele albastre. 

Claudia Duminicã

miercuri, 1 iulie 2015

Domnita Neaga vorbind despre Norduri

Arbust de gardenie ofilit




Meserie ingratã asta a - profetului! Mã las de ea, dacã nici ȋn halep nu mai poți avea ȋncredere!… Am profețit ȋn deșert, "Profeții Simonice". Altãdatã un halep (0,69m) era un halep! Contai pe el! Știai cã nu te pãcãlești. Nu pot eu ȋnțelege, fata asta realistã, se plimba ȋn trãsurã prin orice turneu. Cu Jana Cepelova la Wimbledon racheta ei avea doar un sfert de mãsurã.

 Tristã zi! S-a cutremurat planeta. I-a intrat Simonei frica ȋn oase. Altãdatã mȃngȃia mingea cu eleganțã și grație, dansa pe covor de mãtase. Ȋnflorea, cȃnd zȃmbea, ca un arbust de gardenie. Ieri, cu balista, lansa bolovanii ȋn vedenie. Nu știu ce i-a spus antrenorul. Dispãruse artista, te treceau fiori reci. Ȋși depusese toți banii ȋntr-un cont, un depozit ȋn bãnci la greci. Aflase un pont cã Olimpul impune impozit ȋn drahme. Ȋi ghiciserã trei țigãnci cã la Londra ia coronițã și-ar fi timpul sã se facã zeițã, cã dupã aia-i nasol.

Banii sunt ochiul dracului, ard ca focul, puțin. Cȃnd asculți ȋn gura lui Tsipras și-ai rãmas ȋn fundul sacului gol, degeaba crezi ȋn destin!

Joci tenis de plãcere, nu te gȃndești la avere și puncte ȋn clasament cã te pãrãsește norocul și rãmȃi corijent!

marți, 30 iunie 2015

Schelete de uriași



Nimeni nu spune pietrei ȋncotro curg apele și nici piatra nu stã sã se ȋntrebe, mutã. Se așeazã ȋn sinea ei, rãbdãtoare, despletind undele și suficient de rotunjitã ȋn secundele urmãtoare se rostogolește la vale, crezȃnd cã e plutã.

Nimeni nu spune bobului de grȃu cum se așeazã ȋn volutã lumina ȋn spicul ȋnalt pȃn’ la brȃu și cȃnd bobul e suficient de copt, ȋntins ȋntre douã pietre, nu se ȋntreabã dinadins de ce fãina e albã ca zãpada cȃnd se cerne...

Atȃt de scurtã și neȋnsemnatã viața omului ȋn cavalcada de tainã a lumii eterne, ȋncȃt, nici uriașii nu-și mai ȋncap ȋn hainã și nu ne mai lumineazã legendele…

luni, 29 iunie 2015

Profeții Simonice




Adrian Suciu, fãrã ȋndoialã un Profet popular ȋn țara poeziei lui, are libertatea de exprimare pe care ți-o dã ascendentul de lider al sindicatului blondelor. El poate orna cu vorbele-i colorate rochia alba a tinerei mirese ȋn culori pastelate. Cȃnd rochia se lasã deszbrãcatã tot poezie iese. Nu degeaba blondele roiesc ȋn jurul lui și se viseazã mirese.

Nici o legãturã cu ce vreau sã scriu mai jos. L-am amintit pe Suciu ca sã nu credeți cã eu aș vrea sã fiu ȋn continuare un profet mincinos. Cãci ȋmi spun mie astrele cã la Wimbledon pe cȃmpiile albastre Simona Halep nu va fi o stea cãzãtoare. Nu mai pun nici un dacã. Wimbledonul poate sã ȋnceapã!

sâmbătă, 27 iunie 2015

Albaștrii la Rușii de Vede



 Fotografii: Cristina Florescu
Roșiorenii sunt oameni deschiși de cȃmpie. Cȃnd s-au așezat din bejenie, urmașii Ȋmpãratului Roșu din ȋmpãrãția valahilor de la sud de Dunãre, s-au uitat la soare cum ȋncãlzește, au pipãit ȋntre degete solul din nisipuri fine, s-au ȋncredințat cã apa vȃnãtã a rȃului Vedea nu seacã (Cervenul lor de baștinã așezat pe o stȃncã fusese cucerit ȋn 1338 prin incendiere de cãtre turci), și constatȃnd cã locul era bun au ȋntemeiat Rușii de Vede pe temelia unui vechi castru roman.

Azi Roșiorii, dacã-l privești din locul acela, este un fel de centru al unui univers mai mic. Altfel cum sã apreciezi cã te afli la 100 de km de București, 100 km de Tȃrgoviște, 100 de km de Pitești și 100 de km de Craiova! La rȃndul lor centre care au ȋnsemnat sau ȋnseamnã ceva ȋn istoria și ȋn cultura noastrã spiritualã.

Venind dinspre București și Pitești concomitent, ȋn miez de zi, ne-am reunit o parte din “Albaștrii”, invitați de oameni aleși, la micuțul Centru Cultural al orașului, unde funcționeazã o Societate Culturalã intitulatã vizionar Mileniul 3.(Va fi religios, sau nu va fi nimic? Se ȋntreba malițios Andre Malraux care nu avusese prilejul sã calce, greșeala lui, prin Roșiorii de Vede. N-ar mai fi fost dubitativ!

Ȋn frumoasa salã ce gãzduia o expoziție a sculptorului ȋn piatrã de rȃu, mai veche cunoștințã a noastrã, artistul Costel Pãun, am citit poezie și prozã, și noi și scriitorii roșioreni. S-au schimbat impresii, s-au depãnat amintiri. Ploaia și chitara unui tȃnãr talentat au prelungit evenimentul terminat așa cum stã bine unei astfel de ȋntȃmplãri cu o agapã. Pãcat cã a venit prea repede ȋntunericul și mai erau de parcurs ȋnapoi, 100 de km!

Rãmȃnem ȋn suflet cu lumina plãcutã a acestei zile!            

Mulțumim de ȋntȃmplare domnule doctor Dinu, domnule Constantin T. Ciubotaru și prietenelor noastre Florina Isache și Flori Neaga. Și n-ar trebui s-o uitãm pe Monica, maestrul de ceremonii.



vineri, 26 iunie 2015

Albaștrii la Roșiori de Vede



Grupul “Albaștrii”. numele ni l-au da ei, securiștii lui Ceaușescu, cei care ne-au fãcut dosarul de urmãrire informativã. Noi pe atunci eram un cerc de prieteni tineri care ne antrenam sã visãm. Scriam poezie, prozã, teatru; citeam Secolul XX, noul roman francez, tot ce ne pica ȋn mȃnã și dam mai departe de la unul la altul cãrțile ca pe manifeste. Ne prelungeam serile, cȃt se putea, ȋn discuții aprinse despre teatru și film, despre lecturi, despre scriiturile noastre. Ȋncepusem sã facem demersuri pentru a edita o revistã proprie, strȃngeam deja materialele pentru primele cinci numere. Aveam ȋn Pitești revista Argeș ȋn cea mai bunã perioadã a ei, cȃnd era redactor șef Gheorghe Tomozei. Revista mare ȋncepuse sã ne publice, dar noi ne doream revista noastrã a tinerilor, ȋi gãsisem și numele. “Albastru” ar fi trebuit sã-i fie numele. Constituisem o trupã de teatru și sub patronajul Casei Tineretului prezentam spectacole, colaje dramatice etc. “Știi Lavinia, caracatițele cȃnd dorm…” Dar caracatița securitãții nu dormea ȋn vremuirile acelea
Sunt 45 de ani de-atunci. Dintre albaștrii vor fi azi la Roșiori de Vede: Nicolae Radu, Claudia Duminicã, Ion Toma Ionescu și Aurel Sibiceanu care a prins culoare cȃțiva ani mai tȃrziu. Alãturi de noi va fi și Liliana Popa
Mulțumim celor douã Flori care ne-au invitat ȋn Mileniul III: Flori Badea și Florina Isache

