miercuri, 25 noiembrie 2015

Caliticianul. Poveşti din Cutia de viteze



Voi îl stiţi pe Giorgică? Ne întrebă Titi Tache lăsând jos chitara  şi luând-o mult mai drăgăstos în braţe pe Laura, prietena lui cu care trebuia să se căsătorească în scurtă vreme. Stăteam direct pe linoleum cum ne era obiceiul, doar la lumina lumânării ce destrăma întunericul şi cântam în surdină cântecele colindelor. Singură in picioare, doar Gess îsi legăna umbra într-un dans pe peretele dinspre bucătărie. Avea un corp minunat, suplu si flexibil, pe care şi-l abandona în ritmul stârnit de chitară. Fumul de ţigară făcea rotocoale desprins de pe buzele ei ţuguiate. O fumătoare înrăită!  La liceu de mai multe ori diriginta avusese cu ea discuţii principiale. Înţelesese până la urmă că nu mai putea fi recuperată, dar obţinuse promisiunea să se abţină în şcoală, pentru a evita antrenarea cârdului de gâsculiţe ce erau gata să îngurgiteze orice formă de teribilism.

Era o elevă bună la învăţătură, inteligentă şi pasională, printre puţinele ce străluceau în liceul de chimie, provenind dintr-o familie zbuciumată şi tocmai de aceea maturizată mai devreme, dar şi cu o doză de impertinenţă dezvoltată din nevoia de a se apăra singură. Pe deasupra, faptul că avea talent dramatic şi juca împreună cu noi în formaţia de teatru pe care o creasem la Casa Tineretului chiar dacă nu scria versuri sau proză o integra de drept în grupul nostru. Nu existau riscuri referitor la vârstă(sub 18 ani), fiind toţi din grup cu capul pe umeri. Ne simţeam bine împreună, dar excludeam să admitem altfel de raporturi între noi. Existau ce e drept şi momente de slăbiciune, fetele fiind deosebit de frumoase, dar din câte ştiu am rămas doar prieteni de drum lung.

Cântă bă Titi, las-o pe Laura că te ia dintre noi şi ai să cânţi toată viaţa doar pentru ea! Izbucni Gess cu puţină invidie jucată în glas. Si Titi îşi luă din nou chitara.

Ne adunasem în micul meu apartament din Papuceşti, obisnuitii: Ica, Nae, Claudia, Gess, Mariana Stefan, Gicu, Sanda, parca si Vlasie, mai mulţi decât de obicei. Singura noutate părând a fi Laura. Se terminase si votca si cafelele. Stabilisem deja ce era de stabilit, ne repartizasem cumpăraturile pentru revelionul ce aveam sa-l petrecem împreună şi părea că seara se va sparge devreme.

Când s-a terminat cântecul am auzit-o pe Laura.

M-am simtit extraordinar la voi, încât aş putea rămâne până dimineaţă. Ai mei nu-şi fac probleme când ies de-acasă cu Titi, dar va trebui să plecăm suntem aşteptaţi într-un loc. Atunci a intervenit Titi aruncând întrebarea către noi, de parcă îl fulgerase şi tot atunci îi venise şi continuarea.

Voi il stiţi pe Giorgică? Giorgică Vasilescu, insistă el. Nu ne dădeam seama şi se concentră îndreptând tirul spre Ică Iordache, precizându-i câteva amănunte. Acesta parcă îl culesese de undeva...

Mergem cu toţii la el acasă! Acolo suntem aşteptaţi eu şi Laura.

Că bine zici, tu şi Laura! Nu e totuna cu zece nebuni.

Nebuni frumoşi, preciză prietena lui Titi care părea încântată de ideie. Până la urmă n-a fost complicat să ne urnim din loc. În fond băteam la uşă, colindători, ce să zic! Dacă ne primeau să colindăm şi ne invitau în casă, n-aveam nimic de pierdut.

Giorgică Vasilescu locuia cu părinţii undeva în centru, într-un apartament mare, cred cu patru camere. Nu mai ştiu exact locul. Părinţii au adus pahare şi ne-au omenit cu vin. Cred că doamna ne-a servit gogoşi. N-am stat mult, nu se făcea. L-am lăsat pe Titi şi Laura, iar noi ne-am retras într-ale noastre la barul Union.

L-am mai văzut pe inginerul Vasilescu, înainte de a-l întâlni în uzină, de câteva ori, după sărbători, în sala de spectacole a Teatrului Davila, probabil cu soţia. Cea mai frumoasă şi elegantă pereche, cu o distincţie aparte. Mereu în aceeaşi lojă.

La uzină, în Secţia Cutii Viteze, l-am cunoscut cu adevărat pe Domnul inginer SergiuVasilescu. Nu mai era Giorgică, impunea respect, chiar dacă îmi arăta prietenie. Ar trebui să folosesc un şir de epitete pentru al caracteriza deplin. Am să aleg doar trei: exigent, cinstit, tehnic. Şi dacă îmi mai îngăduiţi unul, în contrast strident cu modul de comunicare din uzină, avea un limbaj ales. Totuşi, l-am surprins odată îngheţându-i pe faţă o înjurătură, când ieşea furios dintr-o reuniune.

Era greu să rezişti director de calitate dacă le puneai pe tote la suflet, uşor încrâncenat. Domnul Constantin Ivan spre exemplu, sau Paun Oliviu, dintre şefii pe care eu i-am cunoscut bine, aveau supape. Mai o glumă, mai un făcut cu ochiul, mai un picior în fund când nu se mai putea!... La Sergiu Vasilescu era o luptă continua cu morile de vânt, la care nu renunţa.

L-au ajutat “prietenii” să renunţe. Mi-e dor de Domnul Sergiu Vasilescu. Nu ne-am mai văzut de o suta de ani.

Deunăzi, aflat în Editură lui Vlasie, am visat urât sau mi-a trecut pe la ureche.

“Ştii că s-a prăpădit Titi Tache?”

Ar fi fost bine să fii visat!


Nota:
După ce a citit acest text pe blog, prietenul meu Vasile Iordache mi-a dat un telefon şi a ţinut să mă corecteze, fără taxă. Zice că cel care cânta la chitară era Vlasie, nu Titi Tache. Iar Titi, nu i-a dat drumul din braţe toată seara Aurei nu Laurei.
Doar o simplă eroare de paralaxă…
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase