duminică, 1 februarie 2015

XVI. Frica de „Albaştrii". Pagini din carte

XVI. Frica de „Albaştrii" 

Azi am încheiat prima versiune a „Albaştrilor". E ca şi cum m-aş fi curăţat de straturile de zgură, ajungând în miezul memo­riei. Subiectul şi excursul lui n-au fost simple, ţinând seama că viaţa mea în raport cu dosarul propus a fost încercuită de scena­rişti. Filele dosarului, cele o sută nouăzeci, s-au dovedit nişte frunze devălmăşite de clorofilă. Presate între coperte de carton şi păstrate într-o arhivă sub umbra zidului, au strâmbat în consecinţă trun­chiurile firave. Nimeni dintre noi n-a ajuns cu crengile în albastrul cerului.
*

Există microfilm! Iarăşi am urcat scările CNSAS. O doamnă amabilă de la Direcţia comunicare mi-a dat această veste şi m-a programat pentru luni, 7 februarie. Oare găsesc ceva în plus, măcar paginile lipsă din dosar.
Să am răbdare că nu mai e mult.

                                                                                                 *


E deja luni. M-am înscris în registru la intrare şi aştept în faţa unui „Canon Micro-film Scanner 800" să mi se aducă microfilmul. In sala de lectură e un aflux mai mare ca de obicei. Treizeci-patru-zeci de persoane, majoritatea în vârstă. Sunt şi câţiva cercetători acreditaţi, tineri. Odată cu mine a intrat o faţă bisericească, un

zdrahon de doi metri, vânjos, a cărui barbă falnică nu reuşea să ascundă pomeţii obrajilor rumeni, plesnind de trai sănătos binecu­vântat de Dumnezeu. Condus cu politeţe, i s-a pus un scaun solid lângă fratele lui Antonie Plămădeală, mitropolitul ortodox al Ardealului, decedat în 2005, un domn fără haină monahală aşezat în faţa vrafului de dosare încă de la primele ore ale dimineţii. Au schimbat doar câteva vorbe, civilul interesându-se de convenienţă unde avea parohia prelatul. Undeva în Ardeal, nu am înţeles prea bine, după care cu pixul în mână şi-a continuat cercetarea, capti­vantă desigur, cunoscusem starea.
Marele preot, la propriu, şi-a mai fluturat un timp sutana prin sală, slobozindu-şi vocea limpede peste capetele cufundate în apele tulburi ale enoriaşilor de conjunctură. Fiecare cu viaţa şi dosarul lui. Nu prea l-au luat în seamă. L-am pierdut şi eu. Venise cel care mă preluase de la bun început cu o cutie de carton în mână, cât o carte ceva mai mică, neagră. Iacătă că se înnegrise acea parte albastră a vieţii mele! Am reuşit să citesc după ce a deschis-o, pe etichetă: AgFI 563
în timp ce scotea din cutie rola pe care era înfăşurat micro­filmul, mi-a spus ceva, izbindu-mă neplăcut cu o voce mărunţită, pe care iniţial mi s-a părut că n-o înţeleg prea bine.
   Ştiţi, am derulat-o mai devreme şi nu am găsit dosarul dum­neavoastră. Să mai încercăm, poate nu m-am uitat bine. De unde cu puţine minute în urmă, aşezat pe scaun, gândeam admirând cumva cât de bine se organizase Securitatea, precum şi profesionalismul cu care aceasta a avut grijă de documente, fie ele şi fabricate, am constatat uitându-mă pe ecran calitatea îndoielnică a imaginilor. Punând la socoteală derularea foarte rapidă imprimată de cel care voia să mă convingă de buna lui intenţie — mărturisesc, în câteva zeci de secunde am fost stăpânit de dubiu. încercam să găsesc un unghi favorabil privind la ecran, dar era imposibil să mă descurc.
   în fond, căutaţi numele dosarului? Un număr, după ce vă uitaţi?. Dosarul se numeşte „Albaştrii" şi ca titular e trecut Nicolae Radu.
   Eu caut o cotă a deţinătorului, SRI, judeţ Argeş, cota 85085. Nu are legătură cu cota CNSAS sau numărul dosarului. în mod normal, microfilmele sunt aşezate în ordine, dar în această rolă nu se întâmplă aşa, poate nu e microfilmat dosarul dumneavoastră
  Dar în banca de date există!... Cel puţin aşa mi s-a spus vinerea trecută. Şi în plus este scris şi pe dosar, am citit cu ochii mei: „Se microfilmează!"
S-a terminat derularea.
  Am să aduc şi rola cealaltă, 562. Nu-mi convine. Deja fabric la rândul meu scenarii. Am rămas, după nefericitele mele expe­rienţe, cu neîncrederea în sânge. Dacă au şters atunci microfilmul, de ce n-au dispărut şi filele scrise? Multe. 190. E drept că s-au mai şi pierdut. Dacă l-au şters acum? După. Sau, pur şi simplu, cineva i-a sugerat funcţionarului CNSAS să facă într-un fel să nu ajungă mi­crofilmul la mine. Exclus, e prea mare riscul!
Ar trebui să constat o oarecare agitaţie în jurul meu; a venit şi cea care mi-a oferit vineri informaţia şi m-a programat pentru azi, a venit şi supraveghetorul, cel care mă cunoştea destul de bine din vizitele anterioare, acesta ştia că doresc să scot o carte pornind de la dosar, m-a sfătuit să mai las o cerere în baza căreia să poată soli­cita SRI Argeş precizările necesare... Nici în a doua rolă nu a găsit nimic.
  Sincer îmi pare rău! N-am întâlnit până acum o situaţie similară.
*

Nu mai am răbdare să aştept. Au rămas o mulţime de cuiburi în ţesătură, fire rupte în urzeală, unele dintre ele, altele grosolan înnodate, urme de scame, defecte de imprimare, astfel că întregul poate nu s-a alcătuit conform proiectului. Nici cu patruzeci de ani în urmă şi nici acum n-am reuşit să umplu burta şi braţele caraca­tiţei, să isprăvesc colajul. Se pare că simbolurile la care ne-am oprit atunci nu s-au întâlnit sub o zodie bună. Poate că sistemul cu ten­taculele lui lungi s-a recunoscut în braţele caracatiţei desenate pe peretele meu. Poate noi înşine ne-am speriat şi n-am insistat să găsim atunci sârma ghimpată, fără de care nu ne puteam isprăvi lucrarea.


Frica de albastru, atavică, i-a făcut să împroaşte, precum diha-nia adevărată de pe fundul mării, cu o pată de cerneală neagră, acoperindu-ne orizontul în care abia de întrezăream un firav petic de cer.
Şi aici, acum, în carte, am amestecat simbolurile: albastrul, sârma ghimpată, caracatiţa, într-un malaxor al memoriei cu securişti, in­formatori şi cu noi de-a valma. Ce relevanţă mai au numele infor­matorilor în pasta cenuşie care se scurge îmbibând dedesubtul pa­ginii?... M-am hotărât. Până la urmă n-am să transcriu niciun nume. Dacă cititorul nu vrea să rămână cu mine, poate decide singur cău­tând în documentele facsimil de la sfârşit sau direct în arhivă. Cartea mea se opreşte aici. Sunt de acord, ar putea continua.
Aşa cum spuneau şi primele două cititoare ale manuscrisului meu, Ana şi Fleur, personajele încă nu sunt îndeajuns conturate. Sub pielea lor transparentă, carnea nu e îndeajuns de albastră, oricum e puţină, rar se văd visele şi uneori lipseşte coloana vertebrală sau doar o coastă. Se mişcă în pagini ca nişte umbre. Nu doresc mai mult.

Voi deschide la sfârşit, aşa cum am promis, „Celălalt dosar al albaştrilor". Orice personaj implicat poate să contribuie pe măsura lui cu un text scris, se poate împlini după cum doreşte. De astăzi, 4 martie 2011, l-am deschis. Invitaţiile au fost lansate mai demult şi aştept să numerotez filele.

Un comentariu:

  1. Aurel Sibiceanu Guştere, ceva nu e-n regulă. Se pare că pentru unele chestii, care nu s-au prescris, legate de drepturile omului, îi poţi da în judecată. Când ne vedem îţi spun mai multe.

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase