joi, 5 noiembrie 2015

Lentile groase. Povesti din Cutia de Viteze



Voinescu, inginerul cu ochelarii lui cu lentilǎ groasǎ, emana tehnicǎ prin toţi porii. Vorbea puţin, la obiect, o voce calmǎ, calculatǎ, dar şi cultivatǎ în acelaşi timp, iar când zâmbea, parcǎ rǎsǎrea soarele pe chipul lui sever şi blând. Un uriaş care parcǎ nu-şi încǎpea în piele cu braţele şi picioarele prea lungi.

A venit la Cutie de viteze în timpul stagiaturii, dar era prin toate datele percepute la prima vedere, mult mai matur. Poate de aceea s-a impus atât de repede, fiind numit la conducerea serviciul de tehnologi. Schimbam cu el vorbe cu placere  şi mǎ punea sǎ-i arǎt cum se controleazǎ practic pe aparatele de control mai complexe, piesele fabricate în linie. Nici nu am simţit când s-a produs trecerea, ca eu sǎ primesc sfaturi, despachetând aparatura nouǎ, electronicǎ, de la dotǎrile ulterioare.

Odatǎ, la o adunare generalǎ, nu duceam lipsǎ în acele vremuri de tot felul de şedinţe care sǎ ne ridice nivelul politico-ideologic şi “responsabilitatea comunistǎ”, a luat cuvântul şi Voinescu. Fǎrǎ activism! Secţia era intr-o situaţie dificilǎ _ şi-a strecurat mesajul în sufletul tuturor. Marcat de meşteşugitele fraze spuse direct, trasate parcǎ pe planşetǎ, cu un creion bine ascuţit ne-a explicat calea de urmat. Am transcris acasǎ din memorie, pigmentând cu umor, nu doar discursul inginerului Voinescu, ci şi observaţiile mele asupra efectului transmis sǎlii.

A ieşit un Proces verbal special pe care i l-am dat a doua zi sǎ-l citeascǎ. A râs cu lacrimi şi am rǎmas oarecum prieteni. Îi povestisem pǎţaniile mele cu securitatea şi era printre puţinii cu care puteam schimba opinii literare.

Mǎ certa uneori cǎ ma preocupǎ prea puţin viitorul meu. A venit la un moment dat chiar şi cu o soluţie. Devenise profesor la institutul de subingineri. Dorea sǎ mǎ înscriu, sǎ dau examen acolo şi-mi asigura admiterea şi eventualele probleme la examene.

Degeaba îi spuneam cǎ absolvisem umanul, chiar dacǎ mi-a plǎcut matematica, literatura era visul meu.  Simţeam cǎ am o serie de goluri în ştiinţele exacte. Nu-l mulţumea rǎspunsul, propunându-mi sǎ rememorǎm împreunǎ materia din liceu şi asigurându-mǎ cǎ ştiu mult mai mult decât studenţii sǎi.

Doar argumentul meu cǎ urmǎresc sǎ fac ziaristica la Stefan Gheorghiu, singura cale prin care credeam eu cǎ-mi recâştig dreptul sǎ public (drept ce-mi fusese luat) şi am dosarul deja depus spre aprobare i-a diminuat insistenţa.

Dosarul meu, niciodatǎ aprobat! S-a considerat cǎ sunt în continuare un potenţial pericol!

Îmi pare rǎu cǎ nu l-am ascultat atunci pe inginerul Vasilescu. Curând avea sǎ plece ca Director la Oltcit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase