vineri, 31 iulie 2015

Tobȃrlanii. Ȋmpletituri de lȃnã



Pare cã am terminat Tobȃrlanii. Ediția doua a Gușterelui. S-au mai țesut ȋn plasa Gușterelui incã 40-50 de pagini. Trag nãdejde ca ȋmpletitura va fi, tot din lȃnã.  M-am ferit cȃt am putut de mãtasea broaștei(!...) și odatã prins ȋn ea, sper cã cititorul nu va putea rupe vraja unui teritoriu magic, pierdut, pe care am ȋncercat sã-l prelungesc ȋn roman.

Mai sunt doar cȃteva mici amãnunte, mici dar esențiale.

Mie nu-mi place sã deranjez.

Va trebui sã merg la Vlasie, el a ȋngãduit prima ediție și pare sã-l fi mușcat Gușterele. Pe mușcura asta contez și pe marele editor – nu pe prieten(prietenii ȋi numeri pe degete! cum spuneam ȋn prosteala mea), – ca sã strecoare cartea la tiparit, printre manualele școlare, pȃnã ȋn 5 septembrie. Obligatoriu aceastã datã pentru a putea duce cartea cum am promis ȋn 12 septembrie la Casa Dogarului Arena unde avem noi Tobȃrlanii, Conferința. (aici evenimentul)

Dacã nu, aștept oferta unei edituri mai mici. (Facebook se aude?)

Și ȋncã un amãnunt, nu m-am decis asupra numelui de botez. Tobȃrlanii, sau tot Gușterele?

Poate mã ajutã cineva.

joi, 30 iulie 2015

10. Tobȃrlanii. Fragment



Cu toatã dragostea pe care i-a arãtat-o Melaniei, tanti Gica a greșit fațã de ea o datã. O singurã datã, poate tocmai cȃnd nu trebuia. Melania era studentã, departe de casã, la Bacãu. Era bine acolo ȋși fãcuse prieteni, avea suficienți bani, cȃnd se terminau dãdea telefon. Cãpãtase independențã, ea, cam tot timpul fãcea ce vrea, dar ȋntr-o vacanțã venitã la Stolnici tanti Gica s-a ținut de capul ei s-o mãrite. I-l gãsise pe Gogu, nu conta Gogu, ȋn fond bãiat bun, conta cã nu simțea nimic pentru el. Nici pe departe nu era prințul pe care și-l ȋnchipuise luptȃnd din toate puterile sale ca sã cȃștige trofeul pus ȋn joc.
N-a avut noroc. Asista neputincioasã la un aranjament mãrunt pus la cale pentru a-i asigura o stare de siguranțã ȋntr-o familie bogatã. Cãzuse din povestea cu ȋnșir-te mãrgãrite ȋn care tanti Gica o fãcuse sã vețuiascã pȃnã atunci, ȋn mijlocul unei tocmeli cinstite ȋntre doi precupeți vicleni la un tȃrg sãptãmȃnal de vite, unde cei doi discutau, nu cu marfa la vedere ci cu ea ascunsã, fiecare dintre ei dorind sã scape cȃt mai repede de a lui.
Contau casele cu odãi multe de te rãtãceai prin ele. Conta averea, via din grãdina  casei, beciurile pline cu butoaie de vin care nu se goleau niciodatã, orãtãniile din curtea din spate, animalele domestice ce n-aveau cum se plȃnge de sindromul singurãtãții.
Gica simțise cã la moarã lucrurile se puteau schimba. Unul dintre morari prins cu mișmașuri intrase la pușcãrie. Veneau tot mai des controale. Ajunseserã sã-i inventarieze pȃnã și porcii crescuți pe lȃngã moarã. Șefii de la județ se schimbaserã, Ceaușescu devenise prea mare, greu de ajuns la el! O puteau ȋntreba oricȃnd securiștii sau procuratura de unde ȋși permitea huzurul.
Prin cãsãtoria fiicei ȋntr-o familie ȋnstãritã se creeau circumstanțe.
De partea cealaltã nea Vasile tatãl lui Gogu, ceferist vechi, ieșise la pensie. Legenda spunea cã ȋn ultimul lui cãlãtorie ca șef de tren, ȋntr-o ȋncãierare s-au omorȃt ȋntre ei doi bandiți ȋn ultimul compartiment. Fusese martor ȋn omorul acela, fãrã sã intervinã, trenul era gol a decis cã nu meritã dupã o viațã pe calea feratã sã dea de necaz ȋn ultima zi și sã fie tȃrȃt prin tribunale. A ȋmpins trupurile nãclãite de sȃnge ȋn noapte afarã, dincolo de ușa vagonului. Tocmai trecea printr-o pãdure și pãdurea le-a ȋnghițit, nu s-a mai auzit de ele. Cȃnd sã arunce și geanta dupã ei Dumnezeu la oprit. Cicã ȋn geanta aia ar fi gãsit o comoarã.
Repede s-a fãcut nunta și tot atȃt de repede tanti Gica și-a dat seama cã greșise. La nuntã a mai fãcut o ȋncercare. Cu notorietatea ei, voia sã joace rolul de soacrã mare, sã-i eclipseze pe toți!... Era tot pe lȃngã Vasile, acoperindu-i vorbele! De parcã deja se mutase ȋn curtea aia.
Nu s-a potrivit și Vasile a ținut sã-i spunã cu un fel de sictir, ȋntre patru ochi trãgȃnd-o ȋn beci printre butoaiele cȃt statul de om(acolo ȋncã n-o dusese sã-i arate).
–Cuscrã, ia-o mai moale cã nu dumneata te-ai mãritat cu mine ci bãiatul meu s-a ȋnsurat cu fata dumitale. Te ȋnbeți cu apã rece și slavã domnului beciul e plin. Ȋn casa asta se bea numai vin! A plecat cam cu coada ȋntre picioare și s-a așazat bosumflatã lȃngã Ionel. Molȃul ãla nu i-a cȃntat ȋn strunã.
Am rãmas cȃteva zile dupã nuntã eu Maria și Cornel, insistase Melania sã mai stãm cu ea pȃnã se obișnuiește cu noua situație. Tinerilor le dãduserã patru camere ȋn aripa casei dinspre drum, aveam unde. Trebuie sã spun cã n-am ȋnțeles mare lucru din tot ce se ȋntȃmpla pe-acolo. Prima care ieșea ȋn curtea largã dimineața, cu capul ȋn pãmȃnt teleghidatã, era țața Maria, mama lui nea Vasile. Traversa bãtãtura pȃnã ȋn poartã se uita pe drum ȋn sus și-n jos, apoi intra ȋn beci. Ieșea de-acolo cu douã gãleți umplute cu vin. Una o ducea la bucãtãrie și cealaltã, acoperitã, pe sala ȋnchisã unde dormeam noi.
Ne-a explicat Gogu cã la ei nu se obișnuiește apa. Apã din puț se scoate doar ca sã se gãteascã mȃncarea și pentru animale. Oricum totul se fãcea ȋn liniște. Era prestabilit. Pe nea Vasile l-am auzit vorbind doar cu animalele, atunci cȃnd rȃnea sau le dãdea de mȃncare.
Am plecat de acolo roși de ȋndoialã. Unde dispãruse dintrodatã veselia și optimismul Melaniei? Aveam sã aflãm curȃnd cã a pierdut la Bacãu cȃteva examene, s-a dus cu Gogu, era ȋn ultima sesiune și n-a mai reușit niciodatã sã-și dea definitivatul. Semãna cu taicã-su, cu Ionel. A renunțat prea ușor la lupã.

marți, 28 iulie 2015

9. Tobȃrlanii. Țurca. Fragment



Dar vreau sã revin asupra jocului de țurcã. Sub nuc, la umbrã, se teșise iarba de zbenguiala noastrã. Ca scriitor am o mare nemulțumire și simt pe umeri o responsabilitate civicã. De ce sã se piardã țurca cum s-au pierdut datinele, portul, cȃntecele și celelate tradiții vechi ce au traversat neatinse prin secole și milenii?

Nu știu dacã romanii sau dacii, copiii lor, care dintre ei au inventat primii țȃcul, un bãț ascuțit la ambele capete, de 10-15 centimetrii, cioplit cu grijã pe patru laturi pe care un cuțit priceput ȋncrustase cifrele romane I, V, X, XX.(sau I,VI,XII,XXIV)

Nu știu dacã dimensiunea bãtãtorului, cioplit dintr-o scȃndurã ascuțitã pe-o laturã cu mȃner, de 30-40 de centimetrii toatã, are vre-o ȋmportanțã.

Nu știu dacã adȃncitura aceea mai mult lungã și strȃmtã ca sã stea deasupra ei transversal țȃcul, fãrã sã cadã, sã poatã primi impulsul de la mȃnerul bãtãtotului, sau la alegere de la un bãț de alun mai lung decȃt bãtãtorul, ca sã-l arunce mai departe scobitura aceea amplasatã la marginea cercului trasat cu grijã pe pãmȃnt sau ȋn iarbã, cu o razã de aproximativ un metru, un metru jumãtate se numește ȋn toate locurile ca la Merișani, ghibã.( nici țȃcul nici ghiba nu le-am gãsit ȋn dicționar

Se formau douã echipe fiecare din doi trei copii. Una la bãtaie cealaltã la prindere. Dacã prindeai din zbor țȃcul aruncat, cu poala sau cu agerimea mȃinii, nu trebuia sã-l lași sã cadã, ȋl eliminai pe cel care era la bãtaie. Dacã nu, din locul unde atingea prima oarã pãmȃntul, apreciai cam cȃte bãtãtoare ȋncap ȋn distanțã, nu le mai numãrai, iar dacã echipa adversã considera cã  aprecierea a fost cinstitã, acelea erau punctele. Ȋn cazul cȃnd echipele nu cãdeau la pace, se putea mãsura efectiv cu lungimea bãtãtorului și cel care greșise, ȋncasa penalizarea.

Punctele se puteau șterge dacã aruncai țȃcul cu mȃna și loveai bãtãtorul lãsat ȋn mijlocul cercului fãrã ca țȃcul sã iasã afarã din cerc. Dacã ieșea, te uitat la numãrul scris pe latura de deasupra, așezai pe lung țȃcul ȋn scobiturã și-l loveai la capãtul ce ieșea din ghibã, sã sarã potrivit ca sã-l mai poți lovi cu bãtãtorul ȋncã o datã și ȋncã o datã, sã-l trimiți cȃt mai departe.

Și tot așa pȃnã eram chemați la masã. Mȃncam și ȋncepeam din nou. Așa se face cã ȋnainte de a merge la școalã ȋn clasa ȋntȃia, dupã o varã ca asta, știam deja numãra și socoti

Tobȃrlanii știu cã aveau echipã. Maria prindea cu poala țȃcul. Burtilã ȋi dãdea aripi sã zboare cȃnd ȋl atingea cu bãtãtorul, iar eu cu socotelile și aprecierea corectã a distanței nu știu dacã am greșit vreodatã. Nu ne stãtea nimeni ȋn fațã.

luni, 27 iulie 2015

8. Tobȃrlanii. Fragment



  
          Simțisem și eu la vȃrsta aia de 5-6 ani, ce ȋnsemna colectivizarea. Era un fel de mȃncare de prune cu orez. Mergeam la grãdinițã cu Maria și Burtilã. Educatoare era doamna Lãzãroiu, soția inginerului de la fermã, iar bucãtãreasã, tanti Vatica lui Nelu Șchiopu, prieten cu tata cãci rãzboiul le ȋnsemnase prietenia. Frontul ȋi ȋnzestrase pe amȃndoi. Tatãlui meu ȋi dãduse craterul de sub braț pe unde-i ieșea puroiul, iar lui Nelu ȋi plantase un picior de lemn.

La 12 se punea masa la grãdinițã. Intram de afarã de la locul de joacã, gãlãgioși, ȋn sala de mese și primeam un fel de mȃncare servitã pe mãsuțele noastre mici de pe care se luaserã jucãriile. Primeam și supliment, un dulce. De fiecare datã mã certam cu Mioara lui Gicã al Smioarții pe un scaun care avea lipit pe spate o figurinã cu un delfin. Toate scaunele aveau cȃte o figurinã. Ȋn ziua aia doamna Lãzãroiu a venit ȋn mȃnã cu o listã și a citit de pe ea numele unor copii printre care și ale noastre Maria, Burtilã și eu.

– Pentru cã pãrinții voștrii nu s-au ȋnscris la colectiv, ȋncepȃnd de azi nu mai primiți mȃncare caldã. Vã dãm dulcele și plecați acasã. Am strecurat ȋn buzunar Eugenia. Mioara trãgea de mine sã-mi dea scaunul cu delfinul. Burtilã rãzvrãtit, a ȋngãimat precizȃnd cã taicã-su Petre fãcuse cerere.

– Da, dar taicã’tu mare Tobȃrlan nu vrea sã facã!

Cu ochii ȋnlãcrimați am pãrãsit sala de mese alãturi de ceilalți copii strigați din listã. Ajunși acasã, tanti Veronica, tristã – mama era la servici – ne-a gãtit la toți trei, orez cu prune. Dar nu erau atȃt de bune ca ale lui tanti Vatica.

sâmbătă, 25 iulie 2015

Semn de prietenie



Mi-a scris cineva pe facebook vis-à-vis de prietenie, eu manifestȃndu-mi o ușoarã ȋndoialã cã poți avea ȋn viațã prieteni numeroși pe care sã poți conta – cã prea pesimismul meu și modestia exageratã e un semn de prostealã. “Modestia” se trãgea dintr-o altã discuție ceva mai veche, nu-și avea locul ȋn contextul dat.

Un dialog  civilizat cu armele pe fațã ca ȋntre prieteni ce ne antrenam. Numai cã unul fanda cu o floretã, iar celãlalt lupta la baionetã.

Ce buni prieteni eram!

vineri, 24 iulie 2015

7. Tobȃrlanii. Ediția II-a la Gușterele



Reclama ce se derula dupã ȋncheierea emisiunii lui Toma nu mai avea de gȃnd sã se termine. Cei aflați pe insulã puteau sã vadã ecranul uriaș de oriunde și fuseserã captivați de imaginile acelea vii care nu știu prin ce ȋntȃmplare ajunseserã sã fie difuzate. Automat toți Tobȃrlanii și-au ȋndreptat pașii spre cȃrciuma lui Nilã. Țața, traversase strada de la Crucea de piatrã ȋmpreunã cu șomerițele ei. Dãduse faliment, dar curtezanele nu plecaserã nicãieri. Unde sã se ducã, mãcar acolo aveau un acoperiș, ȋși retrãiau amintirile.
Petre parcã atunci o descoperise pe Veronica și se așezase lȃngã ea. Unchiu Gogu o ținea pe genunchi pe Lenuța, nu mai erau scaune, și-și umplea ȋntruna paharul degustȃnd  minunatul alcool fabricat din transportul ilegal de portocale, migdale și lãmȃi, operat de Cornel. Abia sosise Cornel. Fiind singurul care-i cunoștea pe cei din reclamã, ȋși cioplise o nuielușã de alun și-i deconspira pe rȃnd, cȃnd apãreau ȋn filmulețul cu manifestãrile de la prima ediție.
– Cornele mamã, ãla cu creastã de cocoș și cu barbã al cui e? Și blonda aia cu sãnul dezgolit ca sã se vadã tatuajul, din neamul cui, tot de pe Țiganca? Ǎla tuns pe piele e Dragoș al lui Burtilã?...


Crainicul, cred cã Alin, nu-i cunoșteam vocea, dãdea
amãnunte cum se pot cumpãra biletele pe internet. Ce posibilitãțile de cazare existã. Ȋn ofertã apãreau, atȃt camere confortabile oferite de localnicii mai ȋnstãriți cu acces la piscinã, cȃt și Casele Lupeștii. Fosta Casã a agronomului se transformase ȋn hotel. Ȋn plus exista un autobuz. La nevoie putea sã-i transporte la vilele din Valea Ursului sau Bãiculești.

Maria cu capodul ei de mãtase verde descoperindu-mã ȋn mulțime mã privi ȋndelung și odatã izbucni:
– Eu vreau ȋn patul Lupeștii! Ca la un semnal și-au dat drumul dorințelor toți.

– Mergem și noi! Vacarmul devenise greu de stãpȃnit.

Ȋn fond ce-ar fi sã facem o Comferințã comunã la Casa Dogarului Arena?



2

         Tata, vroia ȋn epilogul romanului sã adune toate personajele de pe insulã ȋn studioul lui de televiziune ȋntr-o adunare-conferințã de demascare publicã a lui Tobȃrlan, pentru intransigența și veșnica lui nemulțumire. Fiecare personaj avea la dispoziție un numãr de pietre egal cu vȃrsta, și, dat fiind cã locul permitea, toate grãmezile erau egale ȋntre ele ca judecata nici-unuia dintre judecãtori sã nu atȃrne mai greu ȋn luarea deciziei.
Tata-mare era o fȃntȃnã adȃncã.

Ȋmi ȋnchipui cȃnd piatra i-ar fi izbit trupul inconsistent, neopunȃnd rezistențã, s-ar fi auzit plescãitul ca ȋn oglinda unei ape!

Dincoace ȋn ograda de la Casa Dogarului Arena se puneau bazele unei  altfel de Conferințe, "despre tradițiile și locurile Merișanilor, despre responsabilitatea lucrurilor care ȋți plac, despre familie și despre prieteni adevãrați, despre pasiunea sufletului  și despre patimile trupului. Despre muzica bunã, mancare la ceaun, vin curat tras ȋn oale de pamant, pe care il bei pȃnã dimineața și nu te doare capul. Despre cuptoarele, plitele ȋncinse, mai ȋncinse decȃt pãlinca adusã de la mama ei, zãcutã ȋn butoiul din beciul dogarului. Despre copiii care se joacã pe deal ȋn timp ce rockul se ȋmprietenște cu satul." (abia acum mi-am dat seama cã acolo pe insulã n-am vãzut picior de copil. Nimeni nu se gȃndise sã ȋsi aleagã ȋn cer raiul copilãriei de pe pãmȃnt!).

N-a fost nevoie de nici un vot. Discuțiile se ȋncinseserã dar erau unanime. Toți doreau o Conferința comunã la Casa Dogarului Arena ȋn Merișani și cereau sã ȋnceapã demersurile. Doar Tata-mare rãmãsese ȋn chilia-coverga lui sã se roage. Oare sã se roage? Cui sã se roage? Mȃndru cum era n-avea cui? De la o vreme un guștere se aciuiase ȋn chilia lui.

Sarcina de a negocia cu Alin ȋi revenise lui Tata. Nu era de loc simplu. Au schimbat emailuri ȋncercȃnd sã armonizeze cumva lucrurile, dar prea erau ȋncãlcate toate normele. Dumnezeu, n-ar trebui deranjat... Oare El nu are nimic de zis?

Aici am intervenit eu. Un scriitor ȋntotdeauna poate s-o ȋntoarcã din condei. Altfel de ce s-ar mai scrie ediția II-a la o carte. Le-am propus pentru refacerea compatibilitãților, ȋnainte de Conferințã  sã fie organizatã o competiție sportivã. Sportul are proprietatea sã elmine diferențele de gȃndire dintre oameni, le ȋmblȃnzește aducȃndu-le la un numitor comun, regenereazã resurse și energii.

Miza era Tobȃrlan. Alin și ai lui luptau pentru veșnica lui pomenire, pentru tot ce credeau ei cã lãsase bun, iar ceilalți voiau sã-i demaște veșnica lui nemulțumire

Am ales rugbyul nu pentru cã ar fi sportul cel mai frumos cu toate cã ar putea fi, ci pentru respectul pe care și-l aratã ȋntre ei jucãtorii. Dacã vrei sã ȋnaintezi te uiți ȋn urmã, dai pasa doar ȋnapoi. Nimic nu-i ȋntȃmplãtor, trebuie sã gȃndești cu iuțealã, sã alegi, sã fii inspirat dacã vrei sã ȋnscri ȋn terenul de țintã eseul. Desfãșurarea aceea teribilã de forțe, cea mai sportivã dintre toate, nu se lasã niciodatã cu accidente.

S-a convenit pentru cã ograda dogarului era ȋn pantã un amfiteatru natural numai bun pentru spectacole, meciul sã se desfãșoare nu departe, ȋn parcul imens ȋnconjurat de zidurile groase ȋn care ȋncã se mai ghiceau desenate de tulpinile copacilor aliniați, vechile alei pe unde se plimbase Carol cu Lupeasca.

Era acolo un teren de fotbal ȋnobilat de Dobrin. Te trezeai cu el coborȃnd dintr-o mașina. Ȋntr-o jumãtate de orã se ȋncropeau douã echipe cu Burtilã, Tel, Mișu, Orvan, Voica, Titã, Moț  Motoreta și Tibișinã fotbaliști adevãrați ai Avȃntului! Cȃștiga totdeauna echipa la care juca Dobrin. Dupã meci, Gȃscanul plãtea un butoi cu bere la Mat din care beau pe sãturate ambele echipe.

Ce viațã ce lume domnule!

Au ridicat buturile de o parte și de alta a terenului, ȋnalte pȃnã la cer și ȋntre buturi cu tehnica modernã de ambele pãrți au pus printr-un joc de lasere holograma lui Tobȃrlan. 
Mãcar nu se mai arunca cu pietre!

Mãcar balonul era oval!

luni, 20 iulie 2015

6. Tobârlanii. Ediţia II-a la Guşterele



Eram către ultimele pagini ale dosarului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă şi pe mal a apărut guşterele. Abia acum zărisem în spatele lacului trei cufere de lemn dintre care cel din mijloc avea capacul deschis. Cu siguranţă un cufǎr din margine aparţinea tatălui meu. Aş fi putut afla în sfârşit acolo manuscrisul lui. Pe cufǎrul din marginea cealaltǎ, un desen ca un cod de bare şi dedesupt, scris cu vopsea, Nilǎ. Cel din mijloc trebuia sǎ fie desigur al lui Nicolae. Al lui se deschidea mereu.

Coada micuţei reptile încă se extrăgea din luciul lacului. Ghearele din faţă se proptiseră în mal şi ochii mari mă fixau scăpărând un verde intens. Picioarele lungi din spate se cambraseră. Cu fiecare clipă, dilatată de atenţia cu care îl studiam ca sǎ-l pot descrie, guşterele creştea în dimensiune gata să ţâşnească să-şi apuce prada. Împrejur liniştea devenise apăsătoare. Pierise şi zumzetul fântânilor arteziene. Pielea verde a guşterului se înegrea vizibil. Frica îmi pătrundea în oase, iar gândul că nu reuşisem să stau de vorbă cu personajele...



Așa s-a terminat Gușterele, banal. Nimic de senzație. Am rãmas cu cerul gurii amar. De parcã i s-a șters culturii de guștere ȋntreg bugetul. Speța gușterelui s-a multiplicat doar natural. S-a produs o mutație ȋn ouãle de guștere și puietul, dramatic, e tot mai rar. Cine sã mai investeascã ȋn educație.  N-am avut ȋn vedere acest aspect. Ar fi trebuit sã fiu mai circumspect.

Mi-am adus aminte la Siliștea-Gumești dupã ce lui Preda i-a apãrut Moromeții nimeni din satul natal n-a mai vorbit cu el. M-am gȃndit cã ar fi bine sã previn cumva, pȃnã nu ȋncepe sã circule ȋn Merișani sau ȋn altã parte la fel informația. N-am scris despre neamuri numai de bine ȋn carte!...

Contez pe faptul cǎ neamurile mele ȋn pãr nu prea se omoarǎ cu lectura. Nu fac nici casǎ bunǎ cu internetul și n-am nici știre cǎ sunt prieten pe facebook cu vre-o nepoatǎ de vãr.

            Am avut o sclipire, recunosc vinovatã, sã le ofer ȋnainte de-a fi prea tãrziu, fiecãruia cȃte-un guștere ȋn viu.

            Ieri am bǎtut la prima ușǎ, spǎșit. M-a primit o verișoarǎ de mǎtușǎ. Nu ne mai vǎzusem de mulţi ani. Avea un animal canin ȋn casã care tot mârâia. I-am pus Gușterele pe masǎ, la care m-a  întrebat:

            – Costǎ bani? și subtilǎ… Mușcǎ?

            Doamne ferește, nu costǎ nimic și n-are nevoie de cușcǎ! Eu sunt mulţumit doar sǎ-l ţii în bibliotecǎ, din milǎ. Dacǎ nu-l deschizi nici nu știi cǎ ai în casǎ o reptilǎ…



Și uite așa se ȋntȃmplã de pãcãtuiește omul cu gura. N-a fost sã fie nepoatã de vãr ci, nepot de verișoarã. M-a contactat pe facebook.



Bine v-am gãsit. Sunt Alin Voica, bãiatul Lucicãi „lui Nilã”, nepotul lui Nilã. Tocmai ce citesc cartea dumneavoastrã Gușterele, despre neamul nostru al Tobȃrlanilor. Am ȋntrebat-o pe mama dacã are nr. dumneavoastrã de telefon. Nu ȋl mai are. Aș dori sã vã invit cȃnd ajungeți la Merișani la o cafea/ ceai/ pahar de vin/... sã vedeți cum am ȋnceput sã re-amenajez „Cȃrciuma lui Nilã”pe locul de casã ce l-a lãsat Petre Dogaru, tatãl bunicii mele Aurica. I-am spus locului Casa Dogarului Arena și aici construim și reconstruim chestii legate de neamurile noastre comune

Interesantã ideea sã transformați Gușterele ȋntr-un roman mai mare, am citit pe blog. Meritã, se simte nevoia. Vã mulțumesc pentre add friend, v-am salvat și numãrul de telefon. Ȋnțeleg cã v-ați mutat ȋn București. Eu și soția locuim ȋn București, ne putem vedea și aici cȃnd aveți timp.

Ideea cu Casa Dogarului Arena mi-a venit cȃnd m-am apucat de restaurarea casei și a curții cãci se derȃmau grajdurile lui Nilã pe noi. Și așa am ȋnceput sã recuperez trecutul.

Reamenajȃnd curtea am vãzut cã de fapt iese o foarte drãguțã(nu gãsesc alt termen) arenã de gãtit, de petrecut ȋn aer liber și de concerte (eu am terminat filozofia dar mã ocup de muzicã). Și anul trecut, pe 13 septembrie am fãcut inaugurarea arenei ȋncercȃnd sã adun alãturi cȃt mai multe dintre neamuri. A fost ȋn grabã și nu am reușit sã comunic cu toți. Dar anul acesta fac Ediția II-a (tot ca dumneavoastrã la Gușterele) și aștept sã veniți dumneavoastrã și dacã s-ar putea toate neamurile

Dupã ce termin afișul și pun biletele ȋn vȃnzare pe facebook( facem evenimentul cu taxã de intrare sã putem acoperi costurile de producție, gãtitul, cazatul, scena, artiștii) vã anunț pe toți: sã ne adunãm și sã depãnãm amintiri. Am ȋnțeles de la mama cã aveți douã fiice și probabil nepoți. Sã veniți ȋmpreunã pe 12 septembrie la sãrbãtoarea familiilor/neamurilor

Am selectat din cartea dumneavoastrã citate despre Nilã, Aurica, Morãrescu, Ghinea, mamele mele (fetele lui Nilã), o sã le ȋnrãmez și pun pe pereți la Merișani. Mai ales ȋn beci pe care l-am restaurat fix cum ați scris despre el. Eu aveam așa ceva ȋn cap, o idee nãstrușnicã dar mi se pãrea irealizabilã.



„Și aștept sã veniți la Ediția II-a sã ne ȋntȃlnim toate neamurile!”

Mi-a venit ȋn minte dintr-o datã grãmada ordonatã a unui meci de rugby. Spinãrile ȋnconvoiate ale jucãtorilor legȃnd cu umerii ȋncleștarea echipelor ȋn cele douã capete de pod. Pe sub pod printre picioarele ȋncordate, urieșești, ale jucãtorilor se strecura ca o idee ovalul mingii. Ar fi trebuit doar s-o prind și s-o arunc ȋnapoi la un coiechipier pe aripã. Genialã regula descoperitã de inventatorul acestui sport ca ȋntotdeauna jucãtorul care primește pasa sã se gãseascã ȋn urma mingii. Ȋnaintezi numai privind ȋnapoi și depunȃnd mingea ȋn terenul de țintã. Și mai poți cȃștiga dacã reușești sã arunci cu piciorul mingea printre buturi.

Tata, și Niculae, și  Gogu, și  Nilã, copii fiind aruncau cu pietre ȋn fȃntȃna lui tata-mare numãrȃnd cine are cele mai multe pietre cȃștigãtoare... 
Continuarea cand se va scrie

sâmbătă, 18 iulie 2015

O posibilǎ cheie pentru ediția II-a la Gușterele



          Bunicul dinspre partea tatei avea un picior beteag.  Cǎzuse din tei la 75 de ani, urcat sǎ-i culeagǎ floare Dumitrei. Dumitra, rupsese orice legǎturǎ cu bunica Lina, de tinere, mâcar cǎ bune prietene, frumoase amândouǎ, au frânt multe inimi în sat și au chicotit împreunǎ povestindu-și aventurile. Pânǎ ce Lina i-a destǎinuit într-o searǎ, așezate pe bancǎ sub teiul de peste drum, cǎ Miticǎ a cerut-o de nevastǎ. Odatǎ, pe fruntea Dumitrei, s-au strâns norii și fulgere au ţâșnit din ochi-i neguroși. Avea pentru Miticǎ Tobârlan un gând ascuns.
          Cu bunicul a pǎstrat legǎturile de parcǎ nu s-ar fi întâmplat nimic și la timp potrivit (când bunica rǎmânea grea și slavǎ cerului a nǎscut opt copii), li s-au împletit gândurile înnodând niscaiva legǎturi ascunse, pe care le știa toatǎ Valea Pribei. Probabil le aflase și teiul, fragil la trup suflet sensibil nu s-a opus când Dumnezeu i-a rupt craca, pedepsind cǎlcǎtura srâmbǎ a bunicului meu.
De la un timp și pe mine mǎ înjunghie mereu genunchiul. S-a betegit. Nu poate fi Gena, și nici Dumitra, și nici vre-o Floare, cǎci atunci când Tobârlan și-a luat pedeapsa, eu ȋncepusem sã ȋnțeleg buchia lumii, nu m-am legat la cap cu mai multe. Eu doar Maria! Nu-i vina mea cã ȋn oglindã ea cãpãta mai multe chipuri. Și atunci de ce junghiul?
          Mǎrturisesc acum, parcǎ mǎ încearcǎ o pǎrere de rǎu. Câte femei s-or fi supǎrat cǎ nu m-am urcat în tei!... La ce bun atunci, cele zece porunci dacǎ, și cu ele și fǎrǎ ele, nu trece durerea de genunchi?...

vineri, 17 iulie 2015

Un critic exigent și liber




Magda Grigore, moderatorea unei dupã-amieze agreabile la Centrul Cultural Pitești a invitat pe rȃnd sã vorbeascã despre Nicolae Oprea, criticul, universitarul și omul de culturã la ȋmplinirea maturitãții depline, 65 de ani pe cei aflați pe scenã, pregãtiți sã rosteascã o alocuțiune, dar și pe majoritatea dintre cei aflați ȋn salã, luați prin surprindere oarecum, chiar dacã unii dintre ei se așteptau sã nu fie ocoliți. Pot sã afirm cu certitudine cã pe toatã durata ȋntȃmplãrii, chiar dacã s-a bãtut monedã omagialã din argint, cum se obișnuiește, nu s-au fãcut exagerãri, seria fiind limitatã și de bun simț.

Momentul aniversar a coincis cu lãsarea la vatrã a tȃnãrului pensionar, apreciat profesor și conducãtor de doctorate din Universitatea Piteșteanã și cum nimic nu este ȋntȃmplãtor pȃnã la capãt, cu ocazia respectivã s-a lansat și o carte cu un titlu potrivit. Nicolae Oprea 65. Un critic exigent și liber, ȋngrijitã de fica sa Adriana Lazãr și Dumitru Augustin Doman.

Pe parcursul derulãrii ȋntȃmplãrilor și amintirilor povestite de cãtre prieteni, colegi de catedrã universitarã și doctori sau doctoranzi ale cãror doctorate le-a condus sau ȋncã le mai conduce, au vorbit un numãr mare de scriitori argeșni care au ținut sã fie aproape cu acest prilej de președintele Filialei lor. Nu pot continua fãrã sã fac o remarcã ȋn trecere:

Copleșitor ascendentul feminin al racului! Dupã cȃte doctorițe și doctorandițe erau ȋn salã, eu nu cred cã domnul profesor la catedrã era al dracului, cum se mai zice. Ar fi fost sala goalã!

Personal mi-au plãcut cuvintele pe care le-a meșteșugit Denisa Popescu, punȃndu-i ȋn mȃnã sãrbãtoritului o floretã și numindu-l “spadasinul desãvȃrșit al criticii literare romȃnești”. Pentru sintagma asta Nicolae Oprea ar fi dator cam “47” de cronici! Pare sã nu mai fie atȃt de liber…

Mã uitam la Magda scriind ȋn aer cu bagheta ei fermecatã numele urmãtorului vorbitor și mã gȃndeam dacã ar greși punȃndu-mã ȋn paginã prin ordin de zi, pe mine cel care consemnez aci. Bine cã n-a greșit!

Ce i-ar fi urat un proscris la aniversare unui critic și exeget ȋmplinit, pe deasupra Președinte al Filialei?...

Sã nu se ȋmplineascã ȋn operã, pȃnã cȃnd nu va da și de urma scriitorilor trãitori din parohia sa! 
Exigențã aveți, acum aveți și floretã, de libertate ce sã mai vorbim! 
Doamne ajutã și La mulți ani, cã pensie "ușoarã", E!

5. Fragment Tobȃrlanii. Editia II-a la Gusterele



            Mǎ Waltere, tu esti un neamţ prost mǎ!
            – Nene Gogule, aflǎ cǎ mǎ supǎr eu într-o zi și poţi sǎ mǎ ceri cât vrei de la conducerea trustului, cǎ nu mai merg cu matale.
            – Ba mergi mǎ Waltere, nu faci ce vrei tu, cǎ nu ești de capul tǎu. Eu sunt conducerea ta! Și stai sǎ-ţi explic pe-ndelete, cǎ avem timp pânǎ la Topliţa, de ce  e capul tãu prost, cu toate cǎ dacǎ stau și-ţi explic nu se mai schimbǎ lucrurile. Vezi tu, dacǎ Hitlerul tãu nu pierdea rǎzboiul, eu eram acu departe pe plaja Monte Carlezã cu ciolanele la soare ȋntinzȃnd uleiul de zeamã bordelezã (bronzul) pe fuselajul de stewardezã ai Mariei pe sub aripi și la ampenaje ȋn locurile alea mai sensibile unde ȋși ține ea capitalu. Nu mai eram aici în camionetul tǎu prǎpǎdit sǎ mǎ zdruncini de mi-au sãrit balamalele. Nu mai cãram materiale de construcții ca sã ridice comuniștii tãi pușcãriile alea de blocuri.
            – Pãi eu sunt de vinã? Nu matale m-ai adus aici pe fundǎtura asta de stradǎ ca sǎ luǎm nu știu pe cine?
            – Waltere, sã ai grijǎ cum vorbești cu ãla pe care-l luãm cu noi, cã eu țin la tine neamț prost ce ești. Chiar dacǎ-l vezi civil sã șii cǎ e de-ǎla de-i curge cerneala din ochi și are urechile fine. Sǎ nu te trezești cǎ-ţi ia mǎsura la pantofi sã-ți punã cãtușe la picioare! Sã-ți vȃnd un pont, cãtușe adevãrate nu exotice, nu te gȃndi nebunule la de-alea erotice! Cã prost cum ești, dup-aia poftești și la vreo  ofițereasã grasã. Prin urmare mucles la vorbã pe drum cã te citesc pe ordin de front.
            Cu o zi ȋnainte Gogu fusese chemat de securistul lui și ãsta ȋi pusese ȋn vedere cã are o treabã ȋntr-o comunã undeva cãtre Sighișoara și vrea sã meargã cu el. De unde aflase pușlamaua asta cã plec ȋn delegație? Bãgami-aș p… ȋn ea de nație cã nu mai poți sã te caci nici ȋn izmene cã miroase.
            –Vezi cã suntem doi nene Gogule!
            – Mareșale, da sã știi cã nu te mai iau ȋnapoi. Vin plin cu materiale.
            Pe drum bineințeles cã ȋn petec și-a dat tot unchiu Gogu. Era un izvor nesecat de bancuri și cu vocea lui cu nimic mai prejos decȃt a lui George Calboreanu, cãreia ȋi altoise un umor natural irezistibil, cu pofta lui de a rȃde ȋnainte de a spune poanta, creind suspansul, nici nu s-a simțit cȃnd au trecut de Brașov și au luat drumul spre Sighișoara. Cel care ȋl ȋnsoțea pe cãpitanul Paraschiv mai gomos și mai puțin comunicativ nu și-a dezvãluit ce hram poartã și ȋși cam strecura rȃsul printre dinți. Paraschiv ne prevenise sã-l lãsãm ȋn pace cã e om cu griji, se ȋnsoarã. Mergea la Criț la sorã-sa sã-i facã ȋntrebarea dacã ea cu sasul ei vor sã-i fie nași. Dacã nu…
– N-ar fi o problemã, cã nu lași omul la greu! Ȋl ȋmpingi sã se nenoroceascã… ȋl ajuta eu! Se molipsise și nașul Paraschiv de la unchiu Gogu.
            – Stai liniștit nene Gogule cã mai stãm cȃteva zile. Nu trebuie sã ne iei. Mai avem o misiune de ȋndeplinit. Luãm și mireasa tot acum cã e de pe aici, mergem ȋn pețit. Mata cȃnd treci ȋnapoi ne iei doar un butoi cu pãlincã.
            – Ȋnțeleg, ȋi facem loc dar nu știu dacã are noroc sã ajungã ȋntreg. Cu neamțul ãsta de Walter prost la volan, mã-ndoiesc! Oãintre lichidul ȋn doage de atȃta clãtinat
            – Nene Gogule, mã opresc, cu jignirile matale nu se mai poate!
Viitorul ginericã se foia pe bancheta din spate.
            Spre searã, cȃnd au ajuns la Criț, Ana și Hans, oameni cumsecade nu știau ce sã punã mai ȋntȃi pe masã. Walter ar fi vrut sã plece, se punea de ȋntuneric pȃnã la Toplița. Ana pe lȃngã Gogu, simțise cã e șefu, scurgea promisiuni din ochi și șoapte. Gogu pișicher simțise și el cã e rost de dans. Sub capotul lejer cu gulerul rãsfrȃnt amușina a mere coapte. Al dracului poet ratat am mai fost clipea din ochi unchiu Gogu.
– Am putea ȋnopta aici la noapte, nu e grabã. Cȃți kilometrii mai sunt?... La Toplița de dimineațã avem treabã.
Hans scosese o sticlã pȃntecoasã cu burta plinã cu pãlincã din beci, spãrsese o ceapã, tãiase felii groase de slanã și plecase sã dea drumul la grãtar ȋn spate. L-a luat cu el și pe Walter dupã ce acesta a tras mașina ȋn curte. Ca sã se asigurã, ciocnirã ȋmpreunã cȃte un pahar privindu-se ȋn ochi: Prost ! Prost ! Și-l dãdurã pe gȃt.
– Hei, v-am spus eu cã Walter recunoaște pȃnã la urmã cã e prost ?
Paraschiv se așezase ȋn capul mesii, deh locul de onoare al nașului și se abonã la pãlincã. Doar ginericã nu se deschidea de fel. O cunoștea pe sorã-sa mai nãrãvașã bãgase de seamã o strãlucire ȋn ochi știutã… (Asta ar vrea sã se f… !) N-apucaserã sã stea de vorbã și, sincer n-ar fi dorit sã-i fie nașã.
– Tovarãșe Gogu haideți sã v-arãt  casa sã v-alegeți o camerã. Sã vã pregãtesc patul dupã ce ne omenim.
– Eu nu sunt comunist și nu sunt tovarãș cu nimeni. Poate doar cu dracu. Anã, dacã vrei sã nu fiu trist spune-mi Gogu și venim.
– Gogule, pintenogule!... Și-au intrat ȋn casa mare cu șase odãi. Parcã Ana ȋși luase cocoș.
Nu s-a lãsat pȃnã n-a luat-o ȋn brațe ȋnãuntru și i-a furat un sãrut. Nici ea nu s-a dat ȋnapoi. Și-a ales ultima camerã care avea dublã ieșire, ȋn hol și ȋn spatele casei.
– Eu dorm aici singur cã sforãi. Și sforãi pȃnã vii sã mã oprești… Ea rȃse
– Pezevenchi bãtrȃn !
Noaptea a fost de pominã. Ajunși la grãtar Hans a adus o gãleatã cu vin roșu din care luau direct cu cãnile de pãmȃnt. Gogu i-a ȋmbãtat pe toți, ridicȃndu-se ȋn picioare umplȃndu-le cãnile și urȃndu-le și noroc, și prost ca sã se simtã bine fiecare.
Cȃnd ne-o fi mai rãu sã ne fie ca acuma ! El ȋși fãcuse suma cȃt ȋi trebuia ca sã rãmȃnã dȃrz. Pãstra mereu cana jumãtate. și ȋși impletea picioarele cu Ana pe sub masã. Piciorul ei desculț ajunsese pȃnã sus. Trebuia sã facã ceva, simțea cã nu mai poate. Ca sã scape de ei și-a adus aminte cȃt de frumos cȃnta ȋn tinerețe cȃntecele lui legionare și-a ȋnceput sã cȃnte. Avea de unde, știa tot repertoriu și-l ȋnzestrase Dumnezeu cu un glas !... Aia doi securiștii s-au retras instantaneu. De fricã sã nu audã cineva și sã cheme miliția. Cum ar fi justificat cã s-a cȃntat ȋn prezența lor cȃntecele alea interzise. Pe Hans și pe Walter, Ana era puternicã i-a cãrat culcȃndu-i pe amȃndoi ȋntr-un pat ȋn prima camerã. Gogu a continuat sã cȃnte din ce ȋn ce mai frumos și mai ȋncet pȃnã o datã n-a mai cȃntat.
Dimineața fratele Anei s-a trezit primul. S-a dovedit cã nu fusese atȃt de beat ca sã nu ȋnțeleagã ce se ȋntȃmplase. Cȃnd a simțit mișcarea, Gogu a ieșit afarã pe ușa din spate. Ȋntre timp a ajuns și miliția.
– Nu e nevoie sã ȋntocmiți proces verbal! S-au legitimat amȃndoi. E omul nostru doar cã s-a ȋmbãtat și a fãcut puțin scandal. Avem noi grijã. Milițienii au plecat cam nedumeriți
– Mareșale mã ierți ? am greșit !...
– Nene Gogule cred cã te-ai tȃmpit. Acum dupã ce toatã noaptea te dãduși ȋn spectacol de aflã miliția trebuie sã fac raport. Unchiu Gogu se uitã la Walter cȃt era de mahmur.
– Mãcar pȃnã plecãm la drum, unde e Ana sã ne facã o cafea!
– Știu eu cine s-a culcat cu ea? Hans care nu ȋnțelegea nimic se dãdu rotund.
– Mã duc s-o scol, doarme ȋn camera din fund. Gogu cuprins de griji filozofã pentru sine. Dacã pui la inimã, toate au un cost!
 Nu ți-am zis eu bine mã Waltere cã ești prost!?...

miercuri, 15 iulie 2015

4. Fragment Tobârlanii. Editia II-a la Gusterele



            Nu ştiu dacǎ cititorul acestei cǎrţi va gândi ca mine. Încerc sǎ mǎ dumiresc şi dacǎ  personajele mele schiţate, se pot aşeza comod într-un roman. Am amestecat planurile, n-am pus personajele sǎ relaţioneze destul, alteori au relaţionat nefiresc, nu le-am conturat suficient ca tipologie, ca epicǎ, psihologie etc. Recunosc uneori am amestecat stilurile, timpii istorici şi cei ai povestirii, spaţiile, am inclus şi un metaroman, nu-i prea mult? Fǎrǎ o succintǎ organizare!... De parcǎ am avut numai dubii, nu şi idei.

            S-ar crede cǎ nu am depus nici un efort sǎ salvez lumea Tobârlanilor, în declin.

..............................................

Am lãsat dosarul din mȃnã flexȃnd picioarele și legãnȃndu-mã ȋn balansoar. Copil fiind ȋncã aveam repere. Mã trezeam buimac ȋn cãruțã cȃnd soarele de-abia rãsãrise. Veroana, mama, tata și unchiu Petre ne luau cu ei ȋn luncã la vreme de sapã. Tata mȃna boii din picioare șfichiuindu-i cu vorba. Hãis, Vȃnãtule! Plãvane, cea! Burtilã Maria și eu, nu aveam sape, pãșteam boii și ne jucam purceaua ȋn umbra nucului. Cȃnd se punea vipia, ne rãcoream la rȃu. Cu cine sã rãmȃnem acasã? Mama-mare Lina nu-și mai putea mișca picioarele, sã aibã grijã de noi.

Ȋn fața covergii tata oprea boii, se dãdea jos din cãruțã și ȋi ducea lui tata-mare ulciorul cu apã proaspãtã din fȃntȃna lui. Apoi ne lãsam ȋn dreapta pe drumul zãvoiului, cam pȃnã ȋn dreptul nucului. Aveam acolo fiecare familie cȃte o jumãtate de pogon de la ãl bãtrȃn. Rȃndurile lungi de porumb se ȋntindeau pȃnã sub garã. Nilã ȋși avea și el locul lȃngã noi, dar nu ne potriveam niciodatã la sapã ȋn același timp, ai lui grãbindu-se, avȃnd terenuri și la Guia, și ȋn alte pãrți. Tanti Leana și țața aveau terenul lipit de cel al lui tata-mare ȋnvecinat cu izlazul unde pãșteau vitele, pȃnã la rȃu. Ceilalți frați mai domni Gica și Gogu n-au avut se pare pretenții la pãmȃnt, iar Nicolae la ȋmpãrțire n-a fost prezent ...

Ne ȋntorceam seara și mãrturisesc mã minunam de glasul ȋmblȃnzit al lui unchiu Petre (el dezjuga boii de la cãruțã) și de tandrețea cu care-i țesãla și-i adãpa ȋnainte de a-i bãga ȋn grajd.

Duminica în straie curate, mergeam la biserică. Uneori mai scăpam din vedere închinarea icoanelor sub privirile încruntate ale ãlui bãtrȃn. Ne reȋntȃlneam la horă Devale, sau ȋn parc la un meci de fotbal, după ce sorbeam zeama aceea gustoasă cu bobiţele de grăsime înflorind pe deasupra în castronului smălţuit. Grăsimea o lăsase din belşug în tuciul imens aşezat pe pilostrii fiertura vreunei orătãnii sacrificate pentru sfânta zi lãsatã de la Dumnezeu pentru tihnă.

Distribuţia bucăţilor era riguroasă. La masa copiilor ajungeau măruntaiele: aripile, pipota şi ficaţii. Ciortanele şi pieptul se cuveneau bărbaţilor, stâlpii casei de obicei înmuiate în mujdei de usturoi. Femeile îşi disputau spatele, gâtlejul şi ghiarele şi cea care era de rând la servit dintre Veronica și mama, îşi păstra pentru sine ca pe un trofeu, târtiţa.

Oare ce ne-a cutremurat ȋntr-atȃt edificiul domestic? Cine ne-a rãscolit organismul ca o cȃrtițã, ca un cancer latent? Lãcomia, banul, pãmȃntul sã fi fost viermele de oțel ce ne-a rãzvrãtit neamurile?

Îmi închipui semeţia în capul mesei a lui tata-mare când reuşea să-i strângă în jurul lui pe toţi cei opt copii în viaţă pe care-i avusese cu maica Lina. Obiceiul era mai vechi. Eu nu i-am prins niciodată pe toţi. Ionel după ce se însurase cu tanti Aurica nu prea catadicsea să coboare pe Priba, nu putea să-şi lase cârciuma. Se dãduse cu totul de partea Dogarilor.

Gica, luată de vârtejul vieţii, pe val cumva, prinsese un vânt bun la pupa şi nu-şi putea lăsa jos pânzele, n-avea cum să-şi părăsească corabia.

Gogu, cobora din tren şi la braţ cu Tanţi o sprijinea pe tocurile ȋnalte (provizorie era ea din firea ei), sã nu-i zboare pălăria uriaşă albã ȋn praful drumului. Ajungeau tot mai rar... și se plȃngeau de ce desființaserã comuniștii la garã serviciul șaretelor, cum era odatã.

Ceilalți, fiecare cu necazurile lui. Ce s-o fi schimbat ȋntr-atȃt, de unde atâta încrâncenare  că doar nu democrația popularã ne-a învrăjbit în asemenea hal! Cel mai puţin aproape de loc nu-l regăseam acolo la masã pe unchiu Nicu.

marți, 14 iulie 2015

3. Fragment din Tobârlanii. Ediţia II-a la Gușterele



Briza  toamnei învârtoşează şi încreţeşte albastrul întins al mării. Soarele strecoară ultimele mângâieri sub piele, în timp ce nisipul biciuie insistent potolind arsura. Vara şi-a retras de pe plajă boxele şi pescăruşii recuceresc teritoriile pierdute dansând cu valurile.

O chemare stranie ne-a urcat din Bucureştiul îmbâcsit în maşina care n-a încetinit pe autostrada lejeră, preţ de două ore până la Mamaia. Nu mai respirasem aerul sărat niciodată în octombrie. Apa era destul de caldă, dar puţini curajoşi se încumetau să-i spargă platoşa răzvrătită.

Nepotul meu Alexandru a luat în stăpânire plaja alergând după pescăruşi. Am încercat să-l provoc arătându-i o meduză ce abia de-ar fi încăput într-o farfurie, dar gelatina aia rotundă nu i-a trezit interesul. Perechi de îndrăgostiţi sau de pensionari se scurgeau pe lângă noi într-o singură direcţie, spre debarcaderul intrat adânc în mare. Un vaporaş îşi culegea ultimii pasageri.

M-am oprit pe o bancã scoțȃnd din ruxacul cel aveam alãturi Gușterele. Mã bãtea gȃndul sã revin asupra cãrții. Participasem cu ea la concursul Augustin Frãțilã. Nu e greu de bãnuitt cǎ romanul meu, deșii a participat, nu s-a numǎrat printre protagoniștii calificaţi în ultima etapǎ. La premiul pus în joc, 10000 de euro, era greu de crezut cǎ ar fi putut face faţǎ. Mult mai bine așa! Altfel cu ce prǎjinǎ sǎ mai ajungi la nasul unui Guștere nebun și sã vrei sã-i aplici operații estetice? Cȃnd l-am predat la editurã l-am subnumit schițe de roman dar editorul m-a contrazis cã e un roman ȋn toatã regula.

          Intenţia mea, îndrǎzneaţǎ și miza cȃnd l-am trimis la concurs a fost cã în condiţiile de lecturare obligatorie, Gușterele meu sǎ-l muște de mânǎ pe vreun critic la jurizare, dupǎ care, sǎ ies în piaţǎ și sǎ strig în gura mare cǎ reptila aia era bolnavã de ebola. Având în exclusivitate istoria bolii, speram sǎ fiu consultat, bǎgat în seamǎ...

          Am urmǎrit presa din ultimele luni. Nu s-a scris nicǎieri cǎ vreun critic s-ar fi îmbolnǎvit. Ori ebola se vindecǎ subit la reptile, ori romanul meu n-a fost citit!



            Cât adevǎr și câtǎ ficţiune? Mǎsura este imposibil de cuantificat atâta timp  cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic, atunci când urcǎ la cer negociazǎ cu Dumnezeu sǎ-i aducǎ acolo coverga și pǎmântul din luncǎ, înconjurat de râu. Și sǎ-l lase sǎ-și adune toate neamurile pe insulǎ, fǎrǎ sǎ se amestece în treburile lui.

            Cât adevǎr și câtǎ ficţiune în prezenţa Mariilor, imaginare sau nu, mereu altele care îl însoţesc pe autor cu nepǎtrunsul mister. A nu se cǎuta legǎturi incestuoase la Crucea de Piatrǎ în cer! Citiţi cu atenţie, ele nu existǎ.

            Personajele adevǎrate sunt prototipuri pe care copilul și mai târziu scriitorul le percepe într-un continuu declin. E un spaţiu în care rǎtǎcește sprijinit de amintirile lui, dar și ale altora, pentru a se construi pe sine neînplinit cum se vrea  și cartea pânǎ la sfârșit. Descoperǎ la un moment dat dosarele unor personaje la CNSAS, dar se grǎbește. E un refuz al comunicǎrii cauţionat de guștere, al carui rol nedefinit, are darul sǎ rupǎ legǎturile dintre lumi.

            Nu aici în aceastǎ carte se întâmplǎ, cum i se promisese, sǎ poatǎ sta de vorbǎ faţǎ în faţǎ cu personajele sale și nici sǎ dea de urma Tobârlanilor, manuscrisul pierdut scris de tatǎl sǎu care se grǎbise sǎ moarǎ.

            Finalul romanului se frânge ca o promisiune cǎ se va reveni asupra lui.



Stau în faţa calculatorului, ca nucul stingher din mijlocul luncii lȃngã coverga lui tata-mare cu vârful retezat de trãznet cǎruia i s-au scurtat crengile și din tulpina groasǎ, ici colo, la încheieturi, i-a mai dat câte un lǎstar. Bate vântul cu putere și bradul tânǎr din faţa geamului se zmucește și geme gata sã se rupã. E aceeași senzaţie pe care am avut-o la Constanţa cȃnd am vãzut cum izbesc valurile zidul bǎtrânului Cazinou pãrãsit. Și la București apartamentul copiilor e ultimul la etajul patru cel mai aproape de cer.

            Încǎ o rafalǎ și cǎrǎmizile din gelatinǎ verde se vor prǎbuși în apa care se varsã de deasupra și nu se mai terminã. Dar nu se întâmplǎ, cetina pare cǎ se hârjonește cu vântul și se agaţǎ într-o îmbrǎţișare sǎlbaticǎ de umerii mei. Vântul amuţește câteva clipe și se nǎpustește din nou.

            Prea multǎ umezealã pentru oasele mele cǎrora le-a înmugurit durerea la încheieturi stând nemișcat în faţa calculatorului.

            Întorc privirea. În ecran ȋncep sã înfloreascã literele ca niște ghiocei pe câmp.