duminică, 31 mai 2015

Rusalii. Lumea vazuta de ITI


          O bunǎ prietenǎ a scris azi pe blogul ei La petunii un text despre amintirile noastre cu bunici în zi de Rusalii, un fel de trandafiri cǎţǎrǎtori în cerul copilǎriei. Ce frumoasǎ rǎsturnare a pogorârii Duhului Sfânt sub chipul unor limbi de foc umplând cu daruri pe Sfinţii Apostoli și aceștia primind puterea de a grai în limbi strǎine necunoscute de ei pânǎ atunci. Cei doisprezece apostoli au pornit sǎ rǎspândeascǎ învǎţǎtura Mântuitorului. Deschiderea bisericii cǎtre inima oamenilor.

          Și cât de firesc și simplu s-a potrivit anul acesta alǎturarea cu Moșii de varǎ când se împart cǎni de pǎmânt umplute cu poame și chite de cireșe din care sǎ poţi bea apǎ. 

sâmbătă, 30 mai 2015

Lumea vazuta de ITI. Maria


          Mã târãsc sã aprind lumina. Mã liniştesc puţin şi scriu precipitat pe un colţ de paginã visul. Poate reuşesc sã-nnod firele. Din spatele meu, ieşind din aşternuturi, un personaj feminin, cu ascendent în vis, mǎ scutește sǎ-i susţin privirea. Parcǎ n-aș fi acolo. Silueta ei de femeie tânãrã, mult mai înaltã în vălu-i negru transparent, care nu reușește șǎ-i umbreascǎ sânii albi, pulpele pendulând fosforescent, se scurge afarã pe uşã. Un timp s-a oprit la portiţa din spatele grǎdinii, ascultând freamãtul pãdurii. Apoi  Maria a dispǎrut. 

joi, 28 mai 2015

Gând


timpul vâslește nesfârșit
fǎrǎ sǎ poatǎ atinge
ţǎrmul

în urma lui
înotǎm liber
banc de scrumbii
nǎdǎjduind
cǎ bǎtrânul pescar
a pǎstrat
pentru râme
suficient pǎmânt
în șerpar



Cearǎ și miere

miercuri, 27 mai 2015

Unitati de masura. Lumea vazuta de ITI



Puterea cuvintelor


          Citesc la adresa mea de email iontomai@gmail.com în dimineaţa asta un mesaj care m-a descumpǎnit și emoţionat în același timp. Îl redau întreg în simplitatea și bogǎţia lui nu pentru valoarea intrinsecǎ ci pentru puterea cuvintelor:
          Buna seara. Am transferat prin home bank 150 de ron , pentru Alex, in acest cont 
Contul e:
RO36BTRLRONCRT022463592A

Asociatia Captivi in Propria Minte - Florescu Alexandru
Cod de identificare fiscalǎ a entitaţii nonprofit/unitǎţii de cult: 26908832
         Sper din toata inima sa ajute la "gǎsirea acelui cireș sau cireșul sǎ il gaseasca pe Alex "
Florina
          Caut “cireșul”pe blogul meu( sfinte ghilimelele!). Îl gǎsesc postat într-un text scurt din seria Povestea lui Alexandru prin februarie. Pun aici un link spre acel text:  Altǎ filǎ a poveștii 
          Gândesc la Alexandru și lupta celor apropiaţi lui, permanentǎ și neobositǎ, spre a reface legǎturile pierdute într-un moment de cumpǎnǎ când pare cǎ bisturiul chirurgului (sau o anestezie incompletǎ într-o operaţie grea) a atins o zonǎ interzisǎ, întrerupând la trei ani evoluţia normalǎ și încercuindu-l în propria minte. Terapia deosebit de costisitoare, dupǎ opt ani sterili, parcǎ începe sǎ-și arate roadele.
          Alexandru înţelege aproape tot și cu ajutorul terapeuţilor încearcǎ sǎ recupereze un decalaj imens, reînvǎţând prin joc și repetiţie lumea lucrurilor și a fiinţelor. A devenit sensibil, socializeazǎ, încet-încet pricepe o anumitǎ ordine a numerelor, își cautǎ singur desenele pe internet bucurându-se cu personajele lui preferate, doar casa vorbelor a rǎmas dǎrâmatǎ. Cǎrǎmizile împrǎștiate ale sunetelor se așeazǎ greu în construcţia complicatǎ a cuvintelor. Sunt atât de greu de zidit silabele! Ochi lui mari expresivi uneori mǎ întreabǎ însoţiţi de sunetele colorate pe care le risipește neobosit, “Bunicule tu de ce nu înţelegi trilul de pasǎre cântǎtoare?”


          Puterea cuvintelor e atât de mare! Cât timp existǎ o șansǎ meritǎ sǎ nu-l lipsim pe Alexandru de ea! Mulţumesc Florina cǎ gândești ca noi!

marți, 26 mai 2015

Prietenii mei scriitorii

       Aflaţi pe turnantă prindem viteză. Caii aceia doi par sa ţină  timpul în loc. Cu puţin noroc...

         De cele mai multe ori, în prozele lui Nicolae Radu, fantasticul erupe din întâmplări aparent neînsemnate şi nu se constituie într-o irealitate de sine stătătoare, ci într-o prelungire a realităţii până acolo unde ea arată altfel decât am fost obişnuiţi să o vedem. De aceea, chiar şi la limita stranietăţii, întâmplările sunt plauzibile şi, prin urmare, literar vorbind, adevărate, iar ecoul faptelor narate rămâne în mintea şi în sufletul cititorului mult după ce acesta a închis cartea. Volumul de faţă, aflat pe aceeaşi linie a orizontului cu Povestiri aproape fantastice ale aceluiaşi autor, diferă de primul cel puţin prin faptul că ambiţionează să devină unul de amintiri din viitor, tulburate de o întrebare pe care şi-o pune oricine la un moment dat: „Ce ai să faci mâine dacă nu mai ai nimic de fãcut?” Ei, bine, pentru cititorul acestei cărţi, răspunsul este cât se poate de liniştitor: să o deschidă şi să o parcurgă până la capăt, cu încredinţarea că, graţie efectului de ecou de care vorbeam, ea abia de acolo începe.


Ioan Es. Pop

vineri, 22 mai 2015

Lumea vǎzutǎ de ITI. Bookfest

            Într-un singur loc meridianul care trece prin București se întâlnește cu Paralela 45. Nu departe de Casa Scânteii – numele acesta va dǎinui mult dupǎ ce va fi dǎrâmat așezǎmântul, cǎci constatǎm cu fiecare zi care trece, noul nume de botez, Casa Presei Libere, ales greșit, scufundat în apǎ rece a rǎgușit…
            E acolo un punct 0 unde în fiecare an face escalǎ câteva zile din marea ei cǎlǎtorie în timp, descinzând dintr-o imensǎ farfurie zburǎtoare Împǎrǎţia Bookfest.   

       
            Regina, Cartea de literaturǎ, de a cǎrei tinereţe fǎrǎ bǎtrâneţe nu se mai îndoiește nimeni, poposește cu suita și slujitorii curţii în haine de sǎrbǎtoare, fericitǎ sǎ-și primeascǎ oaspeţii și sǎ le facǎ daruri. Nu funcţioneazǎ Schengenul, nici un vameș nu te întreabǎ de pașaport, iar bodyguarzii pot pǎtrunde în zonǎ doar în ziua când se lanseazǎ Președintele. Cǎci președintele nostru, a ţinut sǎ dovedeascǎ în scris, cǎ nu e mut, iar sâmbǎtǎ va reveni la Primul pas dupǎ Pas cu pas și își va depune omagiile la picioarele Reginei, sub privirile atente ale soţiei sale Carmen.
            Sǎ revenim la ziua de ieri. În împǎrǎţia de plǎceri la Paralela 45 a prietenului Cǎlin Vlasie, au fost trei lansǎri.

            La prima(lansare), dupǎ cum se poate vedea în imagine, au dansat în Agorǎ împreunǎ, o prinţesǎ romancier de 14 ani cu un confrate (sau con-sorǎ ?) ceva mai patern. Un dans modern, nu atât de distant cum s-ar cere !... Cristian Teodorescu rostind galant :  
            « Nu se știe peste vreo douǎzeci de ani care dintre noi doi va fi mai important! Timpurile sunt efemere! »
            S-a chinuit și editorul sǎ-i explice meritoasei autoare, cǎ dacǎ te-ai nǎscut în anul 2000, nu-ţi poţi zice cǎ faci parte din generaţia douǎmiistǎ. Ce veste tristǎ! Dar curajos copilul nu s-a lǎsat mai prejos și a explicat cǎ oricum anul 2000 e cu trei zerouri, din soiul bun, grâu luminos, care crește frumos în aluat.


            A urmat o poetǎ de dincolo de Prut,  Maria Pilchin care s-a uitat fix în ochii lui Ioan Es Pop și i-a declarat:

sunt rusoaicǎ la bucurești
și româncǎ la moscova
dar în patul tǎu
sunt femeia de iubit
femeia de atins
femeia de legǎnat
femeia de înţeles.( Poeme pentru Ivan Gogh, pg 39 )
Știu eu ce-o fi înţeles Ioan Es Pop? cǎ pǎrea nedumerit.



A treia lansare-eveniment Ileana Mǎlǎncioiu, De anima, 75

Mǎ rog de tine, bǎiat curajos,
Încercat pe zidul morţii, în bâlciul copilǎriei,
Nu umbla sǎ mǎ smulgi de la zmeul cu șapte capete
Ca sǎ câștigi o parte-a-mpǎrǎţiei.

Eu am venit de bunǎ voie aici,
Am șters vatra-mpǎienjenitǎ.
Am frǎmântat de douǎ ori pǎmântul
Și am umplut cuptoarele cu pitǎ.

Apoi am rupt-o ţǎrǎnește, pe ștergar,
Sǎ iasǎ aburi calzi și i-a simţit din depǎrtǎri
Și-n locul buzduganului vuia ca uraganul
Mirosul tras pe cele paișpe nǎri.

Îl așteptam sǎ aflu gustul pâinii
Și numai dupǎ bǎtaia inimii am înţeles cǎ e bunǎ,
Cǎ pânǎ în piept era îngropat în pǎmânt
Și de la umeri în lunǎ.

O, toate fetele acelea din poveste,
Care de teamǎ v-au urmat mereu,
Când e atât de simplu și de omenește
Sǎ-ncerci  o datǎ sǎ iubești un zmeu !


            Au vorbit despre Marea Doamnǎ, Eugen Negrici, Simona Sora, Daniel Cristea - Enache. 
            A consemnat cu interes Ion Toma Ionescu. 
            M-a întrebat un prieten de pe facebook, de ce cu « interes », de parcǎ nu s-ar ști cǎ vreau sǎ-mi tipǎresc antologia…


joi, 21 mai 2015

In revista

Am descoperit intamplator pagina in Nomen Artis. Multumesc Viorela Codreanu Tiron




Lupta soldatului cu umbra sa

Sarbatorim azi, Înălțarea Domnului și Dumnezeului Nostru Iisus Hristos,Sf. Împărați Constantin și Elena. Ziua Eroilor Neamului

a soarelui cocoaşă
se întinde leneşă
în afară

oştire înfrântă
iarba uscată
se târăşte
printre copaci
  
doar o fâşie
proaspăt arată
vie şi murdară
flutură steagul
pe ogorul arid
  
de-atâta luptă
viaţa însăşi
stalactită
ca o lance tandră
îşi prelungeşte coasta
în trupul sleit
  
stau rezemat
la un capăt
de lance
cu celălalt capăt înfipt
în umbra mea
  
prizonieri
eu şi lancea
într-o cocoaşe de foc
dintr-un cer
răsturnat
  
eu - flamura umbrei
și ea - bravul soldat


Ceară și miere

miercuri, 20 mai 2015

Bursa îngerilor. Ultimii ţapinari

Turner

cu pieptul dezgolit
tac primenind
vorbele grele
ale rugǎciunii
sub piele
diluviul mǎ strânge
încercuit
precum coaja
unui copac

dacă fulgerul
ar fi fost ursit
să spargă
spinare norilor
poate cǎ
s-ar fi retras
potopul
pe albia
zorilor

doi câte doi
perechi
urcăm pe corabie
mireasmă de sare
apa trece curând
peste bordul înalt
năpădeşte
precum iarba
timpul 

înşiraţi pe zare
îngeri ţapinari
convoi de plutași
cară stejari 
...doar în cer
a rămas pământ
pe un vârf de munte
un imaș
cu pădure de cruci


singuri peştii
uitaţi
în adânc
tăcuţii peşti
tresar
năluci
în ecoul
loviturilor

de secure

Ceara si miere - in pregatire

marți, 19 mai 2015

Premianţii Argeșului

Foto Ilie Vodaian
            Mai sunt câteva zile și la 1 iunie Revista Argeș intrǎ în plinǎ maturitate numǎrând anul 50 al existenţei sale. Fǎrǎ îndoialǎ meritoriu începutul, dat fiind faptul cǎ în zona noastrǎ, prin excelenţǎ industrialǎ, nu plouase cu intelectuali si nici nu prisoseau tradiţiile culturale ca în marile centre urbane, iar o revistǎ literarǎ era greu de stǎpânit în regimul acela. Putea naște idei, iar viteza de propagare a ideilor devenea periculoasǎ dacǎ organul din turnul de control n-ar fi fost dinainte pregatit sǎ dirijeze la sol, avioanele de hârtie! Orice-ar fii, n-ai cum preveni, cu alte cuvinte, aterizǎrile forţate ca nespecialist!
          În ianuarie 1966 un grup de scritori mai grǎbiţi se pare decât se vroia, tipǎriserǎ deja revista Meșterul Manole, dar securiștii nu legaserǎ zmeul cu sfoarǎ. Comform Scurtei istorii publicatǎ de Jean Dumitrașcu, aceștia erau: Baruţu Arghezi, Dan Biţică, ing. C. Budan, Al. Cerna-Rădulescu (secretar general de redacţie), Şerban Cioculescu, Mihail Diaconescu (redactor-şef), arh. V. Manu, Augustin Z.N. Pop, Gh. Stănculescu, Gabriel Ţepelea, ing. Nicolae Ţivilea.
          “Dragilor, zborul liber vǎ omoarǎ când ai aripi de șindrilǎ!” Și nu i-au mai dat drumul sǎ circule. Pe Argeș în jos ajunge un singur mit sacrificat. Partidului i s-a fǎcut milǎ și a dictat angajǎri la securitate. Nu le-a cǎzut bine ǎlora bǎtrâni care-l arestaserǎ pe Arsenescu în munţi devenind eroi.
          “Puștii ǎștia noi sunt prea sensibili și pun prea mare pasiune și preţ pentru artǎ, nu ne știu de stǎpâni! Mǎ bǎieţ’ știţi voi cum se aruncǎ o gǎinǎ moartǎ-n coteţ!?...”
          Și cu oșârdie și-au instruit ortacii cum devine cu “ţâţa vacii…”
          Poate fii și o astfel de abordare! Nu doar cea de faţadǎ. Luaţi-o ca pe-o butadǎ… Cercetaţi angajǎrile de la securitate din acea perioadǎ. Bǎieţi tineri de pe bǎncile faculţǎţilor s-au instruit punând la punct reţeaua de anihilare a potenţialului dușman. Inteligenţia era dușmanul declarat al luptei de clasǎ. Fiind acum pregǎtiţi, cu reţeau formatǎ, se putea pune pe masǎ și revista.
          Meritorie și existenţa ei în continuare cǎci a trebuit sǎ se strecoare cu abilitate printre capcanele întinse pe de-a rândul. Redactorii șefi, indiferent care dintre ei, pe rând, au avut în gând sǎ nu-și dea cu dreptul în stângul, sǎ nu devinǎ lucrarea nici prea cinicǎ, dar nici prea partinicǎ. Starea zborului de siguranţǎ dincolo de plafonul de nori!
          Cu mici scǎpǎri, în mare s-a reușit, fǎrǎ lupinguri și tonouri în picaj. Doar în vremea lui Tomozei s-a mai sǎrit din caroiaj. El a mai riscat de amorul artei. Pilotând atunci poate cea mai bunǎ revistǎ din tarǎ.
          În ce mǎ privește am publicat în Argeș prima oarǎ în timpul acela. Și dragǎ mi-a rǎmas revista pânǎ azi! Cu toate cǎ nu prea am avut noroc de ea.
          Am fost zilele trecute martor la decernarea anualǎ a premiilor revistei. M-am bucurat sǎ-i întâlnesc pe premianti, ca de obicei nume importante: Nicolae Prelipceanu, Octavian Doclin și Vasile Spiridon. Meritele exclusive ale unei alegeri profesioniste se datoreazǎ actualei redacţii: Dumitru Augustin Doman Redactor șef, Nicolae Oprea, Marin Ioniţǎ, Simona Fusaru, Mariana Șenilǎ- Vasiliu, Mircea Barsila și Aurel Sibiceanu.  
         Mi-am exprimat la masa festivǎ pǎrerea cǎ pe lângǎ cei trei premianţi din arealul naţional, ar conta dacǎ ar fi ales în plus și un nume cu rezonanţǎ, argeșan. Poate cǎ Primǎria de la anul va vrea sǎ audǎ și sǎ sponsorizeze un astfel de demers.

          Multumesc poetului Ilie Vodaian pentru cǎ ne-a dǎruit de la manifestare câteva imagini.

Nicolae Prelipceanu
Octavian Doclin
Vasile Spiridon
Impreunǎ cu unul dintre foștii Redactorii Șefi drag mie Jean Dumitrașcu

luni, 18 mai 2015

Bursa îngerilor. Lumea verde


niciun protest nu surpă cerul
viaţa se prelinge pe buze
ca seva unei căpşuni strivite
un tsunami izbind
inima verde

cuvintele curg sângerii
gesturile se descompun
în imagini de lumină frântă
cu fiecare greşeală
învrăjbim îngeri

strigătul e un carusel sublim
şi explozia...
de explozie incumbă
adăposturi antiatomice
toţi murim

femei goale
ca nişte cruci albe
în cimitire
militante Greenpeace
se aruncă în valuri 

…gândesc sigur
am o problemă
(şopârlă întinsă la soare
pe plaja unui ochi
deschis timpului)

mă retrag apoi
în aşternuturi curate
alergarea în doi
e ca fericirea tâmpă

îţi ating sânii
pe rând
grijuliu cum atingi
trăgaciul
unui pistol

trebuie sa fim radicali...

în puterea nopţii cântă o pasăre
la far valurile se sparg
ultima comandă în bar
„amice nu strica zarurile...

ţi-e scris
lumea verde se va răci
ia-ţi minţile de pe mine
ţi-e scris
lumea verde se va răci

Ceară şi miere

duminică, 17 mai 2015

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu

Prefata la a doua carte




             “Amadeo Scãrlãtescu, critic literar, fondatorul revistei Promisiuni şi Certitudini, înainte de a pleca la întâlnirea cu clasicii şi modernii mai grãbiţi decât el, a cerut ca în placa de marmurǎ ce-i va acoperi mormântul, spre rãsãrit sã fie tãiatã o fantã nu prea groasã, ca la cutia poştalã, pentru  cei ce doresc sã-i trimitã lucrãrile lor literare.”Nota redactiei
            Mǎ aflu cumva în pielea personajului inventat de autor, sunt un fel de Amedeo Scǎrlǎtescu, trag nadejde viu, înconjurat de un zid de cǎrţi unele citite altele doar rǎsfoite şi date de-o parte, cu ochii la fantǎ, aşteptând sǎ aparǎ şi cǎrţile prietenului meu. Şi dupǎ o îndelungatǎ aşteptare iatǎ cǎ promisiunile de altǎdatǎ au devenit certitudini. S-a irosit ceva timp, pentru cǎ debutul editorial al lui Nicolae Radu s-a produs dupǎ ce a împlinit frumoasa vârstǎ de 60 de ani, când poeţii îşi pregǎtesc antologiile, iar prozatorii negociazǎ cu editorii seria Operelor complete. O viaţǎ de om care nu i-a dat prea multe şanse, dar  nici n-a reușit sǎ-i strice cuibul  ideilor şi  talentul scriitoricesc.
            Amintind debutul promiţǎtor din anii 70    perioada Gheorghe Tomozei, in paginile revistei Argeş elanul şi uşoara infatuare pe care ţi-o dǎ reuşita timpurie şi înǎlţimea zborului,  îmi propun sǎ depǎşesc prǎbuşirea forţatǎ şi sǎ fac un salt peste deşertul roşu cu furtunile sale de nisip pe care le-am traversat împreunǎ ca “duşmani al poporului”. Perioada aceea este descrisǎ  în amǎnunt în cartea mea Dosarul Albaştrii, unde Nicolae Radu se regǎseşte printre personajele împroşcate cu cernealǎ albastrǎ de caracatiţa securitaţii, care ne-a imbâcsit sufletele şi ne-a marcat pentru toata viaţa.
            Dacǎ totuşi cineva, va fi interesat ulterior în alcatuirea unei monografii a autorului de acea etapa a rǎtǎcirii de turmǎ şi îndreptare a noastrǎ,  stau la dispoziţie arhivele CNSAS
            Anul trecut, în 2014,  editura Paralela 45 i-a tiparit lui Nicolae Radu prima carte de prozǎ scurtǎ, Povestiri aproape fantastice şi doar boala incurabilǎ azi a carţilor rare (din cauza tirajului), însoţitǎ de molima orbului gǎinilor care contagiazǎ de la o vreme vederea panoramatǎ a criticilor, i-a luat faţa din vitrina cǎrţilor premiate, iar autorului dreptul de a accede la masa festivǎ.
            Am aşteptat cu interes cea de-a doua carte sperând sa fie la fel de bunǎ. Ceea ce vǎ mǎrturisesc acum cu satisfacţie,  în deplinǎ cunostinţǎ de cauzǎ, s-a produs.  Povestirile din ziua de mâine, cartea apǎrutǎ la Editura Inspirescu e proaspǎtǎ şi cuprinde recolta exclusivǎ a ultimului an. Autorul şi-a pǎstrat instrumentele, tenta fantasticǎ şi  nota stranie, dar acuitatea observaţiei a mutat-o cumva mai mult spre propria persoanǎ, dându-ne posibilitatea sa-i observǎm reacţiile spontane şi imprevizibile în diferite locuri şi spaţii mai mult sau mai puţin fireşti.
            Spre exemplu În prima zi de razboi îl gǎsim pe Alfred pe colacul din plastic verde al veceului faţǎ în faţǎ cu o Ledǎ grasǎ care-l priveşte dintr-un tablou primit cadou de la un fost prieten pictor ce-i amǎgise  logodnica şi fugise cu ea. Taman când era în locul acela  sacru chinuindu-se sǎ elimine lesturile, nevoit s-o suporte nu doar pe Leda ci şi pe Zeus care semǎna izbitor cu pictorul, se declanşeazǎ agresiunea dusmanului din ţara vecinǎ pe frontiera de sud, anunţatǎ solemn de preşedintele ţǎrii pe undele radiouloui.
            Zgomotul elicopterelor ce se insinua de afarǎ, produce intestinului sǎu puturos o reacţie de eliberare şi fericirea se instaleazǎ pe chipul lui Alfred. În stradǎ se alǎturǎ mulţimii îngrozite, tocmai când trapele elicopterelor se deschideau pe cer. În locul bombelor distrugǎtoare pluteau ca nişte parapante deasupra oraşului, postere uriaşe cu disgraţioasa Ledǎ ispitindu-l pe Zeus.
            Situaţii stranii, situaţii imposibile construite de autor cu dezinvolturǎ şi fantezie, sunt risipite pe tot parcursul lecturii.
            În Bufonul, e povestea prinţului pǎrǎsit de toţi în uriaşul castel, rǎmas doar cu bufonul care încearcǎ permanent sǎ-l inveseleascǎ, nereuşind, cu toate jocurile şi scǎlǎmbǎielile sale. La un moment dat bântuind prin coridoarele şi beciurile castelului bufonul se pierde uitat lângǎ un butoi cu vin. Trec zile lungi de cǎutari inutile ale prinţului cuprins de teama singurǎtǎţii. Si gǎsindu-l pânǎ la urmǎ adormit, se produce declicul. Acum prinţul este cel care vrea sǎ-i intre în voie bufonului. Imitând jocurile şi  comportamentul celuilalt,  se transformǎ el în bufon. Un dialog al absurdului în care amândoi rostesc: “Stapâne bufonul sunt eu!”
            În  Costumul albastru, dupǎ plecarea Iuliei, povestitorul încercǎ sǎ-şi punǎ ordine în viaţǎ depǎşind iminenta perioadǎ a beţiei. Se apucǎ de curaţenie în casǎ, spalǎ geamurile, vasele din bucǎtǎrie, hainele murdare, ascunde în sertare toate fotografiile cu Iulia şi dǎ cu ochii de un costum albastru impecabil în buzunarul cǎruia gǎseşte o invitaţie tentantǎ pentru participarea la un dineu. Ieşit în stradǎ constatǎ cǎ toatǎ populaţia oraşului se îndreptǎ spre clǎdirea de pe malul râului de unde se aude o muzicǎ ofertantǎ. Pe pod însǎ se întâlnește cu un pescar. Atras de îndeletnicirea celui care urmǎrea concentrat pluta aruncatǎ în apa râului, face eforturi sǎ  înjghebeze o conversaţie, dar nu reuşeşte sǎ-l scoatǎ din ale lui. Într-un final se gândeşte sǎ-şi urmeze drumul pe care plecase.“Eşti sigur cǎ acolo vrei sǎ ajungi?”
            Discuţia devine ciudatǎ, pescarul îi destǎinuie cǎ el l-a chemat pentru cǎ l-a simţit cǎ vrea sǎ-şi schimbe viaţa. “Şi de ce costumul albastru?...”“Pentru cǎ vei deveni o scrumbie albastrǎ”… Cu fiecare clipǎ metamorfoza e tot mai evidentǎ, solzii îi acoperǎ trupul, respiraţia i se îngreuneazǎ şi chemarea râului este de neocolit. Plesnitura de luciului apei nu acoperǎ ultimul îndemn al pescarului, sentenţios ca un verset biblic:
“Fereşte-te de plasa pescarului şi de musca momealǎ!
            Dar registrul autorului capǎtǎ şi alte valenţe ca de exemplu în proza De dimineaţa pânǎ seara, un tablou dens, viu, dramatic, al unei zile din viaţa lui Mihai Codrescu. O investigaţie psihologicǎ a unui ins în prima zi dupǎ eliberarea din puşcǎrie, zi care se încheie odatǎ cu venirea serii tot în puşcǎrie dupa ce-şi omoarǎ din imprudenţǎ tatǎl. Propoziţiile scurte creeazǎ un dinamism aparte şi concentreazǎ un realism pe care nu l-ai fi putut bǎnui la Nicolae Radu, dacǎ nu ai avea textul în faţǎ şi ai vedea filmic derularea scenariului.
            Nu îmi propun sǎ dezvǎlui mai mult pentru a lǎsa cititorului plǎcerea sǎ descopere un scriitor complet şi a-i da posibilitatea sǎ întrebe cu mirare la sfârşit:
            Unde te-ai ascuns domnule pânǎ acum?


Ion Toma IONESCU

joi, 14 mai 2015

Pasǎrea ceţii. El era o corabie -



Pasǎrea ceţii. 
- el era o corabie -


el era o corabie
cu grâu
ea era steaua
polarǎ
el avea sabie
la brâu
ea petale de roua
si ceara



tineau apoape
si ajunsi pe o vale
se-mbratisara
doua ape-n 
desfrâu
stropind
jucǎus

ea vioara
el arcus

Ceara si miere