joi, 30 ianuarie 2014

Deszǎpeziri roșii. Pamflet




            Notǎ: Imaginea din fotografie nu e scandaloasǎ, sǎ ne obișnuim, sǎ se știe. De la 1 februarie intrǎ in vigoare codurile. E o iarnǎ pǎcǎtoasǎ, a nins. Viscolul latrǎ fierbinte. S-a dat liber cu felinarul roșu aprins la Crucea de Piatrǎ. Poate așa mai ieșim în stradǎ la zǎpadǎ pânǎ nu murim.
                                                  * 
            Viscolul ce a pus stapânire peste ţarǎ, e cel nevǎzut. Pentru acela ar trebui instituit codul rosu și starea de alertǎ. Cine sǎ o facǎ, știinţific și practic? Sǎ determine grosimea stratului de minciuni ale premierului, sǎ mǎsoare viteza pustiirii și Crivǎţul jafului, și, în ce unitǎţi de mǎsurǎ sǎ stabileascǎ presiunea guvernului asupra justiţiei?
             Cine sǎ se ia de piept cu baronii indolenţi și nesimţiţi cu prefecţii judeţelor nesǎtui, cu politicienii corupţi, când noi orbiţi de pandemia antenelor nu mai știm sǎ mânuim în stradǎ lopeţile pentru deszǎpezire?
            Atinși de orbire și daltonism ne încurajǎm, ni se nǎzare, cǎ zǎpada e tot albǎ cum o știm din copilǎrie și nǎmeţii, nu vedem cǎ sunt dune roșii de nisip. Stǎm în case așteptând tǎcuţi ca Șova sǎ traseze pe hartǎ Marile lui proiecte.
            Fǎrǎ nici o decenţǎ,/ în bǎșcǎlie,/ ne-a lǎmurit,/ nu știe/ ce-i frica/ de Dumnezeu,/ cǎ centrul lumii l-a stabilit/ cu Bombonica/ la Alexandria, prin ordonanţǎ de urgenţǎ,/ într-un eseu/ de un leu./
            De fapt Șova are doar un singur proiect, dat prin încredinţare directǎ regilor asfaltului. Sǎ toarne asfalt peste noi toţi, straturi-straturi de roșu, sǎ ni-l bage în gura care vorbește, în urechile care ascultǎ, în ochii celor care nu sunt hoţi. În arta politicǎ orice construcţie mǎreaţǎ cere sacrificii umane și o abordare miticǎ.
            Se și vede un meșter Manole de autostrǎzi. Sǎ taie pǎduri Transilvane, sǎ disloce  Roșii Montane, sǎ  punǎ milioane de metrii cubi de Ane cu graţie în fundaţie. Sǎ amestece nisipul cu sângele în malaxoare și sǎ-i dea culoare potrivitǎ sǎ niveleze cu compresoarele și sǎ instaleze de la chinezi și de la ruși ursitoarele de elitǎ în tribunǎ ca sǎ umple locurile goale pe esplanadǎ și sǎ inaugureze cu fast și cârnaţi marea autostradǎ într-o cursǎ nebunǎ urcaţi în Ferrari în Porsche sau BMW-eu cǎtre Cotroceni.

Învingǎtorul e zeu.
            Deschideţi poarta sǎ intre viscolul!

luni, 27 ianuarie 2014

Stare de alertǎ




           "Nemiloasǎ justiţia bǎsistǎ! Iar și-a dat cu stângu-n dreptu, tristǎ. A amânat procesul lui Fenechiu, Transformatorul, doar pânǎ mâine. Ce viaţǎ de câine! Judecǎtorul ǎla a fǎcut pe deșteptul. De ce s-o fi grǎbind? Pușcǎriile în toatǎ ţara sunt pline, nu s-o fi gândind cǎ vine, vara? El nu vede cǎ e zǎpada pe noi cât casa pisicii?" Gândesc miniștrii ǎia piticii, sechestraţi în comandament la guvern ore în șir, jucând telefonul fǎrǎ fir și bǎtându-se cap în cap ca-ntr-un șah etern. Bieţii de ei, au inventat un joc inteligent, cine are capul mai tare, așteaptându-l pe premier sǎ coboare de la antrenament, sǎ i se oxigeneze creierul mic, cǎ el e singurul capabil, dinamic, abil voinic, sǎ rezolve toate problemele cetǎţenilor. Într-un târziu vine și premierul, transpirat dar oxigenat cu mutarea în plic.

            “Decretǎm stare de alertǎ ca sǎ extragem legal ce-a mai rǎmas de extras din bugetul de rezervǎ naţional. E nevoie ca banii sǎ ajungǎ unde trebuie!... Iar domnul Fenechiu sǎ plece urgent, sǎ-și aleagǎ Buzǎu sau Focșani, cǎ-nchidem drumurile, cinci ani.

            Mersi. Pa! Vedeţi ce faceţi cu rovinieta..."

duminică, 26 ianuarie 2014

Wawrinka și Jumǎtate de Nadal Calare pe Jumatate de Iepure Șchiop



            Cei mai fericiţi oameni din lume trǎiesc la antipozi. O știu nu din statistici, care oricum confirmǎ prin cercetarea unor date, precum – orele de muncǎ, timpul liber, speranţa de viaţǎ – cǎ Australia se plaseazǎ în top, înaintea unor ţǎri din Schengenul Paradisului, precum Suedia, Canada, Norvegia, Elveţia şi Statele Unite. L-am ascultat pe Nicolae Sirius povestind cu un anumit prilej, cum el, un venetic, ilustru necunoscut acolo, fǎrǎ cronici în reviste importante, fǎrǎ sǎ cunoascǎ vre-un critic din juriu, a reușit sǎ câștige douǎ premii literare importante, doar cu cǎrţile sale(culmea, în unele lumi se citesc și cǎrţile…), oferindu-i-se nu numai consistente sume de bani, ci și un loc onorant în Uniunea Scriitorilor Australieni.

            Dar ţara celor 21.000.000 de australieni, abia jumǎtate din numǎrul estimat al cangurilor(or fi având cipuri implantate cangurii ǎștia, cum i-or fi numǎrat?...) și-a construit în statul Victoria, la Melbourne, zeci de terenuri albastre, cu suprafaţǎ egalǎ, decupate din cer, spaţii magice ale sportului alb, unde descind zeii sǎ se întreacǎ în lupte crâncene. Turnirurile sunt lungi, încleștarea este homericǎ, iar victoria te propulsezǎ în pagina de onoare a istoriei.

            Am fost și noi romanii aproape sǎ bem din cupa învingǎtorului, și Tecǎu, și Simona Halep, dar n-a fost sǎ fie. Poate altǎdatǎ. Am asistat astǎzi la ultima partidǎ a Turneului de Mare Șlam de la Melbourne. S-au înfruntat frumoasa și bestia. Elveţianul Stanislas Wawrinka și favoritul spaniol  Rafael Nadal. Puţini erau cei care credeau cǎ Wawrinka va putea face faţǎ bestiei(a nu se uita ca the best este cel mai bun), dar speranţa era partea frumoasǎ, autodepǎșirea nobleţea și curajul luptei sportive.

            În primele douǎ seturi outsiderul a funcţionat ca un ceas elveţian. 6/3, 6/2 de nu-mi venea sǎ cred cǎ in toate cele 14 partide de pânǎ atunci disputate între ei, nu reușise sǎ-i ia spaniolului nici un set.

            Se petrece însǎ în setul al doilea un fapt ciudat, prima oarǎ am crezut cǎ Nadal joacǎ puţin teatru ca sǎ-și gǎseascǎ un subterfugiu în caz de eșec. La 2-1 pentru elveţian, spaniolului parcǎ-i plesniserǎ cusǎturile pe spate. A pǎrǎsit terenul de joc și s-a îndreptat cǎtre vestiar, fǎrǎ sǎ spunǎ nimic arbitrului, spre consternare lui Wawrinka. La vestiar, probabil o porumbiţǎ albǎ i-a adus în cioc, din trusa ei sanitarǎ, câţiva stropi de apǎ vie.

            În setul trei, ciudǎţenia efectului nu-și gǎsește explicaţie. Brǎţul cel slab al lui Nadal se întǎrește, încet-încet( efectul apei de porumbiţǎ) și braţul tare al lui Wawrinka se tulburǎ și parcǎ lovește o fantomǎ în loc sǎ loveascǎ mingea. La 5/3 pentru Nadal cu spaniolul servind pentru set, elveţianul schimbǎ racheta, se încurajeazǎ, se ceartǎ cu calul, dar ca într-un miracol pânǎ la urmǎ, Jumǎtate de Nadal Cǎlare pe Jumǎtate de Iepure Șchiop, câștigǎ setul cu un Wawrinka miop.

            Uriașul se întoarce!

            Se întoarce oare? N-a fost sǎ se mai întoarcǎ. Vraja i s-a lut de pe ochi lui Wawrinka și în setul patru, cu ajutorul serviciului, singurul care nu l-a trǎdat de-a lungul meciului(19 ași), a început sǎ numere mingiile câștigǎtoare: 1,2,3,4. Ghem. MECI. Se bucurǎ în tǎcere. Își savureazǎ epuizat victoria.

            Închei cu declaraţia elveţianului de la sfârșit, memorabilǎ:

            “Nu știu dacǎ visez, sau nu! Voi afla mâine dimineaţǎ.”

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Ninge. Din arginturile mele



                                                                             Foto Dumitru Ungureanu
Se dedică poetei Florina Isache

iar s-au jucat îngerii
toată noaptea
s-au zbenguit
s-au bătut cu pernele
lor moi
un fulg n-a rămas în cer
  
ne-a acoperit zăpada
parcă şi sângele-n mine
e alb
îmi ţin strâns
în pumni respiraţia
să nu-mi scape
ca pe vremuri

sfoara la zmeu

Din volumul Bursa îngerilor

vineri, 24 ianuarie 2014

Cod roșu de ţarǎ



            24 ianuarie. În ciuda tuturor disensiunilor și conflictelor care ne dezbinǎ în ziua asta cernitǎ ce ar trebui sǎ fie sfântǎ, ceva în ţarǎ ne-ar mai putea unii ca popor. Sentimentul de rǎu de minciunǎ și cruntǎ lehamite faţǎ de politic, în interior _ și afarǎ, gerul nǎpraznic și fulgii de zǎpadǎ, ce stau sǎ cadǎ din cer. Cod roșu de infern la guvern.

Notǎ: Imediat dupa ce am postat am fost sunat de la 112 si intrebat ce urgenta am... Eu nu sunasem. O fii pentru localizare?...

joi, 23 ianuarie 2014

Escroci în aer liber.

                                                                                                     Plai balai_ pamflet

           Nu cu mult timp în urmǎ, ministrul apǎrǎrii recunoștea cu candoare cǎ avioanele rusești zboarǎ în spaţiul aerian al ţǎrii noastre, membrǎ NATO, ca la ele acasǎ în noaptea minţii. Azi, Mircea Dușa s-a dus la Cimitirul Ghencea Militar, la funeraliile fetei de 22 de ani cu GPS-ul dupǎ el și, de pe telefonul mobil, a transmis coordonatele exacte cǎtre staţiile radar, sǎ fie sigur cǎ nimeni nu le mai încurcǎ, spre liniștea conducerii USL, asigurându-i cǎ pe ultimul drum Aura Ion va ajunge în siguranţǎ unde trebuie.

            Ministrul Stroe, prins la servici cǎ citea Torente în loc sǎ citeascǎ procedurile la accidentele aviatice, auzind ca vine iarna de-adevǎratelea, împins de la spate, a lunecat pe pârtie, a cǎzut în cap și preventiv și-a dat demisia de onoare. Un ţap.

            În timpul ǎsta, heckerul Buccifer, cel care a spart cǎsuţa poștalǎ a Directorului SRI și a oferit-o spre conservare președintelui fondator al Partidului Conservator, a promis cǎ-i ajutǎ pe procuri s-o gǎseasca pe Ramona Mǎnescu, ministrul transporturilor, dispǎruta de câteva zile de pe eșicher.

            “Mersi , pa!”  N-am sǎ zic nimic de premier, sǎracu. Ceasul rǎu! când s-a dus cu glumiţe, la dracu ǎla de Pușcalǎu…  Nici nu mǎ mai întereseazǎ ce face, dacǎ tace.

*


            Asearǎ, ca sǎ mai uit de escroci, m-am introdus în LaserMaxx pentru un recital actoricesc pe douǎ voci. Aveam invitaţie de la patroni. Oamenii ǎștia bine intenţionaţi au început o treabǎ serioasǎ și la un preţ modic. Oferǎ, lângǎ o sticlǎ de bere și un spectacol agreabil. Sper sǎ fie mai des. Compania de vise a prezentat doi excroci epocali. Adicǎ din Epoca de aur, când escrocii lui Bǎieșu erau doar sentimentali. Mici copii, pe lângǎ cei de-acum! Ne-au escrocat ei niţel, n-au vrut nicicum sǎ-și dea numele, dar erau clar, Tanţa și Costel.

            El își ducea veacul și vaca, destinul privat, la ORACA. Ea își fǎcea plinul cu alimente îndestule, cu cașcaval afumat și multe sule de salam, la alimentara. Pânǎ la urmǎ Monica Davidescu a fost cea mai tare  din parcare, i-a bǎut și berea, și a plecat și cu banii. E o vorbǎ:           
            Nu te pui cu muierea și tiranii!...  

            Cum sǎ-l uit pe Octavian Cotescu?... Nu zic! și Dan Tudor mi-a fost drag un pic, dar trenul lui de Babadag era mai mic…

miercuri, 22 ianuarie 2014

Și îngerii fac hipotermie



            Nimic nu e totul, luminǎ în stare purǎ… Am așteptat noaptea  sǎ împlineascǎ un miracol, dar suntem oameni nu îngeri și viaţa e altfel decât ne dorim. Cel care scrie, nu  poate trece peste lacrimile îngheţate ale Aureliei Ion, îngerul voluntar, ce și-a risipit bucuria de a putea sǎ ajute, sǎ dǎruiascǎ, sǎ spargǎ ceaţa ce ne-a cuprins și pare cǎ ne stǎpânește hidoasǎ. Cu mâna înţepenitǎ pe manșa avionului, pilotul s-a scurs neputincios de greutatea destinului sǎu luînd cu el viitorul… în ultimul zbor. Cei ce trebuiau s-o ţinǎ pe Aurelia cu noi, n-au ajuns.
            Pentru bâjbâiala și inadmisibila vinǎ a întârzierii intervenţiei autoritǎţilor, nu existǎ nici o explicaţie. Probabil toţi au așteptat sǎ aparǎ premierul la Pușcalǎu, la B1, sǎ ia frâiele comenzii și sǎ dispunǎ ordinele, curajos și ferm. Sǎ ridice ratingul și sǎ sporeascǎ intenţia de vot. N-a fost sǎ fie. Nu s-a știut cǎ îngerii pot face hipotermie.
            Încǎ nu s-a gǎsit vinovatul.
            Mulţi ar trebui sǎ-și dea demisia din mandatul de om!

luni, 20 ianuarie 2014

Nopţile albe ale planetei.



            Sunt pe planetǎ, nopţi albe fastuoase care se urcǎ în tren, de preferinţǎ Orient Expresul, undeva într-o garǎ din estul extrem și trecând peste meridiane și traverse, traverse și meridiane, ajung pânǎ la capǎtul cǎlǎtoriei în aclamaţiile mulţimilor. Este de exemplu sǎrbǎtoarea anului nou, începutǎ la Kiribati sau pe una din insulele Japoniei și al cǎrui cortegiu de focuri de artificii, efecte pirotehnice și lasere,  aprind cerul pânǎ în celǎlalt capǎt al drumului dincolo de insula Samua, orǎ dupǎ orǎ.
            Dar sunt și altfel de nopţi albe, când întreaga planetǎ rezoneazǎ în același timp, fǎrǎ osebire de meridiane, de religii, de speranţe. E un timp al zeilor, trǎit cu intensitate și el se proclamǎ mai ales când omenirea respirǎ prin plǎmânii jocurilor sportive. Olimpiadele, Turneul Mondial de Fotbal, sau turneele de Mare

Șlem ale tenisului. Cu siguranţǎ mai sunt evenimente de altǎ naturǎ care strâng în jurul ecranului sute de milioane de oameni. Mi-aduc aminte primul pas pe lunǎ, îmi pot închipuii aterizarea oficialǎ, anunţatǎ, așteptatǎ, a omuleţilor verzi veniţi sǎ ne salveze cu farfuriile lor zburǎtoare, înainte ca minţile înfierbântate ale unora sǎ declanșeze butonul roșu.
            O sǎ-mi spuneţi cǎ exagerez. Sǎ stai la patru spre dimineaţǎ, dupǎ noaptea lui Bute și încǎ o zi lungǎ și cenușie, cu radarul aţintit pe mingiuca aia cât piersica, sǎ tremuri la fiecare atingere, sǎ te minunezi de traiectorii și sǎ fi mândru de cât de agil danseazǎ pe bucata ei de cer Halep a noastrǎ și ce oţelit îi e braţul parând dezlǎnţuirea sǎlbatecǎ a adversarei, nimeni alta decât o fostǎ nr 1 mondial, Jelena Iankovici.
            “La ora aia din noapte pânǎ și Bianca Drǎgușanu a ajuns acasǎ de pe unde a prestat și doarme. Cine sǎ stea dupǎ Halep a ta?”
            Eu am stat și sunt sigur cǎ mulţi români au stat la fel ca mine
dupǎ Halep a noastrǎ, alǎturi de milioanele de strǎini privilegiaţi care o știu mai bine pe Simona decât noi. De ce o știu mai bine? Pentru cǎ la ei alde Bianca, Bote, Slav, Sexi Brǎileanca, Gâdea, Mircea Badea, Ursu, nu le-au invadat televizorul cu pornografii si mizerii.
            Despre performanţa de la Melbourne a Cosânzenei n-am sǎ vorbesc încǎ.
            Salut în schimb performanţa echipei de spadǎ, care, sub comanda Anei Maria Brânzǎ, într-o nouǎ formulǎ întineritǎ, a câștigat la Doha o etapǎ de Cupǎ Mondialǎ. Pentru a vedea ce însemnǎ și cât conteazǎ în sportul românesc marile valori, e de menţionat cǎ anul trecut nu au putut ajunge la Doha din lipsa banilor, iar în acest an, n-au mai putut rezista și au plǎtit bani din buzunar ca sǎ se prezinte în concurs și sǎ-l câștige. Bravo fetelor!

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Optimile performanţei




            Am așteptat-o pe Simona Halep, nu am scris nimic despre evoluţia ei la Melbourne, tocmai ca sǎ împlineascǎ performanţa. Consider cǎ acum, dupǎ trei victorii și intrarea în optimile de finalǎ ale turneului, pot însenina cu zâmbetul ei pagina ceţoasǎ a blogului meu. Mai ales cǎ ultima victorie o propulseazǎ în top ten-ul marilor jucǎtoare pe locul 10. Oare cum respiri aerul rarefiat al înǎlţimilor Tibetului, printre puţinii cǎlugǎri oficiind dansul lor ciudat, cu figurile concentrate, urmǎrind fascinaţia unei idei ca pe o minge de tenis? Dintre acei cǎlugǎri doar unul se va reîncarna Dalai Lama, cum și în tenis doar una dintre prinţesele sportului alb va purta coroana ce pare de neclintit a Serenei Williams.
            Cum apreciam și într-o postare anterioarǎ, Simona pare cǎ se încǎlzește mai greu, poate de aceea în primele douǎ meciuri a pierdut setul de început, dezlǎnţuindu-se apoi, nu ca un uragan, nu forţa disproporţionatǎ e atuul ei, ea e un fel de Jean Michel Jarre ce stǎpânește ritmurile și armonizeazǎ maiestria, liniile perfect desenate înmǎrmurind adversarele la un moment dat prin variaţie imprevizibilǎ a laserelor și artificiilor.
            Furat de cuvinte, exagerez cumva voit orice razǎ de soare ce strǎlucește pentru o secundǎ, spǎrgâd norii negrii ameninţǎtori, cenușii, ai politicului. Te mai aștept Simona!

