miercuri, 30 ianuarie 2013

Controlorul de trafic



Notă: Cartea la care lucrez Jurnal în anul Apocalipsei începe
aşa



          1. Cu cine avem onoarea ?

          Numele: Ion Toma Ionescu. http://pasareacetii.blogspot.com/ .   Experienţa mea de bloger nu are anvergură. Nu zbor într-un avion personal, nu sunt nici măcar o pasăre cum aş fi dorit. Poate pentru că zborul în ceaţă e greu de stăpânit şi pe radare. Tehnic vorbind, nu am stiinţa şi nici instrumentele controlorului de trafic. Poate de aceea nu am ales o linie aglomerată. Ar trebui să fac, concesii publicului îndoielnic, să mă dezbrac de decenţă, să-l înjur pe Basescu, pe Victor Ponta şi Crin Antonescu de cinci milioane de ori pe zi.

         2. Cum ai pornit? De la o simplă pagină de internet? Ai acum opinii marcante în viziunea online? Cum se numeşte blogul tău? De când ai acest blog?

          Primele pagini pe internet le-am oferit siteului AGONIA – poezie.ro. Din aceasta întâmplare au prins substanţă două cărţi de poezie, ba chiar trei, de care sunt mulţumit.

          Aveam copii! Sădisem si pomul, cu siguranţă, doar cu casa stăteam mai rău. Cărţile m-au adunat de pe drumuri cănd le-am zidit.

          Cu blogul? Ce mi-am zis? Dacă-mi fac un blog, mai construiesc încă o casă. Poate de proză de data asta. Cea de acum pe care o veţi citi, ar fi a doua. Pun cărămidă, necontenit din 2008, dar e greu de înălţat, recunosc, cu pretenţia să şi zboare, cum mi-am dorit. Numele blogului – Pasărea ceţii

          3. Cum ţi-ai descrie blogul în fix 10 cuvinte?

          Întâmplător am scris o poezie potrivită din numai zece cuvinte:

          "Suntem numai frunza,

          pândind dezrădăcinarea luminii.

          Semn de mare călătorie"

          4. Care crezi că este cea mai bună modalitate de a atrage cititorii? implicit de a avea trafic pe blog?

          Sinceritatea zicerii şi substanţa! Te înscrii la cuvânt doar când ai ce spune. Altfel eşti ca parlamentarul ce-şi pune zilnic semnătura anagramată şi şleampătă pe ecranul televizorului, scoţându-ţi din cutie şi vârându-ţi în ochi „biletul de papagal” – buletinul de vot

          Dacă vrei trafic cu tot dinadinsul, trebuie să scrii zilnic şi să te plasezi în zone de interes. Să-ţi faci prieteni cu care să te susţii reciproc şi dacă reuşeşti să-ţi formezi un stil de comunicare, cu un limbaj rezonabil, decent, sigur se va lărgi culoarul celor care aleg să revină totdeauna pe blogul tău să-ţi citească opiniile. Doar aceştia contează!

          Nu mă credeţi, am dezlegat doar un vis.

          5. Ce înseamnă  să scrii pe blog

          Eşti totdeauna singur când scrii. Tu, şi personajele pe care le creionezi, pe care încerci să le cunoşti şi le dai conţinut. Te amesteci în acel aluat cu sudoarea ta şi proprile-ţi frânturi de gânduri.

          Când pui pe tarabă ce a ieşit şi nu gustă nimeni, insatisfacţia te doboară şi te retragi în turnul tău de fildeş. Dimpotrivă, dacă prăvălia se umple şi clienţii caută să intre în vorbă cu tine, sporovăiala e placută şi deja imaginezi un nou început.

          6. Ce ai înţeles în plus azi, faţă de acea perioadă de început când ai scris primul articol?

          Am înţeles că trebuie să laşi de la tine, să faci concesii, să faci şi gălăgie, altfel rămâi singur.

          Dar trebuie să te recunoşti, important, când te uiţi în oglindă.

          7. Ce sfaturi ai oferii unei persoane care şi-ar începe astăzi un blog şi ţi-ar cere nişte sfaturi ( nu fi zgârcit cu răspunsul la această întrebare )         

          Multă răbdare, respect pentru cuvânt, textele scurte, vioaie, fotografii de impact şi, mare atenţie la titluri. În titlu se pune laţul, sau lasoul, sau linkul cum vrei sa-i zici. Dacă nu cer prea mult, şi puţină ordine, nu ca la mine pe blog!...

          Şi mai e ceva important, trebuie ponderat elanul de început, când vrei să faci totul de-odată, să aduni în pagină o mie de gadgeturi sau alte instrumente pe care nu le cunoşti. dar crezi că fac bine. E timp; pas cu pas, zi după zi, azi nu e mâine.

          Şi-n viaţă te desparţi greu, de obiectele inutile.

          8.Care este tema centrală despre care vorbeşti în postări? 

          Tema centrală?... Oricum sunt eu, acolo. Cel care privesc cumva de sus, ca o pasăre zburând în cercuri largi, dând din aripi în zadar, căci niciodată ceaţa din jurul tău nu dispare. Doar când vine noaptea. 

          9. Aceste răspunsuri se vor posta in „99boguri”(între timp siteul acela a murit) şi dorim ca acest articol să poarte un titlu ales de tine. Ce titlu ai pune acestui set de întrebări?

          “Pasărea ceţii şi controlorul de trafic în dialog.”

duminică, 27 ianuarie 2013

Veronica



            – Orvane, tu o şti pe aia din Merişani de se uită acum la noi? A venit cu Toma şi Niculae, băieţii lui Tobârlan, n-am mai văzut-o până acum la bal! Parcă are foc în călcâie şi mai aruncă şi o privirea pe sub gene de te seacă la inimă.

         – O ştiu Petre, dar de grijă că e drăcoasă. E sora lor mai mică, abia au scos-o la baluri în afara Merişanului, n-ai de unde s-o ştii. Joia trecută s-au mai încăierat vre-o doi pentru ea la Valea Mărului.

         Flăcăii din sat nu se mulţumeau cu distracţia oferită la căminul cultural, o dată pe săptămână şi îşi construiseră programul astfel ca să nu se suprapună cu balurile din satele vecine. Dacă sâmbăta, dintotdeauna, era bal la Merişani, nu era un secret pentru nimeni că joia treceau peste râu în Valea Mărului. Miercuri urcau pe firul potecii peste deal, prin pădure ca să scurteze drumul, în Drăganu, marţea la Vâlcele sau Tutana şi tot aşa aproape în fiecare noapte dansul, sârba şi strânsul în braţe al drăguţelor era un prilej de bune practici în respectul tradiţiei şi tot în buna tradiţie, aproape nu era petrecere fără scandal.    

         Cele mai multe pricini nu erau cum s-ar crede mândruţele. Disputele se-ncingeau de cele mai multe ori de la capetele de horă, sau de la vre-o comandă neonorată în timp de muzicanţi. Nu puteai să fi fruntea la sârbă în sat străin, decât dacă te ţineau curelele! Ceata pregătită să-ţi stea alături, cum simţea primejdia se strângea ciorchine organizând ambuscada şi tot atât de rapid, la un semnal convenit, îndeplineau comanda retragerii. Sub vălul întunericului pumnii se răreau, strălucirea demonstrativă a cuţitelor spintecând aerul băga frig în oase, dar nu se ajungea decât rareori la înţepături ale pielii ce presupuneau anchete şi declaraţii în scris la miliţie.

         Urmăriţi o vreme de la distanţă, flăcăii se strigau în întuneric, numărându-se ca să nu fi rămas vre-unul în pericol, încocleţat cu vre-o mândră. Rar în peregrinările astea, se lipea de grup şi vre-o fată. Poate doar dacă şi-ar fi aflat în satul acela iubitul.
          Cu Veronica lucrurile stăteau altfel. Toată săptămâna se ruga de Toma sau de nenea Nicu. Le intra în voie, le turna apă să se spele dimineaţa, goi până-n brâu, le spărgea în tigaie câte trei ouă ochiuri înainte să plece fiecare în treaba lui, le călca cu grijă după amiaza cămăşile cu fierul încins, doar-doar o vor lua şi pe ea seara cu ei la bal. Nicu era mai ursuz după ce i se întâmplase necazul cu prima soţie, dar Toma îi ceda uneori, mai ales că Veroana se-mprietenise cu Aurelia pe care Toma o alesese în inima lui şi-i mai dezvăluia de-ale fetelor. Cea mai mică dintre copii lui Tobârlan rămăsese singura pe lângă casă, cu gospodăria. Ţăţica Miţa, măritată, plecase la Bucureşti, Gica, în Piteşti la nenea Gogu, ăl mai mare dintre fraţi, îşi vedea de viaţa ei nehotărându-se dacă să-şi aleagă un partener cu uniformă militară, sau unul dintre cei ce cochetau cu cariera politică. Ionel, se însurase cu cârciuma, iar Leana, cea mai frumoasă dintre surori avea o viaţă trepidantă, aventuroasă, crezând că poate să-şi joace rolul de femeie fatală, să ţină sub control cu frumuseţea ei rostul banilor şi nemernicia bărbaţilor.

         – Fă-mi un serviciu te rog, du-te la balaoacheşul cu vioara şi zi-i să-i ardă un tango după sârbă, că mor aci pe loc dacă n-o strâng în braţe.

         Când o simţii mlădiindu-se în braţele lui puternice, realiză că potrivitul paşilor venea de la sine, de undeva din interior şi nu-l mai trăgea înapoi ca de fiecare dată când trebuia să fie atent şi să ferească încălţările partenerei cu care dansa de parcă ar fi dus o luptă. Şi vorba parcă se lega mai bine, curgea altfel în gura lui obişnuită cu sudalmele. Timbrul cald, era mai mieros, se mira singur descoperind surprins frazele pe care i le scria parcă cineva în minte şi lui îi rămânea doar să le rostească pe gură. N-ar fi putut spune că le împrumutase dintr-o carte, căci la viaţa lui nu citise niciuna. Nu se omorâse nici cu cele de şcoală reuşind totuşi să termine cele şapte clase.

         – Veronico, ce găsi-şi tu la ăla de care nu te dezlipişi toată seara? Că doar n-oi avea de gând să ne bagi în neamul lui Menghel. Menghel ăsta trecuse mai demult dealul din Drăganu pe Valea Pribei. Era un văr de-al lui Petre, se însurase cu o fată săracă şi turnase o turmă de puradei care toată vara se încăierau ţipând desculţi prin curte. Niciodată nu le-am ştiut numărul. Iarna, completându-şi hainele unul de la altul, ieşeau în zăpadă la sanie doar câte doi. Veroana chicoti ştrengăreşte, neprecizând un răspuns.

         – Îţi promit eu că nu mai pupi în Drăganu la bal cu mine! O admonestă frat’su Nicu în drumul de întoarcere, spre dimineaţă, coborând dealul. Drumul de întoarcere nu mai ţinea poteca pe scurtătură, era cel pe care ziua mergeau căruţele, puţine, cărând lemnele din pădure în directii opuse, spre cele două sate. Într-o porţiune de aprozimativ o suta de metrii, nu ajungeau să se întâlnească. Locul era năpădit de iarbă, doar o potecă se ghicea bătătorită. Urma de roată, neavând de ce să unească cele două drumuri, căci, legăturile nu păreau a fi strânse între cele două comunităţi. Oricum, în liziera pădurii, era mai puţin periculos decât pe poteca pe care veniseră. Noaptea puteai ajunge lunecând uşor într-o râpă, neluând în consideraţie că nu era de colea, nici să dai bot în bot cu vre-un lup.

         Fapt e că inima fetei parcă se strângea când se gândea la Petre. Mai dansase cu băieţi în sat, dar pe aceştia îi cunoştea bine,îi învârtea pe degetul mic. Îi plăcea să-i perpelească. Petre părea altfel, dintr-o bucată, ardea intens, simţeai că te poţi frige nu doar de sentimentele dar şi de mânia lui. La următoarele întâlniri deveni posesiv. Ea îl punea la încercare, glumea cu conoscuţii, încercând să-i explice după aceea că firea ei e liberă şi el nu are nici un drept exclusiv asupra ei. E drept că atunci când ajungeau la sărut, parcă un fluid plăcut o traversa până-n vârful degetelor. Nu ştia Petre trucurile şmechereşti ale băieţilor de-o vârstă, dar sinceritatea contopirii şi măsura sentimentului realiza că nu puteau fi stăpânite.

         I-a cedat înainte de aşi fi pus pilostriile. Vara, consuma ultimele zile în care cuptorul trebuia potolit pentru ca pâinea să se rumenească bine în ţest. A strigat-o la poartă, cu o voce nesigură. Inima i-a pornit la vale de-a berbeleacul de pe deal. A dat drumul un pic mai tare la difuzor şi a ieşit ca arsă din camera dinspre drum unde călca două cămăşi pentru Toma. Mama Lina aţipise în dormitorul din spate, nu se simţea prea bine. Ele două erau singurele la ora nămiezii acasă. În poartă, înbujorată, l-a mustrat pentru îndrăzneală.

         – Dacă tăticu era acasă, sunt sigură că a doua oară n-ai mai fi îndrăznit! Ce e cu tine? Sprâncenele i se încruntaseră, dar pe faţă i se citea plăcerea că îl revede.

          – Am trecut dealul să merg la râu. N-am mai fost niciodată pe Argeşul vostru şi nu ştiu cum să ajung, pe cine era să întreb?

         – Şi cum ai nimerit la mine, de unde ai aflat unde stau? Se simţea mustrare în glas.

           – Stai liniştită că n-am întrebat de tine. După ce am trecut izlazul. când am intrat în valea Pribei, m-am întâlnit cu o babă ce ţinea drumul într-un băţ. Intrând în vorbă mi-a explicat unde stă Toma. Hai să mergem să facem o baie la râu! Ar fi mers, îi dădea inima brânci, dar cum s-o scoale să-i spună mamei Lina? Şi fără voia ei!?... Dacă s-ar fi întâlnit cu cineva pe drum care să-i scape lui „tăticu” că a văzut-o cu Petre?

         – Du-te colo sub nuci! Sări pârleazul din drum şi ăşteaptă-mă în poteca ce duce spre pădure. Nu se recunoştea cât de curajoasă poate fii! Scrise un bilet pentru mama Lina când va fi să se trezească, explicându-i c-a plecat la râu cu Aurelia. Nu se făcea să o lase singură, biata fată se întâlnea cu Toma diseară la bal şi venise mai devreme. Ştia că mama Lina o plăcuse tare pe Aurelia şi ar fi dorit-o de noră. Îşi puse pe dedesupt un pantalon scurt, mai strâmt în care făcea de-obicei baie la râu şi grăbii să nu se trezească. Inima parcă stătea să-i sară din piept. Pe drum schimbară puţine cuvinte, fiecare cu gândurile lui.

         Petre deveni iarăşi nepriceput la vorbă. Ajunşi în livada cu pruni, peste Priba, Veronica îi arătă fructele rotunde, mari, rumenite în coroana unui pom ştiut de ea mai în stânga plantaţiei. Îşi umplură buzunarele şi plecară mai departe. Au traversat şoseaua asfaltată, apoi calea ferată şi ajunşi în drumul luncii, pe lângă cimitir, deja se vedea zăvoiul. Nu acela era drumul pe care venea „tăticu”,Tobârlan, de obicei când părăsea coverga să-şi cumpere din sat ulei sau pâine. Drumul lui trecea pe sub gară, pe la fântâna de unde îşi luau apa de băut în ulcioare toţi cei care lucrau în câmp.

         În dreptul cimitirului Veroana urmată de Petre o luă la fugă şi nu se mai opri până în zăvoi. Din spatele crucilor alea înşirate, care abia de se zăreau dintre bălării, în porţiunile neîngrijite, se aştepta să sară vre-un drăcuşor sub formă de capră sau mai ştiu eu ce vietate fără suflet, ca să-i facă rău. Rar o lua prin faţa cimitirului. În mod obişnuit folosea cealaltă cale, pe la fântână, dar acum cu Petre s-a temut să nu-i vadă cineva. Era ora aia firbinte când puţin probabil să treacă cineva, dar paza bună...

         Ajunşi în tufişurile din zăvoi, în sfârşit li se dezlegaseră mâinile, se luară în braţe şi se sărutară îndelung. Râul clipocea plăcut în albie, te îmbia la scaldă dar nu acela era locul nimerit. Prea aproape de drum, putea oricine să treacă întâmplător şi nici către podul de fier nu era bine. Acolo se strângeau mulţi, apa era adâncă şi te puteai îneca dacă nu ştiai bine să înoţi.

         – Petre tu şti să înoţi?

         – N-am avut unde să-nvăţ, noi n-avem râu la Drăganu. Dar nu de apă mi-e frică mie când sunt cu tine.

         – Bine, atunci am să te înec! Trecură râul pe celălalt mal printr-un vad pe care-l ştia ea, unde apa nu era mai sus de genunchi. Ştia râul ca-n palmă caci umblase cu vacile în păştere prin zăvoi cu frat’su Toma, taică-meu, pe firul apei, până ajungeau la covergă lui tatamare. Alesese să-l ducă la Vâlsan pe Petre. Argeşul era prea mare şi apa periculoasă. Parcă totuşi n-ar fi vrut să-l înnece, dar n-o interesează, va trebui să înveţe să înnoate.

         – Data viitoare nu mai vin cu tine dacă nu ai învăţat să înoţi. Apa Vâlsanului mult mai caldă şi liniştită intra într-un Argeş impetuos. Trupurile li se împleteau ca cele ale unei perechi de îndrăgostiţi într-un vijoi sălbatic până când contopiţi ceva mai la vale se linişteau întro curgere lină.

          Şi-au dezbrăcat hainele după un tufiş, ea rămânând într-o cămăşuţă scurtă, transparentă. S-au luat de mână şi au alergat împotriva cursului stropindu-se, către o buturugă unde firul se strâmta şi se inchidea la culoare părănd că apa va fi fost mai adâncă. Era mai adâncă, ajungându-i până peste pieptul care-i sălta sub cămaşa subţire.

         – Hai să te învăţ să înoţi! L-a luat de mijloc. Petre avea un corp atletic, vânos, dar în apă neîndemânatic se sprijinea de picoarele ei. O înconjurase cu mâna stângă de pulpă, iar cu cealaltă mână trăgea sub el apa, cum îl învăţase. Ea şi-ar fi desprins din strânsură piciorul, dar era aşa de bine încât îşi apropie şi celălalt picior străngându-l uşor ca să nu alunece. Petre bătea cu picioarele apa, dar greutatea era prea mare şi trupul se ducea ca bolovanul la fund, mai adânc, tot mai adânc, până ce apa îl acoperii cu totul.

         – Să mai facem o încercare, poate îţi vine mai uşor pluta pe spate. Eu te ţin tot de mijloc. Ascultător se lăsă pe spate, însă cu grijă să nu iasă catargul cumva deasupra. Într-o mişcare necontrolată ea lunecă peste el, el o strânse în braţe şi căzură amândoi sub apă. Au stat îmbrăţişaţi preţ de câteva clipe lungi şi îşi dădură drumul zbătându-se să iasă fiecare la suprafaţă independent. Apoi el o luă în braţele lui puternice, o sărută pe gura care aşteptase destul, depunând-o ca pe un trofeu al unui înnotător campion pe nisipul firbinte din spatele tufişului.         

         Cămaşa i se lipise de corp, trebuia scoasă. Şi celelalte lucruri inutile căzură în nisip. După vârtejul sălbatec, trupurile contopite sau potolit prima-şi dată într-o curgere lină, fără sfârşit.

joi, 24 ianuarie 2013

Roua scribului



            Semnalez o remarcabilă cronica a poetului Mircea Bârsilă în paginile revistei Argeş nr 1, 2013, prilejuită de apariţia editorială a antologiei Scribul şi roua, la Editura Tipo Moldova, a confratelui Aurel Sibiceanu. Demersul analitic este făcut cu rigoarea şi profesionalismul unui degustător de vinuri care privind spre sursa de lumină scrutează limpezimea şi intensitatea culorilor, apoi clătinând uşor cupa de cristal adulmecă prospeţimea şi consistenţa buchetului şi abia la urmă recunoaşte nota personală cu care papilele gustative percep limbajul specific, împlinind echilibrul şi persistenţa ce dă calitate vinului.

          Rostul demersului, dacă rămân încă o clipă în pivniţele tainice unde se decantează licoarea zeilor şi timpul înnobilează, este de a ni se călauzi drumul şi a nu încurca ordinea în care degustăm.

          E meritul lui Mircea Bârsilă că pune la loc potrivit, pe raft, la vedere roua scribului, ca să fie la îndemână cititorului rafinat care ştie să deguste modernitatea perenă şi singulară, acolo unde te-ar putea înşela vestmântul ce pare arhaic al expresiei.

          Nu aş aduce nimic nou dacă aş împleti în continuare la rândul meu cuvinte. Părerea despre poezia lui Sibiceanu am formulat-o şi eu cândva. Ce mă uimeşte cu adevărat, e faptul că în aceeaşi urbe, doi poeţi importanţi îşi recunosc dreptul de a străluci. E recomfortant şi poate fi un exemplu. În noaptea minţii, unii se văd doar pe ei.

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Şirag de perle. Etapa I Blogwars


             În fereastra deschisă, cuvintele se scriu direct în mare, pe decupajul albastru care se adânceşte sau se întinde la atingere. Nici urmă de valuri. Vântul îşi face cuib doar în sufletul meu şi alege pe strune o muzică ce se deschide în lumină, cum dimineaţa un lan de floarea soarelui.

          Trupul de abanos al femeii, eliberat de mângâieri prelungi, iese din razele lunii. Tresare, când raza se transformă în lacrimă şi cade în mare. Femeia se ridică, se arcuieşte despicând apa, scufundându-se instinctiv să culeagă bobiţele de rouă ascunse sub petalele scoicilor, dedesupt, în învelişul lor sidefiu.

          Femeia revine, descoperind un colier de perle irizănd străluciri calde şi vii, între sânii umeziţi de apa sărată


*

          Ecranul tactil, a descoperit că îţi poţi atinge visul, la fel cum un poet propria poezie, sau îndrăgostitul pielea moale şi fină a iubitei în sărbătoarea unei nopţi de dragoste. ASUS n-ar fi putut sta deoparte. Noua serie ASUS VivoBook S200 și S400 a deschis portabilelor cu ecrane de la 11.6 la 14 cu interfaţa tactilă, o cale pe care intenţioneaza sa o generalizeze pe majoritatea notebook-urilor pentru că oferă un stil de viaţă plin de satisfacţii, o experienţa de lucru intuitivă şi complexă.

          Subţire şi elegant ca o plachetă de versuri, uşor de transportat, dispozitivul îţi produce satisfacţia şi confortul de a te plasa în elita orgolioşilor care vor să arate că se simt bine în pielea lor. Cum desigur şi netbokurile se simt bine în designul şi gama de culori vibrante cu care l-a înzestrat ofertantul.

          Toate modelele folosesc panouri tactile multi-punct cu răspuns rapid şi touchpad-uri generoase ce integrează tehnologia ASUS Smart Gesture încurajând comenzile tactile. Pornirea în numai două secunde din modul de aşteptare, oferă utilizatorilor acces instant la Windows 8 chiar şi după o perioadă îndelungată în care nu au mai fost lângă dispozitiv, înlăturând timpul de aşteptare pentru iniţializarea sistemului. Bateriile eficiente măresc timpul de aşteptare la 15 zile pentru VivoBook S200. Acestă experienţă perfectă se asociază cu designul centrat pe cloud. Toate modelele VivoBook includ 32GB spaţiu de stocare în ASUS WebStorage, gratuit timp de trei ani.  Şi ultima informaţie utilă, prețul aproximativ al unui model S200 este de 2599 lei (cu TVA inclus). 



vineri, 18 ianuarie 2013

Povestea oierului cu Stea în frunte



            Nota: Nu stiu daca povestile de acest gen de pe blogul meu, pe care le rescriu, isi vor gasi locul in cartea de miniaturi la care lucrez acum.
 *
           Între minunatele poveşti culese din creanga de aur a copacului de la Humuleşti, ştrengarul Nică a lui Ştefan a Petrii, a scăpat una. Povestea oierului cu stea în frunte. Nu vom avea harul şugubăţ al marelui povestitor, dar nici inima să trecem spre Pipera, pe lângă palatul strălucind ca sorele al ciobanului, unde se-nvârt ziaristele de la tristele televiziuni ale mogulilor, mai ceva decât caluşeii la târgul de Sântămărie. Iar bieţii badiguarzi, aleargă cu limba scoasă de-un cot să le facă bezele.

          De-ar fi fost măcar Povestea porcului! Că noaptea oricum porcul se leapădă de piele şi devine prinţ! Nu e cazul, în speţa despre care facem vorbire. Oierul nu-i boier cât-îi ziua de lungă!... Poate să-şi toarne pe el odicolonul din lume, la Cazino, când joacă la ruletă, pe Ghencea la stadion, sau la parlamentul european, tot a zer trăzneşte şi căcăreze de berbec.

          Tare s-au mai bucurat băieţii stilaţi ai lui Barosso de la Bruxelles, când au aflat că Jiji Becalu a candidat în Bucureşti şi a intrat vocalul, cu valul USL în parlament. I-au retras urgent mandatul european! Se speriaseră de cioban. Făcuse lobby cu statul şi voia să cumpere terenul din curtea instituţiei, să ridice acolo o biserică şi să-şi aducă şi stâna, pentru hobby.

          „Cade bine după rugăciune, un bulz din mămăligă fierbinte cu brânză de oaie, înainte de votul în comisii! Nu se mai înmoiaie mâna!”

          Ǎsta-i personajul! Face iute parale şi pute de viziuni liberale. L-a ochit Antonel şi l-a luat la el, dându-i pe loc repartiţie în comisia de justiţie. Paznic la legi, nu la bloc. S-a avut în vedere decenţa şi experienţa lui... mă-nţelegi!?

          Doar cu suporterii roş-albaştrii ai Stelei de la peluză, nu prea i-a mers. Ǎştia-l acuză de blat. În loc să transfere un vârf împins la echipă, a dat banii la senat, dinadins.

          L-au citit pe Jiji din scoarţă în scoarţă. Drept-îi, că nu prea era mare lucru de citit. Cât s-a chinuit cu el biata învăţatoare când fu cu cititul!

          O-i = Oi!

          Bo-i = Boi!... La lei, lucrurile erau deja încurcate!...

          Le-i = Euroi! Orişicâte vocalize ar fi făcut biata învaţătoare cu leii, Jiji, tot Euro scotea din valiză. (Din valiza de cunoştinţe, nu aia de la proces.)

          Nu e bine să luaţi în râs necazurile ciobanului latifundiar! (explicaţie în DEX/ Latifundiar – adică Jiji şi-a lăţit fundul pe numele şi proprietăţile sacre ale Stelei!).

          „Cât crede el, cu verii lui c-o să-şi mai pască oile pe terenurile armatei, că deja sunt pârloagă!” Oftează microbiştii.

          Sfătuit de Vadim, într-o inspiraţie maximă, senatorul oilor vrea să cumpere OTV-ul şi să-l transforme în Televiziunea copiilor. 24 de ore din 24, să depene pe ecran, nu Povestea porcului ci inegalabila Poveste a oierului cu Stea în frunte.

          Şi-am încălecat pe şaua unui cal şi-am adus povestea la mal!
          Şi-am răsucit firul de lână în patru ca artiştii, să se bucure ca la teatru, toţi microbiştii. E drept că am răsucit şi jungherul, dar a meritat-o oierul!...

miercuri, 16 ianuarie 2013

La Librărie Mon Cher... cu Eminescu



            Intrăm pe autostradă. Ceaţa densă, trimite în parbriz vălătuci de aburi în straturi compacte. Un panou luminos, atârnat  deasupra, chiar la intrarea pe A1, abia reuşeşte să transmită difuz, din încercuire, mesajul scris cu litere mari, roşii, de pericol la drum în condiţiile date şi cerinţa adaptării în trafic a vitezei automobilelor. Şoferul ambaleaza motorul şi apasă cu sârg pedala acceleraţiei. E cald în microbuzul care abia de atinge asfaltul. Dungile intermitente ale marcajului de pe mijlocul benzii, ne încredinţează că nimic pe lume nu e la voia întâmplării. Destinul are regulile lui şi urmează directive precise.
          Totuşi, o porţiune nemarcată în şosea, preţ de câteva minute lungi, lasă hazardului posibilitatea să alerteze intensitatea emoţiei şi trăirilor.
          Azi e ziua lui Eminescu. Radio ZU, punctează cu umor momentul, transmiţându-ne pe unde, o poveste muzicală a celor  de la B.U.G. Mafia. Crainicul ne atenţionează să nu scăpăm nimic din acurateţea şi sensibilitatea eminesciana a versurilor îndrăgostiţilor din cartier.
          Parcă ochii s-au mai obişnuit cu peisajul şi întrezăresc pe margini copaci încărcaţi cu zăpadă, pe ambele laturi, gata să intre-n asfalt. Mă uit atent, nu sunt plopi fără soţ, mai repede nişte perdele forestiere, crescute compact, risipite ca parazapezi naturale, gândite de guvernanţii de altădată ca măsură de prevedere contra viscolului. Timpul acela se măsura pe altfel de coordonate. La ce le-or fi trebuit atunci, că nu erau autostrăzi, nici viscole atât de mari şi nici atâtea campanii electorale în care sa-şi proclame realizările. Campaniile lor erau doar agricole şi se ţineau strâns legate de anotimpuri.
          Ştergătoarele de parbriz continuau sa scârţâie. Parcă aveam în faţă coloanele care se înalţă şi se coboară pe ecranul unui elecrocardiograf ce-mi înregistra pulsaţiile inimii. Bineinteles, configuraţia mişcării nu era aceeaşi, dar segmentul de curbă descris repetat, îmi arăta la fel, că trăiesc.
          Motorul monoton strângea toate gândurile într-o matcă. Drumul întins, mai mult bănuit, se lăsa măturat, când si când, de ţintele mişcătoare ale farurilor ce se scurgeau pe lângă noi, fără să lase vre-o urma. Din faţă, se prăvăleau ca o ploaie de meteoriţi, ţinându-şi calea şi dispărând într-un neant al lor. Dar şi din spate, doi-trei licurici mai grabiţi, ne-au ajuns şi depaşit până la urmă, întârziind să clipească în dreptul nostru, într-un nor aprins.
          Dar ce se intamplă? Parcă de deasupra, dintr-o dată, cineva trage şovaielnic cu o mână cortina. Întrebarea persistă. Oare spectacolul s-a terminat, sau abia începe? Nevăzută, cealaltă mână aşează în decor un soare care devine tot mai strălucitor.
          E ziua lui Eminescu. 163 de ani de la naştere. Nici nu ştiu cum a trecut vremea. Mă apropiasem de Piteşti. Vedeam deja instalaţiile şi recipientele uriaşe profilate în culorile şterse, cenuşii ale Petrochimiei. Altădată, acolo strălucea o constelaţie de lumini şi flăcări imense ardeau cerul din mai multe turnuri.
          Nici nu ştiu cum a trecut ziua la un pahar de whisky cu prietenii, discutând asupra unui manuscris care credeam eu ca-l pot trimite la tipografie! Le-am înţeles nemulţumirea şi am convenit că acea carte mai poate fi cizelată cumva, ca să poată ieşii în lume.
          Seara ne-am amintit din nou de Eminescu şi am descins la ceainăria La Librărie Mon Cher, în faimosul aşezământ de care v-am mai vorbit, unde amicul Nae reţinuse o masă pentru a urmarii împreună un recital al trupei de actori de la teatrul Davila, conduşi de Varodi, regizorul.
          Pentru mine, ieşirea la acea oră în oraş era deja un fapt ieşit din comun. Nici o blondă, naturală sau platinată artificial, n-ar fi reuşit să mă scoată din casă, cu toată slăbiciunea mea declarată pentru cosiţa aurie, dar de dragul Luminiţei Borta am lăsat calculatorul şi m-am înfiinţat acolo, cu un pahar de votcă în faţă (după whisky n-a prea mers, dar am scăpat mai ieftin).
          S-au citit scrisorile. Nu poeziile, ci scrisorile poetului către Veronica, şi ale ei, către Emin. O seară liniştită în care am simţit printre noi, omul, nu geniul, cu iubirile şi geloziile sale. S-au recitat şi câteva poezii eminesciene şi alte două-trei, dedicate lui. Sorescu, Nichita şi am avut surpriza să aud şi o poezie de-a mea. Curgea bine. Îmi părea cunoscută de la un anumit moment. Mi-am dat seama într-un târziu, chiar era a mea.
          La sfârşit am mers să-i mulţumesc şi să-i strâng mâna lui Varodi. Ştiam că el intră şi citeşte uneori Pasărea ceţii, dar nu avusesem ocazia să ne cunoaştem.
          Mi-a plăcut poezia! E scrisă sensibil şi mi-am permis s-o aduc în spectacol. Sper să nu fiţi supărat!...
          – Nu maestre, chiar sunt onorat!
          Am părăsit imediat dupa spectacol localul, odată cu Alora Serp, poeta şi încă o blondă pe care n-o cunoşteam. Le-am depaşit, salutandu-le, dar după câţiva paşi mi s-a părut că sunt strigat. Nu m-am întors. Adâncit în gânduri, mi-am continuat drumul, dar am auzit în spatele meu paşi alergând. Mi-am dat seama că nu mă înşelasem. Era Alora care m-a rugat s-o însoţesc pe blondă pănă în centru, fata nu cunoaşte locurile şi pe deasupra sunt pline străzile de câini vagabonzi.
          Câini şi vagabonzi, completez eu. Nu mi se părea deloc o corvoadă, mai ales că drumul către casă trecea pe lângă Hotelul Argeşelul, unde trebuia să o depun.
          Nu sunt un volubil, precum mă ştiţi! Nu am infiripat practic o adevărată discuţie! Câteva întrebări convenţionale şi raspunsuri în acelaşi ton! Avea un timbru al vocii plăcut, dar chipul, infăşurat într-o glugă, n-avea cum să-mi facă mari promisiuni. Ştiam că e blondă practic, din sala unde hazardul o poziţionase cu spatele către mine, aşa că n-avea cum să-mi trezească vre-un gând ascuns.
          Am ajuns repede  în centru, mi-a mulţumit pentru companie şi abia atunci m-a fulgerat cu un zâmbet cald, subliniat de o  nuanţă târzie, “imi pare rău că a fost doar atât!”. Mi s-a părut că îmi întinde încă o nadă, rămânând în loc o clipă şi întrebându-mă unde găseşte un non-stop, să cumpere ceva de mâncare.
          Orbit de ceaţa care mă bântuise dis de dimineaţă(convenisem cu mine însumi că nimic nu e întâmplător), mi-am adus aminte că în frigiderul meu gol, pusesem la prânz câteva feliuţe de şuncă ţărănească şi mai era un borcan cu zacuscă.
          Cu siguranţă, destinul işi făcuse datoria, îmi trimisese blonda pe care eu o tot invoc în textele mele, dar, uitându-mă la ceas, era zece jumatate, mă trezesc zicându-i că nu ştiu unde ar mai putea fi undeva deschis. A dat din cap lipindu-şi din nou zâmbetul. Ea incercase, n-avea nici o vină că eu ratasem întâlnirea cu destinul.
          O seară plăcută în continuare!
          Mulţumesc, mi-a părut bine...
          Cum să-mi pară bine! Am tras cortina cu propria mână, peste ziua lui Eminescu, la fel ca el, singur şi nefericit.

duminică, 13 ianuarie 2013

Eminescu

Grafica: Constanta Abalasei - Donosa


Dacă fiecare zi în aceasta lume ar purta un nume, cu siguranţă 15 ianuarie s-ar numi Eminescu



 *

Praful stelar acoperind timpul.
Linişti din adânc limpezind apele.
Eminescu scoboară cu o candelă-n mână,
iluminând
în aproapele.

Unii, l-au asemuit cu un voievod.
Alţii l-au înălţat în lumină, luceafăr.
Eu îl ştiu în salină, săpând izvod
în inima limbii române,
viu şi teafăr


Pare că salina nu are sfârşit.
ne-a venit rândul să săpăm o treaptă
încolonaţi, ne sprijinim pe gândul
că Eminescu 
aşteaptă.

Nota: Aceasta poezie poate fi publicata oriunde sub semnatura 
Ion Toma Ionescu


joi, 10 ianuarie 2013

Degustători de vinuri



            Cartea la care lucrez a început să mustească. Dă în fiert. O privesc cu teamă cum îşi trage culoarea din sânge, cum înţeapă la limbă şi plânge când n-o bag în seamă. Gust în fiecare zi, nu mă pot abţine, mai adaug, mai şterg aldine.

          Reţeta suscesului n-o ştie cu precizie nimeni.

          E de bine că nu e must, să-l opreşti din fiert, dacă-l mişti când se fixează caracterul, echilibrul, prospeţimea, misterul aromei. E de bine că poţi cizela ideile, limbajul celor trişti şi machiajul.

          Până nu e îmbuteliat între coperţi de sticlă, scrisul e genial. Dar visul se-mplineşte când îl clatini perlat în pocal şi aroma te cucereşte.

          Plăcute chinuri! Nici naşterea nu-i uşoară şi, cunoaşterea degustătorilor de vinuri, poate să doară.

luni, 7 ianuarie 2013

Yoḥanan



             Îngerul, vestindu-l pe Zaharia, tatăl lui Ioan, că va avea un copil şi acesta va fi pricină de bucurie şi veselie nu doar pentru el, mulţi se vor bucura de naşterea lui, căci fiul său va fi înnainte-mergătorul şi botezătorul lui Iisus. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare, și se va umple de Duhul Sfînt, încă din pântecele maicii sale Elisabeta.

          Aşa a fost izvodul celui mai mare dintre Sfinţi, după Fecioara Maria, cum susţine Biserica Creştină.

          Numele răspândit deopotrivă, de slugi şi de domni, ales de tatăl meu Toma în credinţă, mi-a fost dăruit şi mie şi m-am bucurat încă din pântecele bunei mele mame Aurelia, că nu mi s-a luat vinul şi băutura ameţitoare.

          Şi pentru că azi e mare sărboare, închinaţi cu mine un pahar în cinstea minunaţilor mei părinţi!

duminică, 6 ianuarie 2013

Pescăruşul



Traversat de cântecul tău
ca marea de un frison continuu...
Tu, ieşi din valuri
printre piruiete,
lunecând pe gheaţa subţire
şi intrându-mi în gură şi-n ochi.



Singur pe faleză,
sărat de tine,
te simt prin toţi porii
ca pe un pescăruş ce mă sfâşie
cu sunetul acela ciudat şi trist.



Clipele sparg,
nimic nu mai are
întinderea corectă.
O maşină se striveşte de pod.
Mă arunc pe spate spre valuri,
plutesc în aer.
Nu ştiu dacă voi reuşi să ating apa,
marginea lumii,
arcul buzelor tale
de care mi-am agăţat, respiraţia.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Ştii tu... Elf



             Ce e cu noi? Unde am ajuns? Nu mai funcţionăm ca un popor. Parcă s-a produs o transhumanţă în sufletele noastre atunci în 89 şi ne-au pătruns în trupuri de-a valma şi miei şi lupi, amestecaţi fără nici o noimă, gata să se şfâşie între ei în interior şi în afară. Nici măcar nu mai suntem o turmă. Nu ne mai ştim duşmanii. Ei ne ameninţă de pretutindeni, sunt în noi.

          Ne-am pierdut păstorii adevăraţi în noaptea sângeroasă din ziua Crăciunului. Fără legătură cu Ceauşescu. El nu s-a revendicat niciodată păstor, el a fost doar cizmar. Nevăzuţii păstori au simţit că pata de sânge nejudecată şi celălalt sânge, tânăr, nevinovat, ce a stropit zăpada, va otrăvii locul şi aici nu va mai creşte iarbă şir lung de ani - şi au plecat.

          Au rămas să ne păstorească unul ca Becali şi televizorul. Dar el n-a fost niciodată un cioban adevărat, el doar s-a lipit de stână, nu s-a calificat în profesie. A învăţăt doar să tundă oile sau să le mulgă, dar n-a ştiut cât lapte să ia, cât să lase, ca să dăinuiască izvorul şi ugerul a secat. N-a ştiut să doinească din fluier sau din frunză. 
           Iar televizorul, precum carii, a lucrat ca un vierme turbat în numele libertăţii, cum a dat tonul patronul

          Cum s-o fi simţit femeia aceea îmbrăcată în albul pardesiului sub care în viaţă se adăpostise trupul firav şi subţire, cum devenise în ultimele zile Sergiu Nicolaescu? Cum s-o fi simţit ea huiduită de mulţime? Poate că ea chiar l-a iubit şi s-a sacrificat intrând în pielea personajului tragic pe care i l-a dictat maestrul regizor, respectându-i ultimul scenariu, ca să mai contrarieze, spectaculos, inca o dată masele pe care le-a strunit.

          Viaţa lui a fost un film şi s-a terminat studiat, riguros măsurat în respectul şi devălmăşia timpului trăit ca un film.

          „Ştii tu... ELF ce am stabilit!”

          Oare mintea lui rece, calculată a vrut să ne arate, l-a ajutat şi biserica, până unde am ajuns, cât ne-am degradat de nu mai sântem în stare nici măcar să putem respecta moartea unui om?

Sergiule ai reuşit!  

          Un fleac, ne-ai ciuruit!... Doare ... Nu ştiam că doare aşa de tare!