luni, 1 iulie 2013

Tobârlanii. Fragment din Capitolul 10



            Când scriu pentru carte, de obicei lucrez direct pe calculator. Pasajele ce nu mi se par reuşite le dau în josul paginii, iar deasupra pun textul ce mi se pare bun. Doar atunci când închei un capitol, şi poate nici atunci, renunţ la acele schiţe şi le şterg sau le depozitez undeva în arhivă(într-un dosar). Mi se întâmplă să revin la ele şi descopăr o nuanţă care dincolo la produsul finit îmi scăpase, completez şi iar revin.

          Toate personajelor mele conturate pănă în momentul de făţă stau amestecate în partea de jos a paginii. Nu am reuşit încă să le dau un rost, să le ridic, să-şi găsească locul în ierarhia Tobârlanilor, încă nu le-am prins legăturile fireşti. Îmi este greu să stabilesc pe cine să scot la rampă. Sunt zile când nu mă pot apropia de nici un personaj. Sunt neamurile mele devin nervoase, se ceartă cu mine că le îngroş trăsăturile, că am intrat cu bocancii în intimitatea lor, că-i manipulez şi-l fac de ruşine pe Toma, taică’miu. Cel mai vehement mi se pare unchiu Nicu, dar n-am apucat să scriu nimic despre el. Şi-a pus cămaşa aia verde şi se răţoieşte la mine, nu-l recunosc.

          Pe el îl ştiu sfârşit, stors ca un burete uscat, o umbră în care doar ochii nu erau stinşi. Prima oară l-am văzut după ce terminasem liceul, ieşise din puşcărie cu ultimul val, când s-a dat drumul la toţi deţinuţii politici, dar n-a îndrăznit probabil să vină în Merişani, cum ieşise. Poate că avea ceva pe suflet, poate că nu era pregătit să răspundă la întrebări, poate că i se rătăcise fiinţa şi a rămas departe undeva lângă Târgovişte cumva în carantină, să se mai înfiripeze.

          Se apropiase septembrie. Nu reuşisem să intru la facultate. Am ales cu inima nu cu mintea Facultatea de teatru, secţia regie şi, în consecinţă, necăjit, aşteptam să înceapă anul şcolar, îmi găsisem un post de suplinitor într-un sat, la Băbana.

          N-a venit singur la ţaţa, îşi adusese şi Smochina, pe Mimi. Poate că şi numele Mimi i s-a potrivit vreodată, dar Smochina, porecla inspirată care i-a dat-o ulterior văr’miu Burtilă, îi venea ca o mănuşă. O femeie uscată cu viaţa arsă în urma ei. Cred că nu mai avea nevoi fizice, probabil se săturase de barbati şi amintindu-şi că se trăgea din neam de popi s-a reapropiat de Dumnezeu. Dar i s-a urât repede singură cu El. Ca să n-o piardă El, i l-a adus în bătătură pe unchiu Nicu. 
          Oricum îi trecuse timpul.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase