sâmbătă, 31 august 2013

Limba Română


          Îmbrăcat sărbătoreşte în limba română, azi la televizor regele Eminescu ar fi trebuit scandat cu sfinţenie toată ziua şi pe toate posturile, spre slavă.
          Apăs butonul telecomenzii. Intru în Realitate şi cad pe spate ca o babă, lovită de otravă. Pe post, se sărbătoreşte moartea regelui Ciobă. De la adunare, din Costeşti ca din Dom, Regele Stănescu şi Împăratul Iulian, ne ţigăneşte şi ne învaţă că romu-i rom adevărat nu ţigan, iar coroana e moştenită pe viaţă de fiecare rege sau împărat.         
Schimb postul şi mă cuprinde speranţa. Crin Antonescu la mare recită în Sala Sporturilor din Constanţa către popor, inspirat


Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.



          Parcă nu-i adevărat!

          La agapă Mazăre conspirat cu o gaşcă fierbinte de vrăjitoare şi astrologi, îl ia de dârlogi şi îl lanseaza la apă pe preşedinte în aplauzele unor milogi.

          Limba română nu moare şi nu minte!

          Nu că mi-ar place cum dansează Mazăre...

miercuri, 28 august 2013

Steaua şi Valul lui Traian.



          Nu am pretenţia să fiu chiar cel mai bun oracol, dar numai dacă luăm înapoi le refec postul de ieri al Păsării ceţii, organul oficial al subsemnatului, suspendat de Google+, se poate vedea de la primele rânduri că am nimerit fără greşeală scorul în partida de fotbal a Stelei de la Varşovia. Ba chiar susţin că Steaua a pierdut victoria în ultimul minut al reprizei a doua din senin, fix din cauza mea, forţele oculte ce îmi conduc destinul aducându-şi  aminte de previziunile astrogramei mele „Crinul dacă nu-i fudul” (cam absconsă ce să zic!) pe care le postasem pe blog cu o zi înainte

          O să-mi spuneţi că nu am nimerit-o cu Chiricheş! El nu numai că nu a dat un gol cu călcâiul, dar nici măcar nu a jucat şi am să vă răspund că nu-i adevărat şi că încă nu ştiţi să citiţi printre rânduri partea hieratică. Aveţi o problemă cu receptarea oraculară a comunicării. Păi când am spus călcâiul, deja trebuia să înţelegeţi că am pus degetul pe rana lui Ahile, punctul nodal energetic al spiritului de echipă şi am întărit comunicarea, aducând pe la spate în prim plan, vizibil, golul. Era de câteva zile doar o perdea de fum, nămolul pentru forţele răului. N-aţi înţeles nici acum?

          Vorbeam de un gol mare în echipă lăsat de călcâiul lui Chiricheş care trebuia să stea în tribună tuns şi fercheş. A fost mişcarea nebună ce i-a scos la rampă, la foc automat, deschis, pe Stanciu şi pe Piovacarii, ascunşi într-o gaură neagră de vis ca interplanetarii.

          La 2-0, leşii încă îl mai căutau în teren pe Chiricheş.

          De aici înainte toată treaba a trecut la Greuceanu pardon Bourceanu, cu gura tot timpul pe colegi. Ba că şanţul nu e adânc, ba că plugul a dat într-o stâncă, construind cu migală Valul lui Traian. (Nici vorbă de fudulul Crin, v-o spun dinainte. El are somnul ca o cocoaşe pe destin şi n-are boaşe! nicicând nu-i va bate pendulul de preşedinte!)

          Leşii veneau peste noi şi dădeau înapoi.  Mă-nţelegi! De era gata gata să-mi strice egalul. Era minutul 90 şi nu se mai surpa malul.

          Reghe a strigat atunci la ei:

          Lăsaţi-i să mai dea un gol, că sunt prietenii mei!

marți, 27 august 2013

Crinul dacă nu-i fudul...



          Am si eu în unele momente un defect major. Nu pot sta nesimţitor ca popa prostu cu spatele la mireni sau la evenimente. Vorba proverbului din momentele de ieri de la Cotroceni.
          „Crinul dacă nu-i fudul parcă nu e crin destul.”

*

          Mi-ar plăcea azi Steaua să facă pace cu Legia. 2-2 să se scrie la sfârşit în tratate, istoria, în numele Pactului de la Varşovia. Să joace Chiricheş, măcar ca-n zilele când n-avea habar cât îi preţuieşte în euro, gloria. Să dea un gol cu călcâiul, să-ngălbenească Urban ca lămâiul.
          Simona Halep să nu greşească la servici nici o minge de break, a ei sau a adversarei şi s-o ţină langa, ca-n star trek, pocnind din bici până la capătul turneului.  
          Călin Vlasie să mă cheme la editură, să-mi spună că la muşcat „Guşterele”(romanul) şi să mi-l pună în braţe, gata tipărit (fără banul!). În sfârşit, la cutia poştală, să găsesc un aviz că a sosit un mandat de la opera scrisă.ro, cu drepturile mele de autor, iar de la Google+, pe email, să primesc scuzele lor că m-au suspendat, crezând că-mi fac un favor.
          Cer prea mult ca un nesătul? Sau nu cer destul?

luni, 26 august 2013

Magda Grigore. Lectura publica.



            Multumită grijei neobosite a doamnei Carmen Dumitrache, avem prilejul de a fi în miezul unui eveniment desfăşurat sub egida Centrului Cultural Piteşti. Iniţiativa lecturilor publice, după un an de zile, capătă consistenţă într-o suită de manifestări ce încearcă să antreneze reapropierea publicului de valori estetice perene şi de bunul gust.
            Este destul de greu în dihotomia momentului, dar cu atât mai merituos


Autostrada muntelui



Nota autorului:


Azi sunt romantic, suprarealist şi postmodernist, toate la un loc.
Văd autostrăzi urcând pe munte.
Sa fie de la noua ministreasă a transporturilor?...



 *
A înflorit ghimpele,
a făcut o floare roză, moale,
deschisă în sinea ei
ca o tuberoză porno
a nopţii.


Invidia pietrei colţuroase
ce-ţi intră în talpă
pe poteci muntoase,
s-a transformat în mândrie deşănţată.
Ea e singura care rămâne
stearpă, când treci.


În urma ta, vine paznicul Caron
şi mângâie piatra, ce scânteiază
însângerată, cu un sărut.
E o piatră rară şi piatra latră
căci a durut.


Îţi spun eu, latri degeaba.
E un destin necesar.
Vezi în lună cum creşte senin întunericul?
Ca o turmă de iezi
scoborând printre brazi?


Zorii nu se mai înfruptă,
azi vin doar asfaltatorii.
Şi ştii, eu nu sunt Caron
ci un drumar
care vopseşte cu var
linia întreruptă.

duminică, 25 august 2013

Dialoguri cu Pasărea ceţii



          Risc să devin plictisitor şi agasant. Simona Halep a câştigat turneul de tenis de la New Haven în finala cu Petra Kvitova. Este dovada că Pasărea ceţii ştie să-şi aleagă eroii. 6-2. 6-2. fără replică şi fără dubii. Bravo Simona! Mi-ai mai înseninat o zi!

          Nu mult înainte de miezul nopţii când am aflat vestea, mi-a venit în minte o imagine care mă marcase profund dimineaţă şi pe care am urmărit-o în direct pe fereastră, nu la televizor, până spre ora 18. Trei muncitori cu târnăcoapele, săpau în credinţă în faţa blocului un şanţ, trebuiau înlocuite ţevile de gaze. Fără să mintă sau să păcălească soarele, cu tot corpul concentrat să nu risipească inutil energia care îi ţinea în picioare. Izbeau încrâncenat pământul uscat şi avansau în tăcere.

          Aruncate pe mal, la umbră, stăteau inutil căştile lor albe de protecţie. Am revenit la fereastră de mai multe ori, enervat de televizorul care zornăia în van coroanele de tinichea ale regilor Cioabă. Moderatorul, ca o babă, repeta fără noimă întrebări grele şi deştepte despre proiecte, despre priorităţi în etnie. Sudoarea şi întunericul li se aşezase celor doi pe frunte. Abia de se mai zăreau de mărunţi ce erau, prăbuşiţi pe un munte de prostie.

          Căştile de protecţie ale muncitorilor de la gaze rămăseseră mult în urmă şi târnăcoapele continuau să muşte pământul cu cerbicie, de parcă descoperiseră filonul adevărat al aurului dacilor. Nu cocoşeii ţiganilor, ăia s-au topit de mult în buzunarele bulibaşilor

          Trecând peste şocul fizic şi imagistic al celor trei atleţi, tulburarea aceea venită cumva din alt timp care mi-a clătinat perspectiva deja bine împământenită, că munca e făcută pentru roboţi şi românul şmecher din fire, cu o înţelegere superioară, are altă menire în prezent şi alt targhet, se orientează către parlament, sau merge la guvern, îşi arată îndrăgostit de propriul său glas harul flecar la televizor, cântă în cor pe nas ca un artist adevărat cu voce gravă, slavă liderului său politic, românul a evoluat, n-a rămas în neolitic păstor, să-şi taie răbdător doar de paşti mielul gras.

          Mă întreb şi-acum nedumerit ce au comun cei trei zei ce săpau în zorii dimineţii în faţa blocului, cu victoriile Simonei Halep şi-mi răspunde simplu senin Pasărea ceţii de la faţa locului, parcă îzbindu-mă în frunte cu bricheta.

          „Bătăturile din palmă care ţin târnăcopul sau racheta.”


Vis implinit



          Risc să devin plictisitor şi agasant. Simona Halep a câştigat turneul de tenis de la New Haven în finala cu Petra Kvitova. Este dovada că Pasărea ceţii ştie să-şi aleagă eroii. 6-2. 6-2. fără replică şi fără dubii. Bravo Simona! Mi-ai mai înseninat ziua!
Continuare dimineaţa.

sâmbătă, 24 august 2013

Între stelele de top



          Am proprietatea termenilor şi moderaţia de a nu mă entuziasma pentru fiecare cerc închis. Îmi place spirala pentru că acumulează întotdeauna în ea o avansare a mişcării spre marea ţintă. Şi dacă volutele spiralei se deschid cu o rază mereu crescătoare care să-ţi permită un zbor lin, matematic totdeauna mai lung pentru a înfăsura cercul şi a glisa cu un unghi calculat spre următoarea orbită a unui trunchi de con răsturnat, perspectiva contemplării, orizontul de dedesubt, mereu mai cuprinzător îţi poate împlini sufletul de artist.

          Nu vreau să obosesc cu geometria mea, dar presupunând, în cealaltă situaţie, că alergara sau zborul începe la bază pe o spirală mai lungă şi ajunge în vârful conului desfăşurând volute din ce în ce mai mici şi precipitate, mă întreb ce urmează după ce ai atins ţinta? Cât poţi rămâne acolo sus?

          Dacă mă mai urmăriţi aş vrea să continui. La fel ca în viaţă, nu e totul atât de simplu, în alb şi negru, în sportul alb.

          Cu forţa ei fizică formidabilă şi picioarele unui cal de rasă Serena Wiliams a atins piscul. Privind în jos, pe o construcţie atât de solidă, dar fără altă perspectivă, numai de ea s-ar putea îndoii.

          De cealaltă parte şi acolo vreau să ajung, fata noastră ce pare fragilă, Simona Halep, a pornit dintr-un punct nesigur, de la Constanţa, pe spirala ei purtătoare desfăşurând elegant şi suplu într-o alergare continuă aventura unei călătorii, parcurgând spirale din ce în ce mai lungi, luîndu-le pe rând şi contemplând. Nu a cuprins-o ameţeala, drumul i s-a deschis în cercuri tot mai largi şi căpătând înălţime, din aproape în aproape, s-a autodepăşit. Una cu racheta ei, dacă imaginea nu ar părea peiorativă, aş zice că a incălecat pe rachetă ca o vrăjitoare pe mătură, numai că strănsă de coadă când o mânuieşte, racheta ei seamănă mai mult cu o farfurie zburătoare.

          Nu a ajuns în vârf, dar zborul liber la înălţime îi vine atât de bine!

          Aseară, în semifinalele turneului de la New Haven, a mai eclipsat o stea, fosta număr unu mondial Caroline Wosniacki. 6-2. 7-5. Este a patra finală WTA din 2013, evoluând diseară cred pe aceeaşi spirală cu Petra Kvitova. Ce spun ursitoarele?

          Că ar urma a cincea finală, US Open cu Wiliams. Ursitoarele par fantasmagoric de optimiste.

          Felicitări Simona Halep! Sincere felicitări pentru anul tău fantastic!

vineri, 23 august 2013

Lectură publică Magda Grigore



          Lectura publică de ieri de la Centru Cultural a beneficiat de prestaţia unui scriitor profund, responsabil şi polivalent în tot ceeace intreprinde. Despre cine să vorbeşti mai întâi, despre poet, despre critic, despre exeget, despre eseist, despre animatorul cultural? După părerea mea ar trebui să nu încetăm a vorbi despre omul care se dăruieşte pe sine ca un apostol.

          Numele, Magda Grigore este de fapt un pseudonim literar, adevăratul ei nume, predestinat este Maria Magdalena. Lumea e încărcată de prostie şi Maria Magdalena Grigore, nu a dorit să dea măsură slăbiciunii omeneşti, de aceea cu modestie şi înţelegere înaltă şi-a schimbat numele public.

          Toţi cei aflaţi în sala Centrului Cultural, mă bucur că am putut fii printre ei, au recunoscut vorbind că în întâlnirile lor cu Magda, cu faptele sau scrierile ei, i-au rămas datori.

          Uşor stânjenită de aprecieri, s-a temut o clipă să n-o urcăm pe soclu, printre corifei. Auzise ca şi mine că Primăria pune de-o Rotondă.       

          Tu nu eşti blondă Magda, lasă-i pe ei!



„Va mai intra cineva în casa aceasta
ridicată grăbit
în două triunghiuri echilaterale opuse
unul al luminii, altul al umbrei,
casa aceasta închisă în mine
de unde visele pleacă prin două porţi,
una de corn
cealaltă de fildeş...”

(Prima strofă cu care se deschide volumul de versuri Vânătorul de sacru. 2010. Editura Limes)
Cel care a facut pozele e Aurel Sibiceanu de-aia nu-l vedem pe nicaieri...

Simona m-a lăsat ştirb



          La un moment dat, rătăcirile mele sportive pe blog provocate mai ales de refuzul de a trece sub tăcere mizeriile din fotbal, ascunse printr-o perdea de fum de hahalere gen Mitică Dragomir, sau Gigi Becali, măscărici de servici ce scoteau panglici pe urechi şi pe nas şi glume străvechi pe gură în fiecare ceas, la concurenţă cu gaşca politicienilor în circul naţional al televiziunilor spre adormirea fără vise a prostimii au început să-şi piardă obiectul muncii.

          S-a pus pe picioare un cabinet stomatologic de procurori, spun unii, logic, sub comanda marinarului, care a început să tragă de sfori hahalerele şi să-i adune după cum le mirosea gura, să le trateze dantura pe bune la DNA. Mai o măsea stricată, mai un dinte ciobit în partea de sus, dintr-o dată cu cleştele, stilul smuls, bărbierit şi tuns inclus, de-au tăcut toţi ca peştele, ca plătica, şi-au trecut în carantină la Mititica, zi lumină.

          E drept alţii, ăia mai înalţii, mai voinici, au plecat la Miami Beach în vacanţă la mare, în corpore, că n-au stare ca un moşuroi de furnici, să pună ţara la cale pe trei parale.

          „Dottore mai tare că nu se aude ce zici!”(Ǎştia de la ascultare n-au raza atât de mare, dincolo de ocean)

          Cum spuneam mărturisirile mele pe blog, hahaleriene, despre sport, nu-şi mai au rostul. Sandu Mircică îşi termină mandatul, Mitică Dragomir dă cu subsemnatul, MM se teme, verii Becalii se-ntorc la tribunalii, Steaua se-ndoaie, lupii galbeni o făcură de oaie în conclav... Scriu în pustiu. Şi scriu prea subţire şi în notă critică despre politică şi e grav.

          Breaking News. O ştire. Simona Halep s-a calificat în semifinalele turneului de la New Haven. N-am decât să scriu de bine!

          Nu-i mai obosesc nici pe cei care-mi ascultă blogul Pasărea ceţii ca pe telefon şi-i taie legăturile de mă intrigă, ţinut în şah etern să-mi ling rana şi singur să-mi ascult sticleţii.

          Băieţi, de azi am comvenit voi fi rezon, o să scriu doar despre bucuriile vieţii. Cât timp câştigă Simona sau Sorana nu mă mai uit la Guvern, promit.

          Te pomeneşti că premierul în înţelepciuna lui, alături de interimar, de-aia s-au dus cu falansterul de trecură oceanul, să-i dea fetei elanul să ţină steagul sus.

          Nu m-am gândit. Viziune ca a lui mai rar!

joi, 22 august 2013

Pietre în gură



          Am pregătit setările Nikonului, pentru ultima parte a periplului din punctul Vatra Dornei, cap compas Bucureşti. 


















            În pasul Tihuţa am crezut la un moment dat că am încurcat latitudinile, cifrele de pe bord înregistrând o temperatură de 11 grade Celsius, obligatoriu să mai punem pe noi un rând de haine pentru protecţie.







          Şoseaua în serpentine domoale străbate zona de o frumuseţe aşezată şi clară pe care ochiul Nikonului o fixează cu încântare, fără a mai fi nevoie să-şi potrivească unghiurile. Cadrele se derulează în mersul lin al maşinii, pajişti minunate de flori, culmi împădurite şi pâlcuri de case, ţintuite în cer de turlele bisericilor, să nu alunece în depresiuni. 




          Trecând prin Bistriţa pentru prima oară, ar fi trebuit să cobor să iau o piatră în gură dar am constatat cu placere că localnicii în mărinimia lor inspiraţi din natură au ridicat pe socluri în loc de statui, mere şi gutui. N-am văzut gutuile, dar ce nu face omul pentru rimă!



          Prin Reghin tot prima oară am ajuns. Pe soclu, stilizat, simbolul urbei, nepătruns de ploi şi vânt!... Eu ce era să fac, doar nu era să cânt la vioară, Balada lui Ciprian Porumbescu,  mai potrivit era să tac şi n-am oprit.

          Altfel s-a pus problema în Târgu Mureş când l-am zărit de piatră pe Avram Iancu, cu calul în buiestru. Aici Nikonul a prestat din plin










          După câteva cesuri am luat-o în jos pe hartă spre Braşov, aşternându-ne la drum întins. Întins, dacă am fi putut ocoli Buştenii