vineri, 28 februarie 2014

Pepite de plumb



Aș putea sǎ retez
cu un ferǎstrǎu mecanic
lianele încolǎcite pe trunchi
și, ca un dirijabil de frunze
sǎ mǎ desprind
și sǎ mǎ risipesc
în aerul devenit
irespirabil

Păsărilor le-a
încremenit graiul.
Trupul li s-a îngreunat
ca al unor pepite de plumb.
Stau întrerupte fructele
încrețite pe crengi uscate,
așteptând să vină
ploaia și vântul.     

Drumul nu-i înapoi,
dar nu-i sigur nici înainte.
Privesc deasupra
dirijabilul imponderabil,
trenul meu amfibie,
vehiculul care
și-a pierdut ținta.

Luna ca un ban vechi
cu strălucirea scursă,
mă face să tresar.

Crengile sparg  
acoperișul de sticlă.
Am atins tavanul vinețiu.
Mai departe nu se vede nimic,
nu mai știu.

joi, 27 februarie 2014

Nordul de înger



Privind dintr-o parte,
ochiul meu deseneazǎ
un vitraliu de frunze
galben roșii,
mișcate de îndeletnicirea
stǎruitoare a unor pǎsǎri,
patru-cinci,

niciodatǎ nu ai
o estimare exactǎ,
nu le poţi numǎra
prinse în jocul
unei gimnastici
aparent dezordonate
ce leagǎ zborul scurt
într-o logicǎ doar de ele știutǎ

Copacul acela e un soi
de bibliotecǎ.

Poate cǎ pǎsǎrile mele
în sala lor de lecturǎ
citesc cu pasiune
cǎrţile fundamentale.

Par concentrate
sǎ înţeleagǎ  semnele,
hieroglife invizibile
ochiului meu imund.

Sunt straturi a cǎror fior
sau sens
trebuie recuperat
și așezat pe rafturi
într-o ordine anume

Mișcând cu ciocul
deschid tainiţe,
legǎturi noi
încǎ neexplorate.

Când și când
par a fi descoperit
o imagine unicǎ
o metaforǎ nepereche
și se strâng
ciripind
s-o împǎrǎţeascǎ
împreunǎ

Ore întregi
cu o încântare vizibilǎ
lipsitǎ de patimi

Apoi într-o detașare dementǎ

fiecare se retrage
în nordul sǎu de înger

Din volumul in pregatire Norduri

miercuri, 26 februarie 2014

Ela și Gregoriade. Ultima noapte de dragoste



          Nu știu dacǎ se poate vorbi acum, cu acoperire de fapte, despre ultima noapte de dragoste consumatǎ asearǎ sub acoperișul parlamentului. Toatǎ întâmplarea e departe de a se fi trǎit cu intensitatea pasionalǎ a romanului camilpetrescian. În primul rând pentru cǎ oricât ne-am chinui sǎ cǎutǎm similitudini, nu-l vom gǎsi nicǎieri pe Gheorghidiu, personajul idealist, intelectualul lucid, analitic si reflexiv, care se luptǎ tot timpul cu adevǎrul și minciuna, cu dragostea și geloziile sale.
          Și atunci doar cu Ela și Gregoriade, ușor de identificat, n-am putea recreea un triunghi conjugal care sǎ impunǎ dramatismul unei situaţii conflictuale, demne de subiectul unui nou roman. (N-am cum sǎ-l includ aici pe marinar oricât m-aș chinui). Și nici nu ar fi în spiritul timpului, dupǎ 20 de ani de eforturi și investiţii conjugate care au lucrat la structura mentalului nostru colectiv de popor rǎbdǎtor, contemplativ-dubitativ și mulţi alţi de iv pe care nu-i mai numesc, tocmai acum când am reușit sǎ ne apropiem de nivelul ţǎrilor dezvoltate, consumatoare de telenuvele.
          Mai degrabǎ întâlnirea și uniunea celor doi( Uniune Social Liberalǎ),a stat sub semnul dialogului auzit de mine întâmplǎtor la Radio Erevan și reprodus în studiourile Antenei 3 sub privirea încântatǎ a lui Voiculescu.
          Pe post de bunicuţǎ drǎguţǎ, liberalǎ, Crinuţa a întrebat:
          – Pontonel, bǎieţelul ǎsta pesedist are 10 ani, abia de merge la școalǎ. Pot sǎ încep sǎ-i fac educaţie sexualǎ? La care unsul cu toate alifiile Felix a dat rǎspunsul ca un oracol citind de pe prompter, cu vocea lui de spectacol, sǎ audǎ toţi:
          – Dacǎ vrei sǎ aflii noutǎţi, poţi!...  
          Mult sau iubit ǎștia doi, de joi pânǎ mai apoi. Da acu, sǎ vezi rǎzboi!

marți, 25 februarie 2014

Acord perfid




Ca și cum
cusǎtura unei rǎni
însemnase muntele
și el îngenunchiase
pe Valea Plângerii
la cǎpǎtâiul timpului


Continuam sǎ înaintez
singur, gândeam cǎ voi
obosi curând
și sleit de puteri
voi cunoaște umbra
înainte sǎ însereze


Noaptea sângera
întinsǎ, stelele
lunecau sub tǎceri.
Dinadinsǎ
luna de nicǎieri
își amânase rǎsǎritul


Nu mai știam
ce-a fost scris
exista acordul perfid
al pǎrţilor (peste capul meu)
mǎ bizuiam pe joc
cu puţin noroc
aș fi putut gǎsi nordul 

Norduri. Volum in pregatire

luni, 24 februarie 2014

Dragobetele își face guvern



         
          Cu nǎbǎdǎi Dragobetele sǎrutǎ fetele! Blondele și brunetele liberale supǎrate nu s-au mai lǎsat sǎrutate. Cicǎ s-au sǎturat pudibondele de lichele și minciunele colorate și vor merge pe linii paralele separate.
          Acum, dupǎ ce ai prestat la Crucea de piatrǎ ca fetele și ţi-ai declarat idolatrǎ dragobetele, n-ai cum sǎ ieși în drum la plimbare tot fatǎ mare, mǎi Iohanis mǎi. Hǎi, hǎi!
          Zurgǎlǎi, panglici, artificii, ecou…
          Victoraș face un guvern nou. Cicǎ, cu Mircicǎ vice... se discutǎ în oraș
          Așa ne trebuie!
Postul e un pamflet

duminică, 23 februarie 2014

Prietenul meu albastru



            De o bunǎ bucata de vreme Gicu prietenul meu, m-a închis undeva departe de casa sufletului sǎu. Sa fie un an, poate mai mult, de când drumurile nu ni s-au mai împiedicat în vorbe și vorbele nu s-au mai împletit recompunând ţesǎtura unei tinereţi semǎnatǎ dușmǎnos cu îndoielili, de cei care la vremea aia controlau pe radare toate zborurile. Nici o ţintǎ mișcǎtoare nu avea voie sǎ se abatǎ de la traiectoria stabilitǎ și dacǎ vreuna pilotatǎ curajos, le-ar fi stârnit bǎnuiala cǎ tinde sǎ devinǎ liberul ei arbitru și cu inconștienţa vârstei trage prea mult de manșǎ, ar fi fost doborâtǎ de la sol. Noi albaștrii zburam în grup și cerul pǎrea atât de liber și senin pânǎ ce ne-au doborât.
            Ne-am trezit speriaţi aduși cu dubele, pe vremea aia nu exista Smurdul, într-o curte cu un bazin în care înotau pești. Umbra cenușie a clǎdirii securitǎţii în centrul orașului ne obtura orizontul. Ni s-a spus cǎ am avut noroc. Zburasem nepregǎtiţi într-un strat dens de ceaţǎ, la temperaturi joase și un stol de pǎsǎri dezorientate, tulburate și ele de givraj, ne-a izbit în fuselajul avionului. Aiuriţii de noi, nici mǎcar nu știusem cǎ zburasem. Existau explicaţii, cum cǎ am fi furat de la Geamǎna dintr-un hangar un planor, dar cine era pilotul, cercetau, ne întrebau pe noi și din aproape în aproape voiau sǎ știe care ne erau legǎturile cu vestul. Restul îl știţi din Dosarul Albaștrii. (clic si puteti lectura cartea)
            Vestea bunǎ e, ne spunea comandantul, cǎ salvatorii v-au gǎsit imediat și v-am recuperat, aţi rǎmas în viaţǎ și puteţi contribui la constructia omului nou. Vestea rea era cǎ pǎsǎrile alea n-au mai putut fi salvate. Au murit îngheţate bietele pǎsǎri ale ceţii într-un ecou nesfârșit…
            Prietenul meu Gicu e un bun povestitor, poate cel mai bun, dar nu s-a luat în seamǎ niciodat. i-am reproșat asta undeva, dupǎ vree-o 40 de ani de tǎcere.  Bucuros de o scriiturǎ a lui, am postat-o pe blog. El s-a supǎrat pe mine, n-am înţeles de ce. Voia sǎ mǎ bucur de ea, numai eu?...

joi, 20 februarie 2014

Avea sau nu avea floricicǎ?




          În noaptea minţii, la ușa “bunicuţii” din Primǎverii, luni, dupǎ reuniunea tovǎrǎșeascǎ a USL din Casa Poporului, bate Pontonel cu vânǎtǎi pe faţǎ și cu douǎ valize la el. Aparent doamna Nina cu o scufiţǎ roșie pe cap, parcǎ ieșise dintru-un vis erotic, nu reușise sǎ-și tragǎ haina:
        –       Cei cu tine fiul ploii exotic la ora asta? Vii din Ucraina?
        –       Nu, m-am certat cu nevasta…
        –       Cum mǎ, Crinuţa a îndrǎznit sǎ dea în tine și Zgonorel cu poporul PSD-ist n-a zis nimic? Trist moment!... Eu în locul tǎu o fǎceam bucǎţi cu toporul, decretam Saturnalii, îi bǎgam pe toţi liberalii în USD și scǎpam ţara de crize! Cǎ de hoţi, ști și tu, e mai greu nu poţi… L-aţi fǎcut de rușine pe Ilici, ce Dumnezeu!
          Și Pontonel rânjind:
          –       Da eu, ce crezi cǎ am aici în valize? Pǎmânt de flori? Ghicitori?
          –       Vǎd cǎ te-ai descuracat micuţule! Înseamnǎ cǎ ai resurse.
          –       Doamna Nina, mǎ tem! STS-ul(sau DNA-ul?... aici e o confuzie…) mi-a confirmat, în REM, pe surse, Crinuţa cicǎ ar fi bǎrbat și e viu. Iar eu sunt puţin încurcat nu mai știu ce-am tranșat…
Acest post e doar un pamflet

miercuri, 19 februarie 2014

Zece ani



            Astǎzi, bulgǎrele nostru de humǎ, aur din praf stelar rupt din cer, cum ne place sǎ spunem, a împlinit 10 ani. E bǎiat mare. La mulţi ani Alex. Face eforturi în fiecare zi, când vrea el, sǎ nu alerge, sǎ meargǎ în ritmul nostru pe puntea lui, sǎ-și potriveascǎ pașii, sǎ nu ne-o ia înainte. Ne privește șmecherește de sus, înţelege tot și mulţumit își susurǎ ca o pasǎre cântecul. Dar se supǎrǎ câteodatǎ și se enerveazǎ pe noi din senin cǎ nu ne-am ubdatat cititorul de gânduri și în loc sǎ facem eforturi sǎ-l aducem la zi, ca sǎ putem comunica deplin, lǎsǎm totul doar pe umerii lui.
            Nu e ușor pentru un copil care a cǎpǎtat la trei ani, dintr-o greșealǎ a chirurgului, elemente de autism. Nu e ușor sǎ reașezi fiecare sunet în litera lui și sǎ refaci legǎturile în cuvinte, dupǎ ce s-au risipit alandala amestecându-se pe jos în sala de operaţie toate sunetele(sau sunetele tǎcerii).
            Acum Alexandru se luptǎ din greu, ne face concesii, încercǎ sǎ-și punǎ ordine în vorbire, scrie cifre, deseneazǎ litere, umerii lui sunt mai puternici la zece ani.
            Cu siguranţǎ Dumnezeu va avea și El  un cuvânt de zis.
            Poate cǎ își va uita cititorul de gânduri deschis…

marți, 18 februarie 2014

Urda slugilor. Tablou în desfǎșurare.




           Poporul român e un popor de domni. Ne tragem în linie paternǎ direct din ramura cu rǎdǎcini înfipte adânc în noianul de voievozi și domnitori ai neamului, iubitori de ţarǎ, vinuri și femei. Cel Mare, cel Rǎu, cel Bun, cel Cumplit, cel Viteaz. Toţi risipindu-și preaplinul inimii lor în paturile largi, primitoare, cu așternut de atlaz. La soare te puteai uita, dar la pielea albǎ de domniţǎ înaintea domnitorului, ba! 
Pe boierii cârtitori i-a mai scurtat dinadins de cap, la mânie și supǎrare uneori, vreun Despot luminat. Ramura ciuntitǎ a boierilor s-a stins mai târziu în închisori.
            Astfel ne-am așezat din flori cei care nu sunt slugi, nici cuci, nici haiduci un popor de domni în democraţie. Talpa crǎpatǎ a ţǎrii, ţǎranul –  niciodatǎ n-a contat.
            Acum lucrurile sunt schimbate. Timpurile de splendori, chiolhan și huzur, au rǎmas uitate sub o perdea de fum. Noi poporul suveran de domni am ajuns meditativi. Ne-au cuprins depresiile, fatalmente ne-a învins spiritul Mioriţei. Ne-a plǎcut sǎ ne scufundǎm în el și am devenit triști, așteptându-ne stipendele invariabil neîndestulǎtor, la date fixe. În culmea rǎbdǎrii ne-a cuprins plictiseala, starea de graţie a contemplǎrii. Continuǎm sǎ fim slujiţi. Suntem poporul de domni cei mai iubiţi, când votǎm.
            Câţiva, puţini am intrat în biblioteci, alţii, cei mai mulţi s-au înfundat în fotolii privind la televizoare ca la circoteci roiul de molii și urmǎrind cum se mișcǎ reforma statului ca un elefant. 
Ei, slugile noastre, au evoluat, au gulere albe nu le mai au albastre. I-am atașat la stat demnitari. I-am investit în guvern pe cai mari. Primari. Parlamentari. 
Toţi slugi în slujba poporul suveran de domni, marele tiran!…
            Istoric vorbind, slugile au fost întotdeauna hoaţe și-au tras partea lor, au înșelat, au vândut vinul din beci, au luat viile și moșiile asupra lor, pentru ca stǎpânii sǎ nu mai aibǎ griji, sǎ-și înalţe spiritul liber și lenea pe creste și sǎ se joace, în cel mai rǎu caz la necaz, pǎrǎsiţi de neveste, de-a baba oarba cu vremea.
            Au rǎmas pe dinafarǎ poeţii notabili, ei nu sunt nici domni, nici slugi. S-au nǎpustit pe bloguri în blogosferǎ și înoatǎ în blugi prin nǎmeţii de metafore și pamflete politice, într-o nouǎ erǎ, înfierând în numele poporului de domni cu toatǎ ura de care sunt capabili, poporul de slugi.
            Dar sluga, ca o babǎ surdǎ cum bine zicea senatorul Nicolicea n-are mamǎ n-are urdǎ!

duminică, 16 februarie 2014

Sânziana de la Doha



              Povestea Sânzienei de la Doha a avut azi un final fericit. În tribunǎ, Stere Halep, tatǎl Simonei trǎia aievea o minune la care nici nu îndrǎznise poate sǎ viseze. Înconjuratǎ de șeici, fata lui ridica mândrǎ deasupra capului pasǎrea fermecatǎ. Trofeul pe care dupǎ o sǎptǎmâna luminatǎ îl câștigase pe merit.

            Grijǎ mare fetiţo la pasǎrea aia sǎ nu zboare! Va trebui la noi acasǎ, la Constanţa pe strada Chiliei, sǎ schimbǎm mobila din sufragerie. Ne trebuie o vitrinǎ mai mare, doar n-o sǎ ţin pasǎrea într-o colivie. O sǎ intre lumea la el în casǎ, s-o atingǎ, s-o pipǎie, sǎ se convingǎ cǎ nu e de tinichea.” Gândul lui Stere porni înapoi și-și vǎzu copila de patru ani, cât racheta, cum alerga încǎpǎţânatǎ dupǎ minge, s-o treacǎ peste fileu.

            “Frat’su, mai mare cu șase ani, chiar se antrena și promitea sǎ ajungǎ tenisman. N-a fost sǎ fie. Nu-i pentru cine se pregǎtește. Nu zic, Doamne ferește, cǎ ea nu s-ar fi pregǎtit. Dar cu trupu-i plǎpând, nu-i dǎdeam prea multe șanse, doar din voinţǎ s-a întǎrit. Eu n-am oprit-o dar nici n-am încurajat-o prea mult.”

            Descǎtușatǎ de complexe, cu plǎcerea de a juca, Halep a avut la Doha o sǎptǎmânǎ încântǎtoare. A fost tot timpul cu racheta la ea și agerimea gândului a întrecut nu numai viteza mingiilor ce pǎreau devastatoare, ci mai ales a reușit sǎ blocheze rotiţele ce se învârteau în gol în mintea adversarelor care nu mai înţelegeau uneori nimic. Pe rând, elita consacratǎ Erani, Radwanska, Kerber, dintre cele mai mari stele ale sportului alb, au pǎlit și s-au recunoscut înfrânte în faţa celei ce strǎlucea.

            O orǎ și șase minute în care parcǎ am renǎscut ca popor. O orǎ și șase minute ne-a fluturat în inimǎ tricolorul. Simona nu a minţit, nu a furat, nu a fǎcut trafic de influienţǎ, nu a corupt pe nimeni și nu și-a trǎdat propriul partid. Nu a furat voturile spectatorilor și guvernul n-a dat ordonanţǎ de urgenţǎ specialǎ ca sǎ câștige ea. Nu politizez dar pot constata.

            Încǎ mai e timp. Poate vom învǎţa sǎ ne alegem eroii.

sâmbătă, 15 februarie 2014

Uluitorul morfem HALEP, e un poem



            Circulǎ o teorie mai mult sau mai puţin știinţificǎ, o teorie care recunoaște într-un fel, cǎ limba românilor de dinainte de a exista ţǎri și popoare, a contribuit decisiv la dezvoltarea și îmbogǎţirea lexicului European și nu numai atât. Unii susţin cǎ însǎși limba latinǎ a romanilor pare a descinde din limba strǎmoșilor noștri daci și nu invers cum au postulat teoriile oficiale.

            Morfemele stem specifice, se pot identifica ușor în zestrea lingvisticǎ, nu numai a bǎtrânului continent, ci ajung pâna departe în Japonia, în Australia, Africa sau America. În Antarctica nu. Se pare cǎ acolo în pǎmântul îngheţat, nu s-a putut planta viţa de vie.

            Procesul ǎsta, dacǎ stai sǎ-l analizezi, continuǎ și în zilele noastre. Spre exemplu, azi la Doha au fost prezente toate superlativele limbii române, iar buzele arabilor extaziaţi au pronunţat în grai românesc Halep și Simona. Ochii limpezi și inteligenţi ai Simonei, agilitatea braţelor, alergarea ei de gazelǎ i-au cucerit pentru totdeauna pe șeici și pǎsǎreascǎ lor s-a mai îmbogǎţit cu un halep. Pardon, morfem! Ba chiar aș putea spune cu un poem.

            Mǎ opresc aici. Mâine la finalǎ ce mai scriu? N-am dat scorul cu Randwanska 7-5/ 6-2. Felicitǎri Simona și succes mâine!

Lumi paralele



            Sînt mai puternică decît anul trecut, sînt mai puternică mental", a declarat Simona Halep dupǎ superbul meci de la Doha în compania italiencei Sara Erani. Doar 55 de minute a durat lupta, luptǎ adevǎratǎ, cinstitǎ  între doi titani(6-2, 6-0.). De data asta mândria ne-a umplut inimile, nouǎ românilor. Sincer credeam cǎ sentimentul acesta l-am pierdut într-o ţarǎ în care minciuna e strategie naţionalǎ  și perfuzia în faţa justiţiei, e cel mai bun scut.


*
            “Sînt mai puternic fǎrǎ liberal, sunt mai puternic mental!” zice Ponta în plin carnaval.
            Nici nu știi cum s-o dai, la bal, sau la balamuc? Vorba lui Sabin Orcan, ǎla chelul, sau Orhan Pamuk? Îi cam încurc. Unu-i turc și a luat Nobelul pentru literturǎ, celuilalt iar trebui, dupǎ unii, pus lacǎt la gurǎ...
            „Ce tai, mielul sau un curcan de ziua femeii?”...
            Mǎ gândesc și la bietul Cioacǎ. Acum cǎ e liber, are o poblemǎ mare. El pe ce listǎ sǎ se treacǎ pentru europarlamentare? Sǎ meargǎ tot ca Becalii, cu liberalii? Și dacǎ...
            Ar fi sigur de mandat, dacǎ l-ar vota și Elodia

joi, 13 februarie 2014

Reality



Un cancer bântuie lumea.
Se instaleazǎ pe computer
și arde mocnit
mistuind dedesubt,
precum un foc pus
ar rǎscoli în explozii solare
pǎdurea de oase.


Strâng în pumni
supradoza
și muzici clisoase de clorofilǎ,
gliseazǎ evanescent
din interior,
desfrunzind prin pori
stratul diafan de zǎpadǎ.


Nordul se întrevede
ca o artezianǎ sfidǎtoare
în colonade colorate strident,
roșu, galben, albastru, mov.
Din bazinul cu scurgeri obturate,
un tsunami fosforescent
se scurge lent pe esplanadǎ.


Viaţa încolonatǎ pe strǎzi
se pierde ca un ecou
traversând inima orașului.
Pare cǎ e o petrecere
a burlacilor,
un început de reality show

marți, 11 februarie 2014

Ce suntem noi sǎ fim



Din arginturile mele

ce suntem noi sǎ fim
pune ţǎranul sǎmânţǎ
în brazdǎ
și nu se întreabǎ

dumicǎ tacticos
în strachinǎ
ochii femeii

îi frânge oasele
pǎlind-o
cu un plod

și vine de secerǎ
stǎ ţǎranul drept
în capul locului
și înnoreazǎ

fulgere-i
brǎzdeazǎ
faţa de glod

ce suntem noi sǎ fim
ţǎranul se așeazǎ
îngândurat
sub greutatea pietrei

și grâu-nainteazǎ
în trupul lui
precum un râu
într-un ţinut

greu încercat de secetǎ

Din volumul Glonţ de argint

luni, 10 februarie 2014

Tablou cu soldaţi. Din arginturile mele

ca pe niște decoraţii
în pulpana mantalei
alergam
sǎ prindem
gloanţele
fericiţi la gândul
cǎ-n tranșee
la sfârșitul atacului
ne vom regǎsi
numǎrând
stelele
prin mantaua
ciuruitǎ…

cel

cu
mai
multe
morţi

era învingǎtorul
marelui pariu

Din volumul Glonţ de argint

duminică, 9 februarie 2014

Pasarea cetii_ 1000 de postari



Notǎ: Astazi 09 februarie 2014 s-au împlinit pe blogul meu Pasarea cetii, 1000 de postǎri.



Câte se pot spune despre pǎsǎri?                                    
Atâtea straturi de aer
prefigurate de ceaţǎ,
atâtea zboruri
cuibǎrite-n cuvânt…


Dar despre om câte se pot spune?
Atâtea straturi de umbrǎ
descǎrnate de cenușile
nordului,
purtate de vânt


*
Eu am semǎnat
1000 de feţe,
în carte, pe blog, în eter
…Se numǎrǎ pagini la greu în cer,
în infern,
dar când se-mparte
tinereţe fǎrǎ bǎtrâneţe
la loteria vizelor
Dumnezeu n-are catalog.
Catalogul stǎ la guvern

Lecturǎ publicǎ la guvern




            În dorinţa de a nu induce informaţii eronate în guvern, m-am documentat la prietenii de la Soci (folosim ce putem pânǎ o sǎ ne luǎm STS-ul), cine e acest Justin Carmack. Insul a emis în spaţiul public al internetului câteva superlative favorabile, mai mult sau mai puţin valabile cu privire la ţǎrișoarǎ, care ne onoreazǎ, închizând gura spurcatǎ a unor moderatori de emisiuni, nǎimiţi(de CNA?), strânși într-o monstruoasǎ cualiţie a corupţiei, minciunii și dezinformǎrii la B1, de unde ne întreabǎ tendenţios în fiecare searǎ, prin turcitul ǎla de colonel, dacǎ guvernǎm și noi ceva. Guvernǎm desigur, altfel cum am mai fi atât de mult vorbiţi în cancelariile lumii!?

            Iniţial am crezut cǎ cetǎţeanul american e la origine un român neaoș, îndeajuns de patriot ca sǎ adune în rucsacul sǎu sumedenie de superlative, pe care Grǎdina Maicii Domnului ni le-a încredinţat nouǎ la dispoziţie, sǎ le administrǎm.

            Primul gând mi-a fluturat din aripi pornind de la nume( tocmai ce aruncam mingea la coș). Justin Carmack, rezonând în mintea mea aproape identic cu celebrul Justin Caprǎ al nostru, ǎla cu rucsacul zburǎtor. Știam cǎ într-o vreme îl bǎtuse gândul sǎ facǎ un parteneriat cu americanii, chiar a fost la ambasadǎ. El sǎ-și punǎ capul și ǎia banii, numai sǎ-și vadǎ la lucru invenţiile sale. Precizez cǎ asta nu s-a întâmplat în guvernarea noastrǎ, sigur era PDL-ul. L-am implicat și pe Crin, i-am dat un telefon poate are el vre-o sursǎ mai bunǎ, sǎ nu pierd timpul. Ǎsta la bǎgat pe Carmack într-un dicţionar online englez-roman, știţi cǎ el dintr-o mie de motive nu știe o boabǎ de englezǎ și ce credeţi cǎ a gǎsit, m-a sunat:

            – Mǎi Pontonac, CARMACK se traduce COJOACǍ. Și de la cojoacǎ la caprǎ, e doar un ac…

            Avansând cercetarea am stabilit cǎ americanul și-a vândut toate posesiunile, a renunţat la starea de om bogat, ca sǎ-și plǎteascǎ biletul de transport, pensiunile și sǎ cǎlǎtoreascǎ, sǎ pipǎie lumea cu ochii lui. Niciodatǎ un român n-ar fi fǎcut așa ceva pe banii dumnealui. De ce-ar mai exista în bugetul de stat rubrici, cu bani publici?

            Și pentru cǎ am identificat persoana, sǎ consemnǎm și câteva din constatǎrile omului, fǎcute în toamna asta când ne-a vizitat

            1. România este a noua cea mai mare producătoare de vin din lume. Unde am fi ajuns dacǎ dacii nu-și tǎiau viile?
           
2. Bucureştiul deţine locul al patrulea în topul european al vitezei medii de conectare la internet. Chiar nu știam cǎ circulǎ cineva pe autostrǎzile suspendate ale lui Oprescu… Ce va fi când se va deschide și autostrada amicului Dragnea?...Ne pupǎ Bombonica pe amândoi!
            3. Al doilea cel mai mare gheţar subteran, de la Scărişoara, se află în Munţii Bihor. Are un volum de 75.000 de metri cubi şi numără 3.500 de ani. Ce rezervǎ valutarǎ! S-o trecem la Șova la Marile proiecte? Sau sǎ i-o dǎm lui Chiţoiu cǎ acu e mai liber…
            4. Cele mai timpurii fosile ale lui homo sapiens de pe teritoriul Europei, cunoscute până în prezent, au fost descoperite în sud-vestul României, în Peştera Oaselor. Vechimea fosilelor este estimată între 37.800 şi 42.000 de ani. Și ǎștia din stradǎ, protestanţii, susţin cǎ la noi se moare cu zile…Las cǎ vine el Iohannis la interne.
            5. Munţii Carpaţi adăpostesc una dintre cele mai mari păduri virgine din Europa, în adâncurile căreia sălăşuiesc 400 de specii de mamifere, inclusiv capra neagră românească. Vezi domnule detractorii? Ziceau cǎ la noi nu mai sunt virgine...


Acesta este un pamflet.