miercuri, 30 mai 2012

O cronică murdară. Drept la replică


O cronică murdară

                                                             Ion Toma Ionescu


          Citeşti o cronică de carte şi te întrebi dacă ea are legătură cu cartea de poezie asupra căreia s-a aplecat Măria Sa criticul? Şi, dacă da prin ce anume te convinge „chirurgul” respectiv că instrumentele lui au urmărit planul standard al unei operaţii de rutină sau, dacă a deschis cu bune intenţii organismul cărţii să vadă ce e înauntru şi a decis pe moment, la faţa locului, cu o mână sigură cursul optim al înciziei? Important după operaţie dacă pacientul  rămâne viu.
Aceste întrebări, mai sunt şi altele, îi pot fi puse oricărui ins care comite un lucru atât de complicat şi de mare curaj şi, desigur şi lui Virgil Diaconu, autorul unei operaţii pe cord deschis la Bursa îngerilor, ultima carte a mea apărută în două edituri, Paralela 45 şi Editura Transilvania. Nu revin cu explicaţii asupra dualismului om/înger al naşterii carţii mele. Luaţi-o simplu ca un dar prelungit în real, în anul 2012, anul revoltei şi dobermanilor care schimbă între ei guvernele, cum apreciaza cu sfăntă mânie prietenul meu Virgil în cronica sa.
Tehnica critică, îmi permit să cacofonizez din admiraţie pentru maestru, este relativ simplă. El decupează din realul corpului, după ce înlătură epiderma presupun(deschizând coperţile umplute de sânge) şi alege savant îndeosebi din viscere, măruntaiele: splina, pancreasul, ficatul, dar în special fragmente de intestine pe care le asamblează într-o altă ordine, într-o logică ce face ca actul său să fie marcat de o anumită îndemânare combinatorie şi de cele mai multe ori fragmentarismul aşezat savant, la sfârşit, aduce cumva cu personajul pictat după model, ca-n tablourile lui Hieronymus Bosch.

Un imaginar sărac
         
          Cronicile, sau eseurile cum agrează Virgil Diaconu să le denumească se vor explozive. O răutate rece, calculată, distrugătoare străbate prin deschizătura ecluzelor sale de te întrebi justificat, unde şi cum a acumulat în interior atâtea frustrări şi mizerie. Nu-i place nimic! Cărtărescu, bietul este zmotocit cu modernismul şi postmodernismul lui cu tot, „la firul ierbii”, în acelaşi număr 5 al Cafenelei literare, de gândeşti că Făt Frumosul, în faţa ochilor noştri uimiţi s-a luat la trântă cu zmeul. Acolo da, mai că înţeleg frustrarea! Îl înţeleg şi de ce s-a supărat aşa tare pe Manolescu, doar Istoria critică a literaturii romane s-a tipărit la Pitesti, in editura lui Călin Vlasie, putea să-l vadă şi pe Virgil cât de mare e.
Dar eu, prietenul său, Ion Toma Ionescu (Cine dracului a auzit de mine!), nu reprezentam de-a dreptul nici o ameninţare cu versurile mele dintr-unul sau două cuvinte. „Zece cuvinte scrise de autor(adică eu) ar echivala cu 10 versuri, iar 100 de cuvinte ar însemna 100 de versuri... Un adevărat poem mamut!” Când imaginaţia nu te dă afară din casă, numeri cuvintele dintr-un vers.
Dixit Virgil:”Lmbajul cărţii este predominant literar, denotativ, aproape lipsit de imagini poetice. Lirismul potolit, teşit, aplatizat, redus la tăcere ne arată că autorul (adică eu) este eliberat de vise, proiecte, frământări, tensiuni, catastrofe. Eul poetic nu este impresionat de nimic(da să ştiţi, Cărtărescu nici pe mine nu mă dă pe spate.) şi nu impresionează cu nimic. El nu sângerează şi pare că atinge idealul vechiului înţelept chinez: acela de a fi „simplu ca un lemn lucrat.” Bine mai zici maestre! Doar că lemnul e-n altă parte şi-n general, chirurgii n-au a vedea când curge sângele.
Dar nu despre carte vreau să vorbesc, despre ea poate vorbi singură. Deci să trecem la:

Fără punctuaţie

Revolta lui Virgil capătă substanţă, i se dă cum se spune apă la moară când are revelaţia că textelor le lipseşte punctuaţia, de unde trage concluzia că sunt lipsit de imperative, nu-mi pun întrebări, sau pur şi simplu nu stăpânesc virgula. Are tot dreptul să mă critice. Recunosc. Dar versurile sunt simple, n-au decât două cuvinte. Ţara e plină de poliţişti care te amendează pentru semnele de circulaţie! M-am gândit, măcar în poezie mea cititorul să se plimbe cum vrea el. Se pare c-am greşit dacă te-ai rătăcit, maestre!

Îngeri de pământ, îngeri ţapinari şi îngeri gardieni

          Problema îngerilor mi-a dat şi mie multă bătaie de cap, aşa că pot înţelege perplexitatea criticului, când în cartea mea „îngerii se bat cu perne”, „toarnă asfalt”, „schiază”, „fac surf” sau, după caz, când vine potopul devin „ţapinari” şi cară în plutele lor lemn pentru cruci, în cer. Singurul loc unde a rămas o limbă de pământ neacoperită de apă, ca să poată fi îngropată răutatea din oameni. Un platou pe un vârf de munte.
Suntem în anul 2012. Ne putem gândi la potop. Vine Apocalipsa, nu?...
          Despre îngerii gardieni? Cu siguranţă ei există şi printre fiinţele serafice. Degeaba Virgil vede gardieni doar în piaţa Universităţii şi nu e în stare să vadă şi dimensiunea socială a versurilor mele. Furia lui oarbă, trebuie să împroşte cu ură în faţă, direct, să-i înjure pe toţi, pe gardieni, pe poeţi, pe securişti.
Vă fac o mărturisire cu strângere de inimă. N-am mai simţit o stare într-atât de deprimată ca ieri, când puneam în plicuri revista Cafeneaua literară să o trimit în ţară şi am dat întâmplător de cronică, decât în urmă cu trei ani la CNSAS, când mi-am citit dosarul de la securitate, cu paginile scrise de informatori. Mici îngeri şi nevinovaţi! La Virgil, printre rânduri parcă văd lucind stelele.

În afara lumii dar nu şi a criticii de azi

„În cea mai mare parte a lor , versurile lui Ion Toma Ionescu nu sunt afectate de lumea în care trăieşte. Este nemulţumit acesta de ceva? Protestează el pentru ceva? Trage de urchi democratura sau nomenclatura de azi?”
Da maestre! Sunt nemulţumit nu de cronică ta, ea poate să cuprindă în sine multe adevăruri. Nu sunt un poet genial şi, ce-i cu asta! Ceeace mă frămăntă e că nu înţeleg de unde poate înflorii într-un om inteligent şi sensibil pe care l-am respectat, l-am ajutat după puterile mele, i-am citit cu plăcere poezia, aşa cum e încărcată de vrabii şi repetiţii şi n-am atentat la Lolite...
Îmi interzici dreptul de a mă exprima cum simt eu? Mi s-a mai interzis o dată de organe şi, încă mai scriu.
*
N-am avut niciodată ocazia să dau vre-un drept la replică. Mint. L-am dat o dată cum ştiu eu, prin Dosarul „Albaştrii”.
Această înşiruire de gânduri, ghidate în limitele impuse de textul cronicii „O poetică eşuată” semnată de Virgil Diaconu, poate fi un drept la replică. Îl înaintez către redacţia Cafenelei literare al cărui Director e Virgil Diaconu, Redactor-şef Virgil Diaconu şi Redactori: Virgil Diaconu, Virgil Diaconu, Virgil Diaconu. Ceilalţi l-au părăsit de mult. (Singurul rămas eram eu, sa-l ajut la expedierea revistelor).
Un al doilea exemplar, îl înaintez către redactia Revistei Argeş, nu înainte să-l public la mine pe blog ca să existe motivul eventualei nepublicări în revistă. Se ştie că norma de a nu se publica materiale apărute pe bloguri, e o lege scrisă.

marți, 29 mai 2012

luni, 28 mai 2012

Madinga si Mungiu. Ce scoatem în lume



Ce scoatem în lume!? In alb si negru.

După dealuri. Subiectul acela cu preotul de la Tanacu a venit de după dealuri, dintr-o văgăună a sufletului. În numele credinţei conform bunului obicei al pământului, contemplăm, lăsându-ne înfrânţi de limitele omeneşti. Mungiu a venit cu truda şi încăpăţânarea de a înţelege esenţa tragică a condiţiei umane. După „Patru, trei, doi” nu putea să facă altfel.
Nu am văzut După dealuri, nu am citit nici cartea  care a stat la baza scenariului, dar parcurgând ecourile din presa străină, faptul că filmul la prezentare a fost şi hulit(părând pe anumite porţiuni cu lungimi), şi aplaudat, şi inconfortabil, mi-a dat siguranţa că echipa de români de sub comanda celui mai matur dintre tinerii mari regizori europeni, român şi el, putem spune, a făcut şi de data asta o trebă bună. Aparatul de filmat a concentrat în cadrele îndelung studiate, dincolo de imagini, tot ce putea pătrunde în întuneric cu lumină scormonitoare.
Dar să revin la lungimi. Ce îţi oferă viaţa egal cu sine, în afară de ea însăşi potrivit la măsură ca să nu pară prea dureros!? Prea nedrept, prea cenuşiu ca să nu fie negru când e adevărată!?. Rochia albă de mireasă, o porţi o zi şi poate nici atunci în deplină strălucire.
          La Canes, Mungiu a dansat cu două mirese. Cristina Flutur si Cosmina Stratan


Madinga. La Baku azerii au cai de rasă şi mult petrol. (E drept nu ţâşnind pe străzile străvechii metropole). Anul ăsta şi-au permis şi Eurovision.
Să-i scoţi din case şi din tradiţiile lor nemişcate de secole pe azeri cu Costi Ioniţă în birja lui vopsită strident(măcar de-ar fi fost o sanie cu zurgălăi şi căluţi de-ai noştrii!), în care Madinga slobozeşte într-o păsărească străină un ritm de manele, mi se pare o impietate de-a dreptul. Oricât au dezbrăcat-o pe focoasa Madinga pe scenă şi cât s-a-ncins alaiul (era frumoasă nu zic nu!), la miezul nopţii când a fost să fie baiul, azerii n-au vrut să fure mireasa
          La Baku, azerii n-au furat mireasa!
          Ce scoatem în lume!?

vineri, 25 mai 2012

E greu sa te desprinzi de Lolite si de stolul de vrăbii


                  
                            Moto: Întotdeauna se întâmplă ceva peste puterile mele.
Virgil Diaconu



Trebuie să-i mulţumesc bunului meu prieten Virgil Diaconu pentru că mi-a făcut onoarea unei cronici aplicate şi pertinente în paginile revistei sale Cafeneaua literară. Acelaşi product, rezultat ca urmare a bunăvoinţei dumisale, a avut amabilitatea să-l pună în operă şi la Biblioteca Judeţeană cu ocazia lansării cărţii mele de poezie Bursa îngerilor, în ropotele de aplauze ale asistenţei şi sub privirea tâmpă a unei june, viitoare Lolită ce se lăsase prinsă de vraja glasului cald şi întorsătura delicată a frazei maestrului.

Limbajul analitic la obiect şi unele citate din cronică denotă întradevăr faptul că lectura cărţii a fost dusă cu stoicism până la capăt (mă simt copleşit!), însă din păcate lipsa punctuaţiei din poeziile mele(vina mi-o asum.), l-a ţinut pe drum, cred, într-o continuă alergare. I s-a luat respiraţia şi concentrat să caute  semafoarele,  n-a mai văzut peisajul. Pierdut în trafic s-a enervat profesionist ca un şofer de tir şi-a început să înjure otova: poliţiştii de la circulaţie, pe securişti, pe jandarmi şi poeţii trişti fără punctuaţie, de jure. 
       Maestre, ne ştim de 40 de ani, puteai s-o laşi dracului de Bursă deoparte, nu mă supăram! Criza asta a grecilor ne-a agitat pe toţi.
(Dar dacă în mărinimia lui ,gândesc, a vrut să producă în jurul cărţii un mic scandal şi nu ştiu eu să apreciez bunele intenţii? Sau dacă a vrut să-i facă vânzare editorului Călin Vlasie, poate că e pe mână cu el!...)
Eu îl înţeleg pe Virgil, bunul meu prieten. Trudeşte singur la o revistă (de ce-o fi singur?), de ani buni îşi elaborează Poetica singurul tom de estetică a poeticii (sale), cred, a rămas singurul luptător cu stihiile post moderniste, singurul poet social, singurul critic adevărat (dă cu Cărtărescu de pământ şi în numărul ăsta al Cafenelei, nu contează că acelaşi articol l-a mai trimis la cinci reviste). Singur împotriva tuturor.
Îmi pare rău maestre, îmi vine greu s-o spun, dar din înălţimea turnului unde bat doar cetele tale de vrăbii iartă-mă, n-ai înţeles nimic. Am să pun aici semnele de punctuaţie într-un tablou, ia-le, aşează-le unde trebuie şi citeşte cartea din nou. 

Sau mai bine nu! Hai să citim împreună din versurile tale că acelea (aici ne potrivim), ne plac la amândoi.
„Copacii din grădină se dau cu capul de pereţii casei.
Şi eu mă închid în camera mea.
Nici n-am văzut când m-am lovit de cana cu apă.
De cana cu apă, din care se vede bine că a băut cineva…”

Da să şti maestre, stai liniştit, n-am băut eu apa din cană!... Un artificiu desigur neconvingator.
În continuare cronica:

Scris de VIRGIL DIACONU   
O poetică eşuată

Citeşti o carte „de versuri” şi te întrebi dacă ea este în acelaşi timp şi o carte de poezie… Şi, dacă da, prin ce anume te convinge autorul de acest fapt? Cum şi-a compus el textele care te-au determinat pe tine să recunoşti că producţiile lui sunt poezie? Aceste întrebări îi pot fi puse oricărui poet şi, desigur, şi lui Ion Toma Ionescu, autorul cărţii Bursa îngerilor, apărută la Editura Paralela 45, în 2012, anul Revoltei care a schimbat vechiul Guvern PDL cu noul Guvern PDL, deci cu dobermanul de la SIE. Anul când dobermanul a fost dat jos la rândul său din fotoliu de către opoziţie.

Tehnica poetică a lui Ion Toma Ionescu este relativ simplă: el decupează din real, îndeosebi din natură şi existenţă, aspecte, scene, fragmente, clipe, pe care le asamblează într-o altă ordine, într-o logică ce face ca textul său să fie marcat uneori de o anumită îndemânare combinatorie şi, de cele mai multe ori, de fragmentarism. Autorul pare că se inspiră din tehnica lui Hieronymus Bosch, care îşi compune tabloul din mai multe tablouri/secvenţe. Textele sale amintesc deopotrivă de tehnica filmului, care pune cap la cap scene distincte.
Iată în acest sens Natură moartă:
tuşe albastre
cu iz vineţiu
adumbrind pânza

în lumina ştearsă
iedera arămie
mângâie zidul

lung ca un lujer
cuţitul scrijeleşte
scoarţa copacului

linişti răpuse
zvon de culori năvălind
ca un stol de sturzi

pe şevalet inima
(de stârv) a artistului
pulsează surd

Un imaginar sărac
Tablourile sau colajele pe care le compune Ionescu sunt, prin viziunea lor, cuminţi, fără explozii imagistice. Un eu calm, neutru, uneori absent din lucrare, o fiinţă discretă şi mai ales devitalizată ne însoţeşte peste tot. Paşii iubitei sunt „furişaţi”, sunt „ca o adiere de pleoape” (p. 9), cuvintele-s „de mătase”, oamenii sunt smeriţi („oameni smeriţi”, p. 14), „tinereţea îngână lumină lină”, oamenii au „feţe pustii”, privirile sunt în gol, „vieţile s-au scurs”, durerile sunt ascunse sau înfrânte. Alături de această lume fără nerv, viziunea nu sare nici ea din pagină şi nu răstoarnă steaua, iar personajul compunerilor care joacă la bursa îngerilor este (nimerit spus!) „cu strigătul în lanţ”.
Un imaginar sărac îl determină pe autorul Bursei… să folosească versul scurt, vers care numără în medie două cuvinte. Ionescu ne oferă şi texte ale căror versuri au un singur cuvânt, iar dacă ar face o regulă din ele, zece cuvinte scrise de autor ar echivala cu zece versuri, iar 100 de cuvinte ar însemna 100 de versuri… Un adevărat poem mamut! Oricum, cu versuri compuse din două cuvinte, autorul reuşeşte să „acopere” mai repede paginile cărţii. Când imaginaţia nu te dă afară din casă, găseşti soluţii. Ce muzică interioară mai pot avea versurile în două cuvinte, este uşor de bănuit.
Limbajul cărţii este predominant literal, denotativ, aproape lipsit de imagini poetice. Lirismul potolit, teşit, aplatizat, redus la tăcere ne arată că autorul (eul poetic) este eliberat de visuri, proiecte, frământări, tensiuni, catastrofe. Eul poetic nu este impresionat de nimic şi nu impresionează cu nimic. El nu sângerează şi pare să atingă idealul vechiului înţelept chinez: acela de a fi „simplu ca un lemn nelucrat”. Nu de dureri surde este vorba în aceste texte, ci de lipsa durerilor, a tensiunii afective, ideatice sau existenţiale.
 
Fără punctuaţie…
Nu înţeleg motivaţia pentru care autorul, spirit de factură clasică şi aflat pe calea unei modernizări care îl strânge pe la încheieturi, exclude din textele sale punctuaţia. Ionescu nu are nevoie de punct sau de virgulă, de semnul mirării ori de cel al întrebării. Să înţeleg că el nu are imperative? Sau că nu are – în textele sale – întrebări? Dar Ionescu vrea să fie hipermodern şi renunţă la semnele de orientare în limbaj. Nu cred că poetul trebuie să atragă atenţia, să ne uimească tocmai prin lipsa punctuaţiei. Prin lipsa punctuaţiei el se face mai degrabă neînţeles şi îşi alungă potenţialii cititori. Noroc că autorul Bursei… a păstrat totuşi două din vechile şi prăfuitele convenţii ale scriiturii europene, şi anume scrisul de sus în jos şi de la stânga la dreapta…

Îngeri de pământ.
Îngeri ţapinari şi îngeri gardieni
O problemă pe care o pune placheta Bursa îngerilor este aceea a îngerilor… Este, în aceste texte, îngerul o fiinţă de-a dreapta Domnului, este el fiinţa nevăzută care ne însoţeşte şi apără, „dublul” nostru ceresc (Pleşu), postura metafizică a eului nostru? Este acesta un mijlocitor între noi şi Domnul?
Îngerul Bursei… nu are nimic metafizic. Îngerul lui Ionescu apare în cele mai real-realistice contexte: îngerii lui pot fi ţapinari („îngerii ţapinari”, p. 32), pot fi asfaltatori, pentru că „îngerii toarnă asfalt” (p. 45), schiori („îngerii pe schiuri”, p. 53), ei „se bat cu perne” (p. 54), se adună într-un „norod de îngeri” (p. 17) şi, în fine, surfesc…, pentru că autorul ne vorbeşte în două rânduri despre „un lanţ de îngeri surfând” (p. 61 şi 66).
Sintagma „îngeri surfând”, pe care fireşte că nu o poţi citi decât în cartea lui I.T. Ionescu, nu cred că există în limba română. Iar dacă în postura de poet pe care o încearcă autorul are „tot dreptul” să născocească „îngerii surfând”, mă întreb cât de semnificativă poetic şi cât de izbutită fonic este această secvenţă lexicală în gerunziul prin care ni se transmite.  
Nu voi omite, fireşte, nici îngerul care în textele lui Ionescu apare cu funcţia de gardian – „îngeri tăcuţi gardienii” (p. 65) –, ca dovadă că postura metafizică a îngerului cu care ne-a obişnuit Cartea Sfântă, angheologia, textele sacre sau cele patristice a fost cu totul depăşită şi că revoluţionarii din Piaţa Universităţii nu au de ce să se teamă: gardienii care îi snopesc cu bastoanele de cauciuc după ce au plecat camerele de luat vederi sunt nişte îngeri. Într-adevăr, nişte îngeri!
De ce titlul Bursa îngerilor şi nu altul? Dacă îngerii lui Ion ar fi avut o aură metafizică, atunci titlul Bursa îngerilor ar fi avut o semnificaţie, înţelegând că fiinţele serafice au ajuns să fie jucate la bursa oamenilor muritori... Dar cu îngerii de pământ, antiteza e spulberată şi golită de poezie. Titlul plachetei rămâne astfel doar un titlu care sună bine şi fără acoperire în carte.

În afara lumii
şi a poeziei de azi
În cea mai mare parte a lor, versurile lui Ion Toma Ionescu nu sunt afectate de lumea în care autorul trăieşte. Este nemulţumit acesta de ceva? Protestează el pentru ceva? Trage de urechi democratura sau nomenclatura de azi? Nici vorbă! S-ar putea ca în percepţia şi înţelegerea sa totul să fie perfect, de vreme ce nu are nicio reacţie. Nimic din sufletul şi tensiunea zilei, din aşa-zisă „viaţă de azi” ori din spiritul acestor vremuri nu răzbate în discursul său.
Dar trebuie să recunoaştem că autorul modern/postmodern nu are obligaţia să dea corp poetic unor teme anume şi nicidecum să redea fidel, mimetic realitatea! În acelaşi timp, este adevărat că după tematica pe care textele autorului o propun şi dezvoltă, acesta este evaluat. Pentru că una este să scrii despre natură, să „pastelezi” la nesfârşit textul, şi alta este să îţi pui problema fiinţei tale destinale sau să ai nerv social, să spunem.
Fac această remarcă în contextul în care Ionescu, altădată albastrul care a dat de furcă Securităţii cu proiectele, credinţele şi visurile lui, dovedeşte acum că a uitat totul şi că fiinţa de atunci a fost redusă la tăcere. Credinţele, visurile şi tulburările lui nu se mai văd.
Realitatea pe care o pune în vers Ionescu este… desprinsă de realitate, mai bine spus de spiritul realităţii. El scrie atât în afara lumii de azi, a spiritului ei, cât şi a poeziei împlinite de azi. El scrie într-o altă epocă istorică şi poetică – undeva pe la 1800. Oricum, el nici nu s-a contaminat de spiritul poeziei moderne, nici nu l-a contaminat pe acesta cu nimic, de vreme ce poezia modernă nu are nimic de câştigat din textele pe care autorul de azi le semnează. Ne referim, desigur, la versurile din prima secţiune a cărţii, pentru că cele din cea de a doua secţiune, postmodern intitulată Lumea văzută de Ion. Împărăţia PA, este, prin cele zece texte ale ei, proză curată. Mai precis, acest al doilea ciclu se constituie din mici povestiri cu tâlc, salvate în general de pe blogul său. Toate aceste proze sunt rupte „în versuri” pentru a sugera că proza pe care autorul o scrie nu este proză, ci poezie. Un artificiu desigur neconvingător.     

joi, 24 mai 2012

HERCULES PONTA LA ZEI. Miturile realitatii.


În desfrâu cu o muritoare, Zeus a avut un fiu, pe Hercules. Ca să-i dea puteri, dincolo de cele omeneşti, a imaginat un plan. I-a turnat Herei, soţia sa, 10 picături de valeriană într-un pocal cu vin Lacrima lui Ovidiu şi a adormit-o. I-a descoperit apoi sânul doldora de laptele vâscos al zeilor şi a adus pruncul să sugă. Hercules, colţos de mic şi înfometat, deh durase ceva timp până când prin mângâieri dibace şi glas mieros, reuşise s-o adoarmă, abia scăpând de poftele stârnite în trupul ei cam stătut;  cum ziceam, Hercules a muşcat ţumburucul de la ţâşnitoare şi Hera tulburată s-a trezit aruncând cu oroare pruncul străin de la sân.
Grosul laptelui a spoit cerul născându-se atunci Caleea Lactee. Un strop rătăcit a căzut pe un câmp mănos şi din el a înflorit Crinul, liberal, albastru şi frumos. Când muritorii de jos s-au uitat mai bine, au văzut un firicel mititel de ştir, o buruiană subestimată, comună, încercând să se caţere şi să se conserve în umbra Crinului şi ăstuia micu i-au zis Daniel. Acu, dreptu-i că Felix, grădinarul Antenelor i-a tot turnat la rădăcină lapte de măgăriţă şi făină de oase, dar tot mic rămase.
Aici se termină legenda, dar povestea abia începe. Crescură cei trei feciori ca fraţii: în pace, bună înţelegere şi sondaje, patru ani în opoziţie cât alţii în zece şi complotiră că ar fi momentul să se împuternicească vârtos şi să-l dea jos de pe cal pe ăla care făcea serviciul, cu DEX-ul în buzunar, dându-se intelectual.
Se înţeleseseră dinainte: Crinul să fie preşedinte (ceva mai târziu), ăla micu cu de-ale gurii pe felie, până rămâne pustiu la ministerul agriculturii şi pentru că Hercules ponta şi la zei (subsese la sânul Herei, deh!), notară într-un registru, el să se ocupe de ahei ca prim ministru.
Zis şi făcut! Au purces urgent la comploturi şi câtă frunză verde cumpărară voturi, în parlament.
Totul a mers ca pe roate, ţara fericită s-a dat pe spate. Serbările nu mai conteniră şi, odată leul nu mai respiră!...(Europa nu se miră.)
Nu contează! Hercule e tot optimist şi mândru lansează săgeţi otrăvitoare. Doar Crinul de la un timp parcă nu mai dansează, s-a ofilit de prea mult soare, pare cel mai trist dintre geţi într-un Olimp cucerit.
Retras într-o barcă, pe mare, nu mai doarme, n-are glas n-are stare.  Fără inamic, el, ca preşedinte...n-are arme, n-are nimic!
Ca, preşedinte, poţi conta că Ponta, ţine minte?...

marți, 22 mai 2012

Uniunea la casa ei. Premiile Revistei Arges


La premiile de anul ăsta ale Revistei Argeş l-am scos în lume şi pe Nicolae Radu. El e unul din personajele mele „albastre”, poate cel mai controversat, fostă speranţă a literaturii argeşene, ajutat de organele vigilente ale securităţii să treacă prin anii 70, cu arme şi bagaje, la partidul boschetarilor, să nu creadă "lătrătorii" aia din vest că la noi libertatea individului e cumva închistată în oprelişti.
Mă gândesc, poate dacă acea fractură nu s-ar fi produs, destinul ne-ar fi putut prilejui o întâlnire după 40 de ani, tot cu ocazia premiilor revistei, dar desigur într-un alt context, cu alte personaje de onoare, dintre care nu ar fi putut lipsi printre premianţi, tocmai el, condeierul impetuos, naiv, cu toate pânzele corăbiei tinereţii sale entuziaste umflate de vântul înşelător ce fixase acul busolei, ca un pol magnetic, direct către stânci.
Nu întâmplător am amintit de boschetari, Nae propunându-mi să scriem împreună al doilea volum al „albaştrilor”, el venind cu mediul cunoscut în care îl trântise nemiloasă viaţă, cu o experienţă de limbaj frust şi un bagaj de întâmplări memorabile trăite intens printre damnaţi, sub cerul încăpător ce refuza să-i îngăduie.
Eram sub impresia a două bucăţi de proză scurtă citite de el într-o tentativă de a ne arăta, mie şi lui Iordache, la fel ca odinioară, că timpul nu fusese atât de crud încât să-i descărneze întorsătura cuvântului şi meştesugul nervos al dialogului. Reuşisem să strecor „Baticul roşu”, prin îngăduinţa domnului Augustin Doman redactorul şef, în numărul cinci al revistei Argeş, număr ce trona într-un teanc impresionant, la vedere, pe o masă alături de alt teanc de reviste Poesis, aduse de la Satu Mare prin grija lui George Vulturescu, unul dintre poeţii îndrituiţi la premii.
I-am mulţumit lui Doman, precizându-i că dacă ar fi fost însoţit şi de celalalt text pe care i-l dădusem „Femeia care aduce ploaia” „Baticul roşu” ar fi dat şi mai bine, reconfirmând o semnătură distinctă. Mi-a explicat că revista şi-a impus nişte norme ale ei şi nu doreşte să publice materiale ce au mai fost tipărite în alte reviste sau pe site-uri literare. Simona, cerberul vigilent al redacţiei, cu un serch a descoperit prozele pe blogul meu Pasarea ceţii şi a considerat că a călcat deja nişte principii publicând unul dintre texte, dar a făcut compromisul doar pentru faptul că fusese recomandat de mine, o persoană (decentă), pentru care are ceva afinităţi.
L-am simţit lângă mine pe Nae uşor stingherit. Puţină lume era deja venită în holul mare, nefolosit al Centrului Cultural! Patruzeci-cinzeci de scaune aşezate în segmente de câte cinci, alcătuiau un dreptunghi ce nu putea să umple imensitatea acelui spaţiu rece, impropriu desfăşurării unui eveniment care presupune schimb de idei, căldură şi cultură a comunicării. O dată pe an, la Simfonia lalelelor, spaţiul se umple cu sumedenie de flori ce mobilează cumva firesc golul dintre artă şi chich, spre încântarea tâmpă a miilor de vizitatori care conseamnează cuminte în jurnalul lor, numărul ediţiilor.
O faţă bisericească bine clădită fizic, aşezată pe latura stângă, explica celor câţiva interesaţi că a venit în numele PS Episcop Calinic să transmită revistei Arges si Filialei Uniunii Scriitorilor salutul său şi un cuvânt de mulţumire pentru premiul acordat modestei sale scriituri de memorii, apărută anul trecut. Luminăţia sa aflat în Serbia într-o ceremonie de frăţie ortodoxa, regretă sincer că nu poate onora şi binecuvânta evenimentul în sine şi bucatele de după.
Prietenul meu Aurel Sibiceanu ne întâmpină într-o ţinută elegantă. Invidios, mă face să regret că am optat să pun pe mine un plovăr obişnuit, dungat, neluînd în seamă importanţa momentului. Mă gândisem la Nae să nu-l complexez mai tare, pentru că aşa cum îl ştiam, l-ar fi strâns de gât cravata sau niscaiva haine ceremonioase. Ne-a văzut pe amândoi Sibi şi s-a luminat la propriu, recunoscându-l. A ţinut cu tot dinadinsul să ne imortalizăm în aparatul lui de fotografiat pentru posteritate, drept care primele imagini au apărut spre seară în ediţie princeps, pe facebook, provocând o avalanşă de like-uri.
Lumea bună a literaturii, cea care nu trădase, căci în paralel la Bucureşti, în aceeaşi zi, se manifestau public poeţii la Târgul de carte de poezie(s-au rostit şi câteva nume de trădători, Virgil Diaconu, Mirce Bârsila, Nicoleta Popa), după pupăturile de rigoare, s-a aşezat într-un final pe scaune şi în cadrele căutate profesional de fotografii şi operatorii televiziunilor locale.
Domnul Pendiuc, primarul, a părăsit pentru câteva minute campania alegerilor locale  şi s-a dedat şi dânsul culturii scrise, la prezidiu, pe un scaun eliberat cu pricepere şi rapiditate de gazdele ospitaliere.
Desfăşurarea în sine a evenimentului nu a avut sincope. Perechile şi-au concertat reciproc Laudaţio şi dansul. Nicolae Oprea cu Cistelecan, Augustin Doman cu George Vulturescu, Dumitru Ungureanu cu umbra lui Calinic şi Sergiu Nicolaescu cu Ileana Mălăncioiu.
S-au spus vorbe frumoase despre fiecare şi meritate, cum aprecia prietenul meu Nae. Mi-au rămas în minte consideraţiile sincere, pline de miez ale lui Sergiu Nicolaescu, ca un exeget din interior al cenzurii. Sunau atât de cunoscut în urechile mele albastre.
La un moment dat primarul a trebuit să plece, s-a ridicat, a lăudat revista Argeş şi în general pe scriitori ca fiind sarea pământului, fără de care urbea n-ar înflori şi ar rămâne stearpă. E drept că bugetul de carte n-ar avea parte de un consiliu cât să merite, dar pe mai departe rămâne în atenţie!...
Şi prinzând momentul de aur Florian Stoian Silisteanu, până atunci în concediu lânga Magda Grigore, sare ca un arc, un cosovar în asediu, direct la tezaur:
Domn primar, da, pe când Uniunea la casa ei, că n-are sediu!?
Florine, tu esti combatant de război, ţine aproape de noi!

*
In partea a doua lucrurile s-au mai întrepătruns s-au mai uns cu  pălincă, socializarea a corespuns, fiindcă...

joi, 17 mai 2012

Zen _ varianta


Am starea păroasă de crisalidă
ca o piersică dată în pârg.
Lumina dospeşte în mine
şi e gata să spargă
precum gogoaşa,
eliberând
fluturele.

Ace îmi trec prin piele
împingând mahrama
gândurilor.
Întunericul, 
se scurge din ochi,
nu mai disting 
interspaţiile.

Sinapsele duduie,
iar urechile
copleşite de sunetul telegrafului
captează ca nişte pâlnii
urzeala 
curentului
electric.

O vălmăşeală de litere,
ghemotoace de fire
spiralate, 
se rânduiesc
strălucind, 
în mătasea
cuvintelor.

Crescătorul de viermi
în uniformă oficială,
verifică poziţia corectă
a piciorului de elan
în blocstarturi,
gata să dea semnalul
începerii galei.

Dacă nu am ales
cursa care mi se potriveşte!?...

M-am antrenat haotic,
înconjurând versantul înzăpezit,
până când  oboseala, 
mireasmă de pâine
aburindă,
m-a  aruncat
în somn.

Nimic nu mă mai leagănă.
Continui să avansez.
Masticând pe culuarul meu
parcurg
în  verdele frunzei de dud
ultimii metri,
încadrat de viermi. 

O ploaie mocănească
îmi inundă creierul
crud.

miercuri, 16 mai 2012

Breaking News. Ştirea



A murit um om la Mufatlar. Săpa un şanţ şi a căzut malul peste el. Rostea crainicul  în ecranul televizorului, înghesuind apăsat cuvintele repezite în urechile larg deschise ale microfonului.
Fă-mi te rog legătura urgent cu reporterul aflat la faţa locului!
Da de unde ştia  reporterul de teren că acolo se va întâmpla un fapt important care poate deveni o ştire!? Dacă, taman el, imprudent, cocoţat pe dâmbul scos din măruntaiele pământului de lopata bietului om, cu microfonul întins dincolo de buza şanţului, către buzele ce se vor umple cu pământ în scurt timp, ca să poată culege fructele ultimei declaraţii memorabile, dacă taman el a provocat surparea cauzatoare de moarte!? Şi tot aşa, întrebările pot continua. Crainicul insistă să ni se dea amănunte:
Cât de adânc era şanţul, omul lucra particular sau era sub contract cu o firmă? Avea nevastă, copii, sau vre-o amantă care dorind să scape de el de acasă, l-a trimis forţat la muncă să rămână liberă cu viaţa ei privată.
Deocamdată nu pot fi constatate dimensiunile dezastrului. Şanţul e plin cu pământul surpat, a început şi ploaia, iar  echipele de specialişti sunt pe drum şi încă nu s-a stabilit implicarea amantei. Voi reveni cu amănunte calde la următoarele transmisii.
Finalul întrerupt brusc de un tunet, ca ascultător mi-a mai dat o speranţă. Poate că omul era cald şi înca nu muriseră toate amănuntele. (Ionescule, cum poţi fi atât de macabru!... Condoleanţe familiei!)
Alo, mogulu! Aştept amănunte! Ce mi-l tot arăţi pe Ponta, împărţind brăţări tricolore  confecţionate azi noapte de conaţionalii noştrii romi, special pentru gimnaste! Mai bine ar spune Ponta cât aur a scos din tezaur. A cântărit brăţările alea Florin Georgescu, ştie el cât se pierde la prelucrare? Şi-a întrebat neamurile?... Că de-aia leul nu mai e verde şi moare omul în şanţ deampicioare! 

marți, 15 mai 2012

Ruleta miniştrilor



Zbanc! A demisionat Mang!...
Fuse şi se duse.
Seduse şi abandonate.
Ranguri si filodorme,
Păcăleli şi reforme,
Toate nevinovate, ca-n şapte păcate…
Dovada prostiei,
Căciula bărbăţiei.
El e victimă poliCtică
Dintr-o eroare paraliCtică.
E cartoful firbinte
Din guvern neputinte

La luptă, la luptă!
E ţara coruptă.

Zbanc! A demisionat Mang!...

Semn pe nisip



Vară grăbită,
rătăcită în Mai.
Erai marea sărată!
Eram chipeş alai!

Am lipsit câteva zile pe blog. Dialog cu Pasarea cetii.



Nu s-a făcut gaură-n cerul! Nu s-au dumirit astrele că şi-au pierdut bănicerul ce număra însemnând dezastrele.
Ţurţuri din streşini n-au mai căzut, blogeri n-au înţepenit pe costişă, Pasărea ceţii a dansat mut cu mira tronând pe canalul de nişă.
Miram-aş, suferind de-ar fi fost, măcar unul dintre cetitorii! Aceluia, mai că ia-si da adăpost în rezervaţia mea de... glorii.

M-am întors pe blog.
Cercetez astrologul
şi mă luminez instant 
şi sinistru,
ca atomul Bim Bang.

Omul e tot ministru!
Si Ponta, tot premier,
palmier.
„USl-u-i de fier!”
Zice Pasarea ceţii
cu trilu-i de graur.

Aplauze îndelungi
pentru Mariana Bitang,
Belu şi fetele lor din tazaur!

vineri, 11 mai 2012

Dinastia Mang


Ming este numele unei dinastii chineze instalată prin 1368 care a concentrat puterea autocraţiei feudale în imperiul chinez, sacrificând la propriu pe toţi demnitarii cu minţi luminate şi pe hoţi, înăbuşind orice încercare de revoltă a opoziţiei. Tortura prin jupuire era instrumentul prin care călăii, aplicau  în mentalul colectiv ordinele şi regulile împăratului. Prizonierii, dar şi hoţii în aceeaşi măsură, erau agăţaţi cu capul în jos precum într-o măcelărie animalele sacrificate şi pielea le era smulsă de la glezne în jos până ce se scurgeau, tot mai firave urletele durerii din trupurile vii.
De mirare pentru mine tratamentul egal aplicat disidenţilor şi hoţilor. Probabil că meseria de hoţ, veche ca şi preacurvia,  dăinuiau în firea omului, nu se lăsau stăpânite, putând fi un potenţial pericol pentru vistieria şi orgoliul împăratului. (Pentru  preacurvie, fără legătură cu contextul, de-a lungul civilizaţiilor s-au inventat pietrele aruncate de la distanţă, să nu rişti nu-i aşa, atingerea trupurilor acelora diavoleşti, de înflăcărarea propriilor gânduri.
Dar nu despre Ming va fi vorba în continuare, ci despre Mang.
Nu vreau de loc să forţez nota şi consideraţiile de până acum sunt doar magma latentă din spatele literelor, o forţă originară, un potenţial miraculos, autocuantificat prin reducere teozofică, vă rog să nu deschideţi Dex-ul, nu e nevoie, ascultaţi doar sunetul Ming- Mang, ca un balans, Ming- Mang, ca o limbă de clopot în dans.
Azi, împăratul e gol! Şi e o altă natură, ura nu dă în clocot şi iubirea de ţară n-are măsură.
Noi nu mai avem ţară, nici graniţă! O cărară în baniţă, afară.(…) Suntem diferiţi la culturi, ei cultivau pământul, noi cultivăm cuvântul cu înjurături. Ne-am împărţit sentimentele după voturi şi găleţi cu pişcoturi. Comform înţelegerii lor – puterea la Palatul Victoria, opozitia la televizor şi gloria la nea Mitică la Ligă, el împarte sarmale cu mămăligă. Cine are carte are parte!… ZBANG!
Şi uite că am ajuns şi la Mang, plagiant sinistru, nominalizat în neant de Ponta, pontat pe ştat de ministru de senzaţie, la educaţie. El vrea reformă şi are un pont în platformă, să elimine prin ordin de front jupuirea de piele, tortura prin examen, BAcool şi toate cele.
Amen!
S-a făcut seară. În Palatul Victoriei luminările se sting. Pe Bulevardul Magheru sosesc elevele de la Jean Monnet(scuze!) să mulţumească USleului.

miercuri, 9 mai 2012

Platini, nici nu ştii cât de mic copil poţi fi...



Două lumi, nicidecum paralele. De o parte entuziasmul şi bucuria dezlănţuită a constelaţiei fotbal, cu civilzaţia spaniolă, robustă, luminoasă, caldă, coborâtă din cer pe toboganul de la Otopeni, luat cu asalt de culorile alb-roşii, ritmurile flamenco, băştile başcilor şi glasurilor multiplicate a miilor de Placido Domingo.
De cealaltă încrâncenarea măruntă, autohtonă, cu troglodiţi precum Bornescu sau Cadu, împrăştiind în jurul lor ură şi violenţă şi cu un individ anxios cu sufletul îmbrăcat în negru, incapabil să-şi depăşească condiţia de cioclu, îngheţat de spaima că i se poate lua fluierul fermecat.
Lecţia practică ni se dă gratuit. Înţelegem ceva din ea? Puţin probabil. Câte lecţii am primit degeaba în istorie!
Mâine Platini va părăsi Bucureştiul la bordul avionului prinţului Felipe. El o fi văzut meciul de la Cluj? Sau preşedintele Sandu, prevăzător, a dat ordin să se scoată din salonul recepţiei oficiale, toate plasmele înfestate cu microfoanele ălora de la DNA.
Am aflat pe surse că nea Mitică s-a prezentat în timpul recepţiei la mare înălţime. Personal a pregătit sarmalele pentru boss la bucătărie şi-a dat cep butoiului cu ţuică, adus de Mititelu ca să stingă conflictul cu federaţia.
Se-aude în târg că preşedintele Ligii a aranjat ca mâine, indiferent cine câştigă finala, o selecţionată alcatuită din jucători de la Atletico de Bilbao şi Atletico de Madrid va juca un meci cu Universitatea Craiova şi-n caz de victorie, oltenii vor fi înscrişi la anul direct în Primera Division.
Şi-n timp ce spectatorii spanioli, în televizorul meu, pregătesc gradual fiesta, apare în ecranul  lăţit, observatorul meciului de la Cluj, Nedelescu, acela cu banerul smuls copilului în urmă cu două săptâni, cu figura senină şi nevinovată, să ne dea explicaţii.
“Nu s-a-ntâmplat nimic aseară la Cluj! Tudor a oprit meciul, dar nu s-a-ntâmplat nimic! Totul e sub control!
Noi dăm titlul tot la comisii, nu l-a voia întâmplării pe terenul de joc!”.

luni, 7 mai 2012

Breaking news. Lei paralei


Paris.
Din punctul 0 al Parisului şi al istoriei lumii moderne, azi noapte francezii şi-au revărsat entuziasmul pe străzi. Au ales stânga şi pe Francois Holand, dorind să termine cu austeritatea. Mulţimile sunt în fierbere. Revoluţia a învins!... Susţin câştigătorii, în timp ce învinşii acoperiţi de cenuşa vulcanului stins, Sarkozy şi-au amintit că la fel ca la Waterloo, grosul armatei franceze a mărşăluit într-o direcţie greşită.
           
Moscova.
        Vladimir Putin, într-o maşină blindată escortat de motociclişti, ocoleşte Kremlinul şi intră în Piaţa Roşie. Moscova nelocuită parcă, a împietrit.
La palat, uşi uriaşe, imperiale, se deschid în faţa celui singur pe coridoarele drepte pe care s-a intins covorul roşu, cât zidul chinezesc de lung. Soldaţi înarmaţi de pază, dau onorul la trecerea comandantului. Ultima uşă masivă se deschide larg şi în culuarul viu se aliniază riguros pe laturi, oficialităţile şi invitaţii ca nişte piese de şah. Fiecare în pătrăţica lui. Aplaudă cu respect şi discernământ mersul legănat, sigur şi sportiv, spre al treilea mandat, al viitorului ţar.
      Dimitrii Medvedeev fostul preşedinte îi transmite însemnele puterii, Crucea Sfântului Gheorghe şi Vulturul cu două capete.
     Ceremonia e unică. Democraţia gestionată şi preşedintele încoronat. Pe fundal, râuri învolburate de sânge urcă în cerul albastru. Operatorul de sus, prinde în cadru turlele de aur ale bisericilor moscovite strălucind ca nişte constelaţii pe care domină crucea şi drapelul rosu- albastru- alb.
        “Cu mâna pe constituţie, în numele poporului rus, jur să fiu Putin!”
     Undeva în asistenţă pentru o secundă apare chipul lui Gorbaciov, şters. Se cântă imnul. Ceremonia se încheie fix după 40 de minute. Salvele celor 30 de tunuri susţin ecoul.
 In curtea Kremlinului aşteaptă spectatori bine număraţi. Faţa preşedintelui dintr-o dată se umanizează. Fixează cu privirea senină femeia brunetă cu ochelari negri şi profil acvilin, o ia în braţe şi o sărută pe obrazul de tablă.
     Se întoarce spre cameră. Ochii lui mici şi ageri măsoară orizontul cu nemărginit orgoliu, atingând deja cu privirea noua glorie a Rusiei.
         Zdrazvuite tavarişci! Zmirna!
Pleacă tot singur de la a treia încoronare, cu pas hotărât şi gândul preocupat de grijile planetei.

Bucureşti.
La parlament se votează Gubernia Ponta, cu miniştrii lui “iminenţi”de trei lei (PSD,PNL şi PC). Mă uit la ei. Doamne cât sunt de paralei!

miercuri, 2 mai 2012

Dedati-va risipei!

                Nu mai sunt locuri in Guvern. La Biblioteca Judeteana ar mai fi cateva. Daca doriti sa va umpleti timpul cu poezie, dedati-va risipei, jucand la Bursa ingerilor. Vineri la ora 17.
Mergeti pe mana Denisei!

Ion Toma Ionescu.


http://pasareacetii.blogspot.com/2012/04/lansare-de-carte.html

pasareacetii.blogspot.com

marți, 1 mai 2012

Linul şi libelula


O minunată povestire pentru copii, lecturată întâmplător în paginile Spaţiilor culturale de la Râmnicul Sărat(nr 21 martie-aprilie), Libélula şi linul a scriitoarei Doina Cernica, mi-a recreat un spaţiu de încântare pe care îl pierdusem de mult.
Mă şi vedeam copil pe malul râului Argeş, în umbra unui tufiş de arin, ascultând clipocitul neîntrerupt al apei şi urmărind cu încântare dansul vreunei libelule, urzindu-şi straiele în razele soarelui şi oglindindu-se mândră în luciul ochiului de apă din spatele buturugii, îngropate pe jumătate în nisip. Doar că imaginea se despletea o dată cu valurile şi luneca în jos pe albia râului  şi libélula se avânta în zbor, să-i rămână chipul  întreg desenat în luciul apei.
Nu ştiam atunci că dincolo, în oglindă, un lin, asemeni cu ea, se zbebnguia împingând cu aripioarele lui puternice, imitând şi trimiţând bezele prinţesei libelule.
Tulburător sfârşitul povestirii, sacrificiul libelulei ce-si destramă propriile aripi pentru a-i ţese  linului o cămaşa de prinţ, să-i acopere rănile căpătate în pădurea ierburilor-cuţit, ale căror lame tăioase îi sfâşiaseră trupul.
Sacrificiul libelulei, care pentru viaţa  de dincolo de oglindă a unui lin muribund, renunţă la aripi şi ulterior la propria viaţă, se topeşte în bucuria clipei de a dărui.
Mi-a venit în gând Ponta, mi-a venit în gând Crin, Băsescu şi ceilalţi, fără osebire de doctrină şi potenţial de vot. Mă întreb, în oglindă, ei ar putea citi până la capăt copiilor sau nepoţilor lor, povestirea Linul şi libélula, sau rândurile s-ar acoperii de veninul risipit peste tot…