marți, 23 iunie 2015

Dincolo de geamandurã


            Marea revarsã dinspre orizontul albastru muzica amplã, majestoasã,  a valurilor. De dincolo de pãlãriile de trestie ce deseneazã pe nisipul fierbinte ciuperci inconsistente de umbrã, vin spre noi acorduri ritmate, contrapunctate de bubuitura unei pedale prãvãlite peste pielea de bivol întinsã a unei tobe.
          Clapele pianului rostogolesc o linie melodicã înaltã, în consonanţã cu sunetul nefiresc, cioplit în aer printre arabescurile contra vântului din zborul planat al pescãruṣilor.
          Stau pe un ṣezlong alb, desluṣind noriṣorii din vatã de zahãr ce filtreazã lumina soarelui.
  Ṣi odatã se face gol în mulţimea de pe plajã  ṣi o siluetã bronzatã, blondã, cu mers elastic se îndreaptã fix cãtre mine. Toţi ochii plini de invidie privesc ţinta miṣcãtoare, de parcã acolo ar fi capãtul nordului. Îmi face semn s-o urmez în mare, lunecând ca o sirenã sub valuri. Un cântec vrajit vine din adânc
          Braţele mele vâslesc, parcã mã simt mai puternic ṣi apa mã trage, legat cu fire nevãzute. Am trecut de geamandurã. Suntem departe în larg doar noi doi. E o fericire simplã. Visez. Înapoi...





 
 














La Popasul Pescarilor


Astãzi soarele nu a ţinut cu noi ṣi am plecat da la Dana, un hotel de patru stele bine îngrijit, în Venus -  un fel de oazã în mijlocul deṣertului, sã facem un tur al staţiunilor din zona Mangaliei. Aveam în memorie animaţia zilelor de concediu de altãdatã, când ṣase zile pe an petreceam cu un bilet de la sindicat ṣi alte rezerve bãneṣti organizate ṣi socotite da acasa pe zile  ṣi cap de locuitor în interiorul familial.

Întotdeauna spre sfârṣitul vacanţei constatam cã matematica e cumva reletivã ṣi disciplina financiarã în condiţii de distracţie, cu temperaturi ridicate ṣi necesarul de bere rece suplimentat, nu era îndeajuns de bine stãpânitã, iar libertatea de exprimare la sfârṣit te cobora dintre-un spaţiu al fãgãduinţei într-unul a neputinţei, fãcându-te sã te reacomodezi la starea normalã ṣi sã tinzi cu toatã fiinţa ta ca anul viitor, satisfacţia materialã ṣi spiritualã dupã necesitãţi, sã fie tot mai deplinã înmulţind banii de concediu.

Mãrturisesc, impactul la vederea staţiunilor, (in ultima vreme mi-am petrecut concediile la vecinii noṣtrii bulgari), mi-a creat un fel de revoltã pe capitalismul sãlbatic ṣi pe reprezentanţii lui autorizaţi de votul nostru democratic. Am avut revelaţia grelelor vorbe, dar adevãrate: Frumoasã ţarã pãcat de ea cã e locuitã! Eu aṣ face un amendament: Pãcat cã are conducãtori!

Hoteluri pãrãsite, geamuri sparte, vegetaţie nestãpânitã, plaje neîngrijite, ṣantiere începute ṣi pãrãsite ṣi doar câteva terase de unde se scurgea vocea obositã a unei cântãreţe de muzicã popularã sau a vreunui menelist cât se poate de trist. Neptunul floarea litoralului de altãdatã pãrea o corabie aruncatã de un tzzunami  pe o insulã lovitã de ciumã. Din mersul maṣinii parcã Jupiterul a pãrut mai animat.

Ne-am continuat drumul având ca ţintã Popasul Pescarilor. Nu ne-am înṣelat. Am avut acolo la pescarii ãia, câteva ore liniṣtite ṣi un prânz bogat. Deci se poate încã sã fie bine!