joi, 11 iulie 2013

Tobârlanii. Un alt capitol. Fragment.




          Coexistă pașnic în mine, două lumi. Nu vestul şi estul, nici lumea de la ţară, din Merişani şi cea din Micul Paris, nici lumea reală și lumea din vis... N-are treabă nici cu lumea literaturii, deșii rostirea în versuri când scriu proză, uneori ar putea genera oarece confuzii. E lumea Tobârlanilor, specială, dar nu opusă. Cumva geamănă cu lumea celorlalți.

Cu ochii în sus pe tăpşanul de peste Priba, în marginea pădurii, urmărind pasărea de oțel ce mă străfulgera până-n adâncurile ființei mele, alergam, manifestându-mi spontan ruga fierbinte în cuvintele acelea descoperite la partenerii de joacă mai mari, văr’miu Cornel şi Maria (o Marie, mereu alta care îmi urmăreşte destinul), păzind împreună caprele, caprele erau ale ei, neînțelegând pe moment de ce nu mă însoţeau şi alergau în direcţia opusă, pierzându-se în tufișuri:

„Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!”.

Și nu mă lua. Nu ținea cont de dorința mea. Curând apăreau din pădure cei doi, strălucind. Susțineau că zburaseră deja un tur. Povesteau cu însufleţire cum toate ceasurile, într-un anumit moment înțepeniseră în carlingă, noroc că pilotul nu și-a pierdut firea.

Uimirea mea tâmpă se oglindea neîncrezătoare în ochii Mariei, eram prea mic. Se aşeză în iarbă şi îmi făcu semn să mă apropii. M-a tras în jos şi mi-a pus capul în poala ei, după care cu o voce din altă lume începu să depene o poveste. Ştia atât de multe poveşti! Şi când Făt Frumos dădea de pământ a treia oară cu zmeul, odată se punea cortina trăgându-şi fusta peste capul meu. Stăteam acolo ascuns trebuia să număr până la 100, în timpul ăsta ea devenea zâna bună şi pleca la izvor să aducă stropi de apă vie pentru Făt Frumos. Nu era deloc neplăcut acolo, pielea ei albă era moale, pulpele i se deschideau şi mă strângeau cu genunchii uşor ridicaţi. La un moment dat strânsura se slăbise, un colţ al stambei se ridicase puţin, soarele pătrunsese pe dedesupt şi cu coada ochiului l-am zărit pe Cornel în umbră, aplecat deasupra Mariei. M-am oprit din numărătoare. Cinzeci şi cinci a oprit şirul numerelor. Maria s-a desprins împingându-l pe Cornel, mi-a dat drumul depărtându-şi genunchii şi trăgându-şi fusta la loc. Buzele ei erau umede.

– I-a fost prea sete lui Cornel şi i-am dat să soarbă el picăturile fermecate. Eu mă bosumflasem cu figura răvăşită, deja vedeam zmeul răpunându-l pe Făt Frumos. Nu m-au mai luat cu ei, până în ziua când am fost gata să dau foc la casă.

*

Vara se terminase. În curte la Cornel străjuia o căpiţă de fân. Îmi lăsase mie cutia cu chibrituri să nu-i sune în buzunar şi să-l audă tanti Leana. Avea în casă câteva ţigări ascunse. Maria îl spurcase şi la tutun, iar acum îl aştepta peste gârlă cu caprele. Aveau un semnal sonor, un ţiuit înalt şi drept, cu un singur ocol ce se dorea ca un tril de pasăre, mai ciudat. Venise deja dinspre pădure. Cornel zăbovea înăuntru. Poate că nu găsise momentul prielnic să-şi strecoare ţigările în buzunar. Am aprins un chibrit în mijlocul căpiţei după ce smulsesem o pală de fân făcând o gaură destul de mare. Căpiţa era înaltă de cinci şase ori cât mine. Îmi încălzeam mâinile, flăcările albastre vioaie se căţărau jucăuş. Pală de fân de la picioarele mele era gata pregătită să înăbuşe focul. L-am mai lăsat o clipă, flăcările se căţărau ca nişte şerpi luminoşi. Când am pus fânul deasupra focului, stăpân pe mine, a pornit vâlvătatia. Cornel a ţipat de pe sală. Treceau pe drum nişte oameni, au sărit să ajute. De peste drum băieţii lui Menghel au adus furci. Tanti Leana a leşinat în scară, o ţigancă nu ştiu de unde apăruse, mai veneau pe uliţă cu linguri de lemn de vânzare, o uda cu apă.

După un minut de buimăceală, realizam dezastrul, am sărit peste fânul negru ce fumega încă, împrăştiat prin curte. Ieşind în drum nu m-am oprit din alergătură decât pe vale. Cornel s-a ţinut o vreme după mine, dar nu m-a ajuns. Tata trăia, nu dărâmase camerele de sub pătul. Cu inima ce bătea să iasă din piept, am încuiat uşa.

Focul se putea întinde din casă în casă şi putea cuprinde satul întreg. Aşteptam ţipetele care să anunţe prăpădul. Norocul a fost că vântul s-a uitat adormit peste Priba, poate sub picioarele Mariei. Mă ghemuisem sub masă. Eram încă acolo când au ajuns împreună spre seară, mama şi tata. Mama ţipa prin fereastră ca să-i deschid, c-o să-mi rupă urechile. Eu le înfundasem şi le ţineam strâns în mâini.

– Lasă-l tu, cu mine are să vorbească, nu vezi cât de speriat e? Vocea tatei liniştită mi-a cerut să-i deschid că nimeni nu mă va atinge. Doar şi el, parcă în oglindă, când era ca mine, gata-gata să aprindă casa lui tata-mare. Se pare că asta vine din neam.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase