joi, 31 octombrie 2013

Coperţi de carte



         Astǎzi cartea mea și-a îmbrǎcat pieptarul din piele de guștere.
Îi șade bine? Întreb și eu…

În mod normal lansarea va fi la Bibliotec Judeteana. Pitești, vineri, 15 noiembrie, ora 17.

În Munţi Baiului



          E deja 12 și suntem tot în București. Nu-i bai, ajungem noi! Ba e bai cǎ telegondola la Azuga urcǎ pe culmea Baiului doar pânǎ la orele 16, am citit pe net. Știţi care-i culmea, cǎ fiind domoalǎ, de fapt acolo sus nu e nici o culme, e Șaua Baiului, pe ea voiam sǎ încǎlecǎm.
          Sâmbǎtǎ a fost ziua lui Alex și dupǎ atâta agitaţie Cristina ne-a propus în zi sfântǎ de duminicǎ, pe la prânz, câteva ore de relaxare într-o baie de soare la Azuga. Iar dialogul de la început, l-am rostit eu cât se poate de mut. Ce, era sǎ-mi rǎcesc gura degeaba precum cocoșu? cǎ nu era volanul la moșu și nici planul de bǎtaie.
          Drumul cât se poate de liber ne-a permis sǎ ne îmbarcǎm pe gondolǎ cǎtre ora douǎ.
          Sǎ-i dea Dumnezeu sǎnǎtate lui Nuţii, cum care Nuţii?/ blonda cu brandul de ţarǎ/ cǎ altfel n-aveam soluţii./ Mai urcam noi versantul muntelui  la primǎvarǎ când da frunza./ În raiul de frumuseţe ce se desfǎșoarǎ  privirii din cer,/ ar trebui sǎ ridicǎm din kilometru în kilometru câte o pasǎre de-asta de fier./ Am trage bǎnetul/ de la Bruxelles/ leul ar rage/ n-ar mai fi miel/ ar cǎpǎta robusteţe/ am relaxa bugetul/ deficitul extern/ n-am mai taxa fumǎritul/ și/ ar pieri/ bone jour tristeţe/ la fericitul/ guvern
          Hai sǎ lǎsǎm pǎlǎvrǎgitul și sǎ dǎm drumul la poze cǎ și-a pierdut rǎbdarea Nikonul.

miercuri, 30 octombrie 2013

Poetica matematicii. Calcul cu membrane


          Academicianul Gheorghe Pǎun e un mit adevǎrat nu este o cometǎ. Am mai abordat subiectul mitului pe acest blog, stabilind clar pentru omenire un fel de definiţie, care cu toatǎ modestia, cred cǎ de data asta mi-a ieșit. Precizez cǎ urmeazǎ un citat, din mine, fac precizarea respectivǎ ca sǎ mǎ asigur. Ce încredere poţi sǎ ai în ghilimelele de azi!

“Mitul este o imagine fabuloasă ce se află în spatele personajului, biet agent purtător de mit. Piatra aruncată undeva în univers nu ar fi nimic fără uriașa coadă învolburată a cometei. Dar fabulosul se naște doar atunci când masa de receptori își transmite pe cale orală, sau prin messenger, uimirea tâmpă a celor impresionați de praful strălucitor ce acoperă pentru o clipă cosmică cerul, într-o străfulgerare năucitoare.”

Ecoul hiperbolizat al imaginii nu se oprește când semnul ceresc a părăsit orizontul. El se transmite din generație în generație, pe diferite cǎi. De-aia academicianul a adus cu el o cǎruţǎ de tomuri traduse în diferitele limbi ale pǎmântenilor, de la chinezǎ pânǎ la japonezǎ, și filipinezǎ, și ebraicǎ, și greacǎ, și englezǎ, și singaporezǎ… Bine cǎ de data asta oamenii ǎia, au tǎiat lemnul pentru carte din pǎdurile proprii! Se pare cǎ doar ungurii au avut un tratament mai aparte.

          Ce e strǎlucitor în siajul marelui matematician? e un sistem întreg, matematica scrisǎ cu litere abstracte, sistemul P de la Pǎun (sau de la poezie? caci limbajul lui e mai aproape de poet.). Sunt șiruri de litere, nu cifre, guvernate de reguli gramaticale precise puse în cǎsuţe, cǎrora lui îi place sǎ le zicǎ celule. E uriaș universul de sub membrane, 90% apǎ și, înotând pe sub coaja aceea transparentǎ, matematicianul liber de constrângeri, pescuiește ideile de la peștișorii ǎia mici, mici și deștepţi din ADN, care pe rândul(șirul) lor, înoatǎ ordonat, le studiazǎ legile și regulile naturale și înţelegându-le, abstractizeazǎ și le transpune într-un calcul celular și mai recent calcul cu membrane, pe care l-a deschis spre cercetare și studiu ca sǎ-i asigure întreaga perioadǎ rǎmasǎ pânǎ la pensie. Îi dorim o perioadǎ cât mai lungǎ de prepensie, caci madam ministru Câmpeanu deja întrevede cumva, revigorarea fondului general de pensii cu ce-ar aduce dânsul sǎ verse de la Fundaţia Humboldt.

          A fost la Centrul Cultural Pitești o Conferinţǎ minunatǎ asearǎ. Recunosc m-am simţit ca un peștișor de-ǎla mic și nu prea deștept, rǎtǎcit, ascultând și înotând cu gura cǎscatǎ, gata-gata sǎ înghit în sec apǎ.


          Lângǎ mine l-am avut pe rândul nostru pe Nae și pe prietenul Sibiceanu ca de obicei, cu siguranţǎ mai deștept decât mine, el a și vorbit. Aurel se cam foia sǎ plece l-a un moment dat, se întâlnea cu o doctoriţǎ pentru tratament, dar tocmai s-a încheiat  conferinţa și a putut sǎ-și exprime bucuria cǎ a fost prezent pânǎ la sfârșit.

          "Recunosc m-aș fi bucurat mai tare dacǎ plecam mai devreme, sǎ-i dau posibilitatatea lui Augustin(DAD) mâine dimineaţǎ sǎ-mi povesteascǎ el cu entuziasm ce a înţeles în calitate de moderator.”

          Am șarjat desigur, dar evenimentul a fost de excelenţǎ.


marți, 29 octombrie 2013

În inima pietrei Costel Paun



            Râul a lucrat în inima pietrei și a șlefuit întâi el. Apoi a venit omul sǎ ridice piatra, dar când s-o arunce, a vǎzut cǎ acolo mișcǎ ceva ca o vietate ascunsǎ. A mângâiat-o prelung, i-a atins cu buricele degetelor formele  rotunde și a izbit-o de altǎ piatrǎ, nu prea tare, sǎ-i asculte scâncetul. Icnetul scurt i-a dovedit cǎ nu greșise. A pus-o grea în desagǎ, cu grijǎ sǎ nu striveascǎ bucata de pâine și dura de unt, întorcându-se din drum. În atelier a încercat cu o daltǎ, dar coaja pietrei nu s-a clintit, a îndoit fierul.
            S-a așezat pe un butuc de lemn retezat, tǎind o felie de pâine și cu gesturi încete și-a potolit foamea.
            S-a gândit sǎ încerce cu flexul, avea unul la îndemânǎ nefolosit. L-am vǎzut hotǎrât, întinzând roiul de scântei împrejurul pietrei, cu grijǎ mare, sǎ-i înmoaie coja, cum pe felia de pâine cu lama cuţitului întinsese untul.


            Sculptorul are ceva din alcǎtuirea lui Dumnezeu, mǎcar îndrǎzneala de a vedea într-o bucatǎ de marmurǎ, într-un lemn sau în metal, inima care bate și pe care alţii nu reușesc s-o audǎ, amestecând simţurile.
            În expoziţia de sculpturǎ în piatrǎ de râu, deschisǎ ieri la Centrul Cultural Pitești, am stat câteva ore alǎturi de cel care și-a pus semnǎtura pe aceste minunǎţii, sub un nume tot atât de comun ca apa care curge în albia râului. Costel Pǎun sculptor autodidact din Roșiorii de Vede. Nu a încercat sǎ se împǎuneze cu munca lui apreciind contribuţia proprie ca fiind doar  20%-30% din tot, pentru restul de frumuseţe a prestat natura.
            Au vorbit la vernisaj sculptorul Marius Ivanovici, circumspect la ecourile brâncușiene și, reţinut – pentru cǎ nu vǎzuserǎ în tihnǎ exponatele – pictorii Elena Zavulovici și Augustin Lucici. Au mai fost și alţi cunoscǎtori de artǎ. Bine cǎ și-a potrivit pașii pe-acolo și Denisa Popescu. Poeta, cu eleganţa știutǎ, a descifrat poezia pietrelor.
            FELICITARI ARTISTULUI și ORGANIZATORILOR!


http://youtu.be/wT1YYjpm61U

Cu Nikonul la Bran



               Ochiul magic al Nikonului clipește scurt depǎșind iminenţa realitǎţii. Lumina taie pieziș și, cadrul umple ca o explozie resorturi nebǎnuite. Dincolo de așezarea fireascǎ a straturilor de rocǎ, pânza poroasǎ a aerului, absoarbe umbrele și artistul,  sparge coaja sâmburelui de dedesupt cu o piatrǎ din râu, eliberând mierea. Încântarea desfatǎ. Timpul, o fracţiune de secundǎ înţepenește strivit. Apoi soarele roșu se ridicǎ pentru toţi muritorii deasupra nopţii celei scurte. Crenelurile castelului depun mǎrturie cǎ altarul munţilor s-a deschis pentru slujba de dimineaţǎ. Calul gata pregǎtit își potrivește pașii cu drumul muntelui. In vale, unde s-a oprit sǎgeata, va trebui sǎ sǎpǎm adânc


joi, 24 octombrie 2013

Larmǎ de carte. Neliniști. Autor Nicolae Radu



Din volumul în pregǎtire „Povestiri aproape fantastice”



       Aplecându-și capul și prinzând mâna sǎ i-o sǎrute, bine ai venit, te așteptam cu nerǎbdare, a vǎzut cǎ nu are decât patru degete.

      – Unde s-a rǎtǎcit unul din degetele tale? a intrebat-o mirat.

      – L-am lǎsat la manichiuristǎ. Eram atât de grǎbitǎ sǎ te întâlnesc, N-am mai așteptat fata sǎ termine. Am sǎ ţi-l arǎt mâine.

      Apoi, urmǎrindu-i cuvintele, a vǎzut surprins cǎ îi lipsește buza de sus.

      – O, nu te speria! Eram așteptatǎ la coafor, ora la care trebuia sǎ te vǎd se apropia, n-am avut timp s-o rujez, așa cǎ am lǎsat-o acasǎ. Ai sǎ mǎ vezi altǎdatǎ cu ea.

      Când s-a ridicat de la masǎ am observat consternat lipsa unui picior.

      – Tocmai îmi trǎgeam ciorapul pe piciorul drept când a sunat telefonul. Dispecera m-a anunţat cǎ taxiul deja sosise. Sunt atât de aiuritǎ, abia în mașinǎ am vǎzut cǎ am luat cu mine doar piciorul drept. Mǎ aștept, la urmǎtoarea noastrǎ întâlnire sǎ-ţi dai seama cǎ piciorul stâng e chiar mai frumos decât fratele lui. Zâmbii cochet.

      O privii nǎucit..

      – Nu mi-ai spus cum te cheamǎ? Surâsul vinovat, stâlcit pe buza joasǎ

      – În graba plecǎrii de-acasǎ, pentru întâlnirea cu tine, mi-am rǎtǎcit numele...

miercuri, 23 octombrie 2013

Tic-tacul elveţian și tiki-taka...stelarǎ





          Asearǎ, la meciul de fotbal dintre Steaua și elveţienii de la Bazel, m-am uitat cu ochii aţintiţi în trbunǎ la Simona Halep. Nu eram singurul care priveam în direcţia aceea. Pe teren ce sǎ vezi? Cǎ tic-tacul lor cunoscut, ticǎia mai dihai decât tiki-taka noastrǎ stelarǎ, luatǎ cu-împrumut mai pe primǎvarǎ de la spanioli. Ruginise, trecuse la arierate, nu mai fǎcea doi poli! Degeaba au amuţit spectatorii! Jucǎtorii, cu picioarele legate, parcǎ jucau baba-oarba, șotronul, nu le venea sǎ credǎ cât de repede s-a ofilit gazonul.
          Cosânzeana noastrǎ discretǎ/ își mușca unghiile, iar la devierea mingii în barǎ/ se hotǎrâse deja sǎ se cearǎ/ afarǎ/ unu doi/ din tribunǎ/ Apoi/ sǎ-și vopseascǎ pǎrul de ciudǎ/ sǎ se facǎ brunǎ/ de parcǎ ea lovise/ mingea udǎ/ cu lemnul/ de la rachetǎ/ și continua sǎ se mire/ cǎ totuși Dumnezeu ieșise/ ca untdelemnul/ cu faţa cǎtre noi/ și învârtea la flașnetǎ.
          La celǎlalt miracol Gheorghievschi subtil, fǎrǎ nici un dubiu/ a recunoscut cǎ el de mic/ copil/ ar fi cǎlcat într-o balegǎ și cǎ e român neaoș de dincoace/ de Danubiu/ dar n-a vrut sǎ joace/ la loz în plic.
          Nici la 1- 0 nu și-a pierdut speranţa Simona, când noi ceilalţi priveam cǎtre parce. Simţisem cǎ vara nu se mai întoarce și ne luasem bona de la Constanţa. Odatǎ o vǎd cǎ se ridicǎ de jos, hopa și sparge cerul ţipând cǎtre Adi Popa:
          Alergǎ, ţine mingea-n teren și dǎi cu reverul în cros!Ce refren frumos ! GOOOOL! 1-1
          Sǎ nu mǎ înţelegeţi greșit ce vǎ spun acum nu are legǎturǎ cu subiectul, o iubesc pe Simona dar parcǎ n-aș vrea sǎ ia milionul de dolari de la bulgari… ca sǎ nu i se urce la cap. S-o ia domol.

O zi fastuoasǎ



Singurǎtatea vine pe facebook

          Nu de singurǎtate suferǎ Mircea Cipariu și nici de facebook și eu cred cǎ el în general nu suferǎ, se bucurǎ cum respirǎ (ce expresie demonizatǎ!) de poezie și de orice fel de comunicare în care este inclus. Pe orișice uneltǎ pune mâna, fie el truc, sau o fantezie gonflabilǎ (vǎ închipuiţi ce poate ieși când atinge o femeie), devine un poem, cǎci a descoperit se pare umanitatea ochiului de sticlǎ cu care taie ca o lamǎ mijlocul fin, esenţa translucidǎ, unda de aur, nici abuz nici refuz a secundei, în sinestezia simţurilor.

          El e un copil rǎsfǎţat al succesurilor( încǎ un demon strivit!) ce risipește în jurul sǎu, fie și pe facebook praf stelar, dar e un timid. Altfel cum sǎ-mi explic versul șoptit vestalelor:

          Vino sâmbǎtǎ la bal sǎ te pipǎi virtual 

          A fost la Pitești la Bibliotecǎ, într-o zi fastuoasǎ de marţi, Dan Mircea Cipariu președintele facebook al Uniunii Scriitorilor, cu Cartea lui  Singurǎtatea vine… și întâmplǎtor ne-am potrivit și noi acolo ceasurile.
 Sunt doar capturi, nu-i ceea ce credeti!...

marți, 22 octombrie 2013

Larmǎ de carte. Nicolae Radu. În loc de semnal



          De dimineaţǎ m-am trezit cu chef de lecturǎ. Am deschis calculatorul și mi-a sǎrit în ochi un document primit pe email cu o searǎ înainte de la Nae (Nicolae Radu) prietenul meu vechi pe care l-am recuperat mai întâi ca personaj, în Dosarul Albaștrii și abia apoi dupǎ patruzeci de ani am început sǎ-l recompun, ca prieten. Am în faţa mea prima variantǎ a cǎrţii sale, Povestiri aproape fantastice. Din lumea întunecatǎ prin care a rǎtǎcit ani luminǎ, a capturat pe radar fulgurǎri aproape fantastice cu care și-a însufleţit personajele stranii. Apoi le-a împins pe o scenǎ numai a lui și le-a pus sǎ joace.

            Ulterior, întâmplarea a devenit un spectacol de autor pentru doi cititori: Vasile Iordache și cu mine. Ne-am prins în joc și am chemat un al treilea, mai exigent decât noi sǎ participe, pe Magda Grigore. Ea și-a intrat în rol ca o profesionistǎ ce se aflǎ și n-a mai putut sta de-o parte. “Spectacolul original trebuie montat și scos în lume.”

            Se joacǎ târziu prima lui carte, important cǎ se joacǎ!

            L-am vǎzut alergând și strigând entuziast, fabulos, dupǎ un personaj ideal, în tinereţe sa; Unde fugi Corina? Se pare cǎ ea nu i-a împǎrtǎșit idealurile, n-a mai vrut sǎ alerge și s-a culcat cu securiștii. Lovitura pare sǎ fi fost crâncenǎ.

            Acum cu vârsta, respiraţia șuieratǎ, mersul împiedicat, într-o lume bântuitǎ de tristeţi și iubiri pierdute, personajele sale se dau jos din trenurile fantomǎ și întreabǎ la ghișeul de informaţii unde stǎ autorul, la ce orǎ începe spectacolul?

            Va fi curând!

Larmǎ de carte. Nicolae Radu. În loc de semnal



          De dimineaţǎ m-am trezit cu chef de lecturǎ. Am deschis calculatorul și mi-a sǎrit în ochi un document primit pe email cu o searǎ înainte de la Nae (Nicolae Radu) prietenul meu vechi pe care l-am recuperat mai întâi ca personaj, în Dosarul Albaștrii și abia apoi dupǎ patruzeci de ani am început sǎ-l recompun, ca prieten. Am în faţa mea prima variantǎ a cǎrţii sale, Povestiri aproape fantastice. Din lumea întunecatǎ prin care a rǎtǎcit ani luminǎ, a capturat pe radar fulgurǎri aproape fantastice cu care și-a însufleţit personajele stranii. Apoi le-a împins pe o scenǎ numai a lui și le-a pus sǎ joace.

            Ulterior, întâmplarea a devenit un spectacol de autor pentru doi cititori: Vasile Iordache și cu mine. Ne-am prins în joc și am chemat un al treilea, mai exigent decât noi sǎ participe, pe Magda Grigore. Ea și-a intrat în rol ca o profesionistǎ ce se aflǎ și n-a mai putut sta de-o parte. “Spectacolul original trebuie montat și scos în lume.”

            Se joacǎ târziu prima lui carte, important cǎ se joacǎ!

            L-am vǎzut alergând și strigând entuziast, fabulos, dupǎ un personaj ideal, în tinereţe sa; Unde fugi Corina? Se pare cǎ ea nu i-a împǎrtǎșit idealurile, n-a mai vrut sǎ alerge și s-a culcat cu securiștii. Lovitura pare sǎ fi fost crâncenǎ.

            Acum cu vârsta, respiraţia șuieratǎ, mersul împiedicat, într-o lume bântuitǎ de tristeţi și iubiri pierdute, personajele sale se dau jos din trenurile fantomǎ și întreabǎ la ghișeul de informaţii unde stǎ autorul, la ce orǎ începe spectacolul?

            Va fi curând!

luni, 21 octombrie 2013

O duminicǎ superbǎ






            Sunt porţi deschise pe spirala timpului prin care trecem, oprind o clipǎ la marginea drumului când zǎrim o bisericǎ. Dar la perioade bine stabilite, existǎ o bisericǎ anume la care revenim. Acolo aprindem o lumânare și, singuri cu noi, deslușim în întuneric chipurile celor plecaţi. În orele de dupǎ calma tristeţe redescoperim, cu o stare aparte, locurile copilǎriei din care venim.

            A fost o duminicǎ superbǎ în acest weekend, undeva la ţarǎ cǎldura soarelui desmierdând parcǎ frumuseţea desǎvârșitǎ a unei femei mature, sigurǎ de darurile ei pe care, spre încântarea privirii un pictor de geniu, le-a prins pe pânzǎ în toatǎ splendoarea culorilor sale.

            N-am rezistat propunerii fetelor mele de a evada din curtea care se umpluse și, trecând calea feratǎ de mânǎ cu Toma și Alexandru, ne-am luat Nikonul îndreptându-ne cǎtre râu. Singurele ţinte prestabilite erau sǎ facem mișcare și sǎ le dǎm prilejul copiilor sǎ arunce cu pietre în apa curgǎtoare. E o plǎcere teribilǎ, mai ales a lui Alexandru, pe care am cǎutat sǎ i-o respectǎm.

            Azi parcǎ nu am rǎbdare sǎ împletesc cuvinte și las Nikonul sǎ povesteascǎ el.