marți, 14 ianuarie 2014

Tablou viu



          Dimineaţǎ, întâmplǎtor, am strǎbǎtut coridoarele întortochiate și cenușii ale Spitalului Fundeni. Schelete vii, bântuiau fantomatic târșindu-și tǎlpile nesigure prin nisipurile mișcǎtoare cǎtre cabinetele doctorilor și sǎlile de operaţie. Puţinǎ speranţǎ ca lumina naturalǎ a soarelui sǎ pǎtrundǎ prin nișele pentru hidranţi din zidurile groase ecranate ale spitalului. Pâlcurile de asistente, în uniformele lor colorate diferit, verzi, roșii, portocalii, albastre, mov, erau singurele care înviorau ușor blazat, atmosfera cu glasurile lor gureșe. De ce sunt azi atât de diversificate coloristic, uniformele asistentelor altǎdatǎ de culoare albǎ? Îmi pun întrebarea și singur încerc sǎ-mi rǎspund. E de mare ajutor pentru bolnavi sǎ le fie mai ușor, repetând în memorie – roșu, galben, albastru, verde, mov – sǎ nu se încurce, sǎ știe sigur cui mai trebuie sǎ dea șpaga.

            Un geamǎt prelung, transparent, inconvoiase trupul zgârcit, lipsit de vlagǎ, prǎvǎlit pe bancǎ, pierdut sub veșmintele largi, cernite al unei femei bǎtrâne. (Cum sǎ fie un geamǎt transparent? Poate fi o greșealǎ împardonabilǎ a autorului care nu înţelege democraţia în spiritual ei…) Una dintre asistente, cea cu uniformǎ portocalie își intoarce privirea mustrǎtoare cǎtre bolnavǎ, cerând liniște cu degetul arǎtǎtor ridicat. Cuvintele ţâșnesc ţǎndǎri sparte de pe buzele proaspǎt rujate:

            – Controleazǎ-te mamaie cǎ trebuie sǎ aparǎ domn doctor și se supǎrǎ! Când se enerveazǎ îi tremurǎ mâna și nu mai opereazǎ. Și poate dumneata ţi-ai mâncat mǎlaiul dar alţii…  Auzind de mǎlai își aduse aminte, tare îndoitǎ mai era, venise cu toate economiile

          – Maicǎ, sǎ nu se supere cǎ nǎdejdea-i la el. Și femeia îi fǎcu, uitându-se în jur discret, un semn stins cu mâna, sǎ se apropie. Se apropiarǎ toate. Și cea verde, și cea roșie, și portocalia

            – Maicǎ, mie sǎ-mi spuneţi cinstit de banii ǎștia, aș mai opri ceva din ei pentru groapǎ, câte zile mai am de trǎit? Și bǎbuţa despǎturii din batistǎ cu grijǎ un fișic de hârtii de 25 de lei din secolul trecut.

luni, 13 ianuarie 2014

Din arginturile mele



Pluta de piatrǎ



în ochiul
rǎnit
ca o dimineaţǎ
în rouǎ
insula
se scufundǎ

poate e vina
celui lovit
sau piatra
dinadins
încercuitǎ
de ape

dacǎ ai un fiu
el va ucide
clipǎ de clipǎ
surpând
în inima ta
însǎ-și viaţa lui

ca un dans
ne’ntrerupt

când muzica tace
și ecouri
rostogolite
cǎtre plajǎ
irump

duminică, 12 ianuarie 2014

Vis alb



 Acuarela Karramba Dead
aluneca troica
pe urlet de lup,
scade zǎpada în cer,


vizitiu, numai bici,
fǎrǎ trup,
își mângâie caii de ger


în saricǎ-i cald
și pustiu
(zǎpada îmi umple auzul)


și taina cǎ-s viu
se stinge
și ţip


și nu-i chip
sǎ știu
cât mai ninge...
(Din volumul Glonţ de argint)

La Eminescu



                              Imaginea Constanta Abalasei Donose
           Cuvântul, ca persoană fizică în limba română, are milionimi de chipuri. Nu e nici om al străzii, nu are nici funcție publică cu program fix, dar nici nu poartă cu el în loc de buletin de identitate, Oda în metru antic. El nu vine din cărțile sfinte, fundamentale, cum s-ar putea crede și nici odată cu laptele supt de la sânul fraged al mamei, care, după multe potriviri magice, să descopere sâmburele şi rostul dramei.
            E aproape 15 ianuarie. Privesc grupurile de băieți și fete grăbindu-se pe stradă către sǎrbǎtoarea limbii române. Fetele sunt mult mai frumoase decât în tinerețea mea și băieții mult mai înalți. Dar cuvintele lor, care țipă din stradă, miros a asfalt.

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Ponta la marţieni. Pamflet





            Ce constatǎm dupǎ aproape 25 de ani de democraţie demonstratǎ original? Cǎ atunci când dispui de o majoritate USL de 70%, fǎrǎ stângǎ, fǎrǎ dreaptǎ și fǎrǎ cap, (Victorașul nostru, dupǎ doctorat, s-a strǎpuns cǎ e bine la vremuri grele sǎ-ţi ţii capul între ghilimele ascuns, neapǎrat!), sunt totuși reguli în picioare, de respectat.

            Chiar dacǎ n-ai fǎcut autostrǎzi cu semne clare de circulaţie, nu poţi intra cu tǎvǎlugul în populaţie, sau în statul de drept, fǎrǎ ca nimeni sǎ te tragǎ înţelept de urechi. Unchiul Sam ţi-o trimite pe cap pe Victoria cu ochii ei blânzi, specialistǎ în kumite, cu o listǎ.

            Consilierii ǎștia asistenţi, sau adjuncţi, americani, licurici tehui, sunt cam troncani, au tehnici de ei știute și vin sǎ te-ajute. Nu poţi sǎ te-ascunzi. O datǎ fac cip-cirip și poţi sǎ-ţi înfunzi urechile cu zǎpadǎ în munţi, sau sǎ-ţi pui pe plajǎ nisip, tot îi auzi.

            Bietul Pontonel, ieșit din troieni, auzind cǎ a demisionat și Firea, s-a gândit sǎ-și caute fericirea la marţieni. OZN-ul ǎla de la Bremen, cu el a plecat.

vineri, 10 ianuarie 2014

Sǎ împușcǎm doi iepuri în LaserMaxx



            Prea mulţi escroci în aer liber! Vremea, atipicǎ, de iarnǎ, în care singura rudǎ apropiatǎ a zǎpezii e ceaţa, favorizeazǎ infractorii. De-aia vǎ zic, sǎ-l lǎsǎm pe Ponta și ai lui sǎ lucreze în plata Domnului (în plata cui?...) pentru ţarǎ și sǎ ne scoatǎ din iarnǎ. La consilierii pe care-i are, gândesc, poate fi și o inversare pânǎ-n primǎvarǎ. Sǎ lucreze pentru iarnǎ și sǎ ne scoatǎ din ţarǎ

            Decât sǎ mergem la povarnǎ/ de necaz,/ sǎ primim informaţii pe fax/ când înflorește cireșu/ în Caucaz,/ vǎ dau un sfat;/ haideţi cu toţii/ la LaserMaxx c-a venit Bǎieșu/ șofer/ pe Mașina de vise,/ s-a întors din cer/ cu ușile deschise/ și umorul la el, garantat.

            Lǎsaţi escrocii la aer curat și cǎutaţi Mașina cu vise, neapǎrat! Puteţi împușca doi iepuri teribili, irezistibili!

            Cupletul Monica Davidescu și rarul Dan Tudor, e la pachetul, când se deschide bufetul. Pardon, barul! Nu iei biletul dacǎ nu bei, paharul!

joi, 9 ianuarie 2014

Gusterele. Poate un alt început...



            Pe urmele Gușterelui, sub semnul Adormirii Maicii Domnului, de Sfântul Ioan, am ajuns la Merișani sǎ-mi iau rǎmas bun de la vǎrul meu Cornel, personaj din carte, mai mare ca mine cu cinci ani de care eram legat cu fire, unele vǎzute altele nevǎzute. Cert e cǎ doar eu și el rǎmǎsesem sǎ purtǎm mai departe numele de Ionescu. Eu cu ceva mai multǎ mândrie, fiind singurul dintre urmașii lui Tobârlan în linie bǎrbǎteascǎ. Nu mǎ întrebaţi de ce am fost întotdeauna mândru de numele pe care-l port, n-aș stii sǎ rǎspund,  mai ales cǎ am explicat, nu Ionescu, ci porecla lui tata-mare era de falǎ, sǎditǎ adânc în memoria satului. Am cǎutat la bisericǎ sǎ stau în prima strana, spre rǎsǎrit, lângǎ altar, pe locul lui tata-mare. Aveam un oarcare ascendent acolo, priveam de sus pe lângǎ coșciug, ocolind centrul de greutate al imaginii. Așa sunt eu nu pot privi un mort la faţǎ, de parcǎ m-aș uita într-o oglindǎ, speriat cǎ nu-mi pot recunoaște chipul. Doar pe tata, eram copil de opt ani, l-am privit îndelung.

            Biserica era plinǎ de oameni strǎini (strǎini pentru mine), femei cu baticurile negre pe cap și haine ponosite, dintr-un timp împietrit. Culorile vestejite, cenușii ale veșmintelor, abia mai stǎteau agǎţate ca niște vrejuri uscate pe tulpinile de porumb. Din loc în loc, pâlcuri-pâlcuri de fete tinere, elegante, cu cismuliţe înalte și eșarfe la gât, colegele de servici ale Elenei, așteptau resemnate sǎ se termine slujba, sǎ-și aprindǎ o ţigarǎ dupǎ ce vor fi aruncat în groapǎ un bulgǎre de pǎmânt. Bǎrbaţi, mai puţini. Câţiva din neam și bǎieţii care trebuiau sǎ poarte patul mortului în cimitir și apoi sǎ coboare coșciugul cu ajutorul frânghiilor, dedesupt.

            Nu-mi era gândul la slujbǎ. Glasul pǎrintelui te învǎluie înǎlţându-te și fǎrǎ sǎ cuprinzi sensul deplin al cuvântului. Din locul pe care îl ocupasem, îmi închipuiam privirea întunecatǎ a lui tata-mare peste lǎstǎrișul de uniforme verzi, cǎutând în zadar vre-o privire fugarǎ aruncatǎ ca o promisiune secretǎ dinspre icoanele la care își faceau rugǎciunea de iertare a pǎcatelor, enoriașele, cǎrora le-ar mai fi dat inima brânci.

            În duminica aia pe care o povestisem în carte și o aveam proaspǎt în minte, au avut loc în bisericǎ doar femeile care jucau vre-un rol la nunta legionarǎ a lui unchiu Nicu. Soacra mare, soacra micǎ, nașa si bineinţeles mireasa. Se stricaserǎ cumva firescul datinilor. Iar portul de sǎrbǎtoare al lui tata-mare, pantaloni albi de dimie încinși cu chimirul peste cǎmașa lungǎ de in, înfloratǎ la poale cu muște din fir de borangic, se pierduse în desișul verde al legiunilor înghesuite în bisericǎ. De aici privirea întunecatǎ și dezamǎgirea faţǎ de fii sǎi (doi dintre ei), care fǎrǎ sǎ-l întrebe îmbrǎcaserǎ cǎmașa verde. La slujba de cununie n-a vrut sǎ stea lângǎ Niculae ca tatǎ și socru mare. A rǎmas sǎ fulgere cu privirea pe deasupra capetelor înfierbântate, din strana lui.

            Am ieșit afarǎ în curtea bisericii și am rugat-o pe Marioara verișoara mea de-o vârstǎ cu Cornel, fata mijlocie a lui unchiu Nilǎ, sǎ meargǎ cu mine sǎ aprindem lumânǎri la morminte. De 40 de ani cred, nu mai cǎlcasem prin acele locuri și în timpul ǎsta pǎmântul înghiţise atâtea vieţi, iar pe deasupra se mutase din luncǎ cimitirul vechi, o sondǎ descoperind petrol în apropiere. Mi-aduc aminte când a erupt sonda aia, flǎcǎrile și noroiul negru au împroșcat locul pe o întindere de aproape un kilometru acoperind și cimitirul. Un zgomot groaznic a izbucnit din adânc de-ai fi zis cǎ scǎpaserǎ toţi morţii, s-au trezit din somn și s-au întors pe pǎmânt.

            În cimitirul din curtea bisericii abia de aveai unde sǎ pui piciorul. Erau toţi acolo: mama-mare Lina, unchiu Gogu, unchiu Nicu cu cea de-a doua nevastǎ, “Smochina”, crucile lor de lemn se sprijineau una de alta, tanti Gica, tanti Veroana cu Petre, Miţa cu Nae al ei, tanti Leana mama lui Cornel mǎ privea din fotografia îngǎlbenitǎ, doar Nilǎ avea cavoul un pic mai spre bisericǎ printre cei înstǎriţi. M-am uitat cu atenţie la unchiu Nila, avea pe cruce o fotografie de când era tânǎr. Exagerasem se pare în carte, nasul lui nu-mi mai pǎrea cât un cuib de rândunicǎ, era o idee mai mic.

            Știam cǎ tata nu mai avea cruce demult, dar nu mǎ așteptasem sǎ disparǎ și crucea lui tata-mare. Unde am fost noi? În jurul mormântului, un grilaj de fier înconjura un loc destul de larg pentru douǎ morminte, al lui și al mamei-mare Lina. Atunci mi-a venit în minte insula lui din cer.

            Când a murit tata-mare eram militar, s-a întâmplat în timpul evenimentelor din Cehoslovacia, fiind în alarmǎ, comandantul nu mi-a dat permisie sǎ ajung. Neamurile au pus într-un sǎculeţ, la picioarele lui tata-mare, osemintele dezgropate din cimitirul vechi, tot ce rǎmǎsese din tata. Când m-am liberat din armatǎ, dupǎ douǎ luni, o singurǎ datǎ am venit cu ţaţa sǎ aprindem lumânǎri. Crucea tatei putrezitǎ la bazǎ se sprijinea de crucea nouǎ de stejar a tatǎlui sǎu, abia înfiptǎ.

            Tata a fost primul din generaţia lui care s-a dus la El. Tobârlan cu judecata sǎnǎtoasǎ a ţaranului domn, a fost sigur atunci cǎ prin plecarea tatǎlui meu, nimeni nu va mai avea puterea sǎ amâne declinul. Și uite cǎ azi, în cimitirul din curtea  bisericii consemnǎm un nou început. Noi generaţia urmǎtoare, prin Cornel, pe care tocmai îl scoteam din bisericǎ…

            Dintre cei opt nepoţi ai lui Tobârlan eram prezenţi la nedoritul moment doar trei: Melania, Marioara și eu. De ce nu suntem toţi? Ce întrebare nepotrivitǎ. Noi, nepoţii, niciodatǎ nu am fost uniţi.

luni, 6 ianuarie 2014

Aghiasma mare




Bǎut-am apa sfinţitǎ întâiul
și înnoitǎ pare sǎ fie faţa lumii.
M-am bucurat de tainǎ
întru Hristos și-mi simt
trupul curǎţat
de pǎcatele cele multe.
Cugetul e ca un drum deschis
și mǎ arunc în vâltoare dupǎ cruce.
Subţire ca peștele și ca el
de ager prind crucea.
Apoi din casǎ în casǎ
o înfaţișez cu smerenie
celor care-mi deschid
Ion mi-e numele
și v-am adus un tropar
ca un mǎnunchi de busuioc
înmuiat în apa sfinţitǎ
a Iordanului

duminică, 5 ianuarie 2014

Prǎjitura Simonei



            Prea mari mizele pentru acest an 2014 și, așteptǎrilor, cu modul nostru dramatic de a vedea lucrurile nu știu cum le vom putea face faţǎ. Mǎ tem cǎ vom începe sǎ numǎrǎm dezamǎgirile, demonstrând, nu mǎ îndoiesc de acest fapt, cǎ la acest capitol vom stǎpânii cu asuprǎ de mǎsurǎ chiţibușurile unui bun contabil. Din pǎcate, nu știu a se decerna Nobelul sau mǎcar Lingura de lemn pentru asemenea abilitǎţi speciale și în consecinţǎ, nu cred cǎ am sǎ am ocazia sǎ împlinesc vreodatǎ în pozǎ, gestul viu al victoriei, precum Cǎrtǎrǎscu doar cu degetul mijlociu.
            Totuși, nu pot sta departe de fenomen, ne vin imagini însorite prin televizor din Australia de la Sydney, cu fetele alea bronzate pe covorul albastru, în fustiţele scurte, albe sau roșii, cu șepcuţele pe cap, într-o plǎcere a mișcarii ușor cabrate, de gazele alergând liber dupǎ un ghem galben-auriu, care parcǎ le-a luat minţile și îi tot deșirǎ firul poveștii.
            Miezul veștii, e cǎ Simona Halep ne-a servit prima linguriţǎ de dulceaţǎ amarǎ din racheta ei, în primul tur la Sydney. (1-6/ 4-6, cu Madison Keys)
            I s-au dat sfaturi, cum cǎ ar fi bine sǎ participe doar la turneele mari, restul timpului sǎ stea pe chaturi…
            Am o altǎ pǎrere, mai veche, de bine. Fata asta trebuie sǎ stea în joc, și-n turneele mari, și-n turneele mici, fǎrǎ nume. Atunci se întrece pe sine, are tot timpul din lume de prins forma și culoarea potrivitǎ. E un fel de dolce de leche, se aurește, ca o ispitǎ, la foc întins.

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

Steaua nordului



 Foto Helen Mirren
Stol de pǎsǎri ca un nor
de cuvinte se ţine scai
dupǎ mine. Nu mǎ pot pierde de el,
mǎ bântuie ca un junghi la încheieturi.



În urechi zumzetul de licheni
a împânzit locul, râie a nordului;
doar gândurile,
avioane de hârtie ies din hartǎ.



Am sentimentul
cǎ trag în nǎvod
un banc de pești adormiţi,
cǎtre marea moartǎ.



Și sarea lucește stins
pe braţele tot mai obosite.
Doar în buricele degetelor
puzderie de scântei s-au aprins
cǎutǎnd în nisipul umbrei
trupul întinerit

vineri, 3 ianuarie 2014

Hachi



Viaţa e mai complicatǎ
decât povestea câinelui Hachi
așteptându-și stǎpânul
în faţa unei gǎri prin care trec
trenurile, pânǎ când într-o zi
trenul lui n-a mai oprit

Dar Hachii a continuat sǎ revinǎ
la ora fixatǎ zi de zi
nouǎ ani la rând.

Azi l-am vâzut pe Hachii
stand pe calea feratǎ,
cu privirea lui lungǎ aţintitǎ
paralel între șine.
I-a zǎrit și mecanicul lucirea din ochi
și-a oprit lângǎ el.
Apoi, stǎpânul a coborât de la bord,
l-a luat pe Hachi și-au plecat
amândoi pe camp, cǎtre nord