miercuri, 4 ianuarie 2017

Nu intrăm nici în Shenzen



Chiar dacă ar fi câştigat azi cu Siniakova tot aş fi scris în răspăr despre începutul de an al Simonei Halep. O susţin de câţiva ani şi am crezut în steaua ei pentru că arăta dezinvoltură pe terenul de joc, capacitate de mobilizare, talent, cutezanţă, iuţeală în gândire şi o fluenţă elegantă a mişcării de întâmpinare a mingiilor, cărora reuşea să le descrie în gând traiectoria, înainte ca acestea să primească impulsul rachetei, într-o geometrie nu atât perfectă cât mai ales surprinzătoare.
Îmi plăcea şi modestia la interviuri, cuvintele care abia se legau într-un fir subţire, gata să se rupă în orice clipă dacă s-ar fi rătăcit în prea multe explicaţii.
Îmi plăcea bucuria sinceră ce-i înflorea pe faţă la fiecare reuşită mai aparte, gestul de mulţumire către Dumnezeu pe care nu-l uita niciodată la final de partidă.
Ce avem acum? Un mecanism cu arcurile tensionate întors prea mult cu cheia însoţit de un huruit monoton, fără imaginaţie, fără  iniţiativă, ruginit, cu spaime dacă se nimereşte să aibă în faţă un adversar tenace, situat mai jos în clasamentul WTA.
Paralizată de obiectivul asumat de ea şi de antrenor, câştigarea în 2017 a unui titlu de campioană Grand Slam, trâmbiţat ca un refren pe toate posturile de televiziune şi în toate ziarele de specialitate româneşti sau străine, Simona simte că e mult până departe şi parcă pe teren nu mai are cuvinte.
Nu ştiu ce-au făcut în stagiu de pregătire! Ospitalieră, poate a vrut să-i arate lui Darren Cahill frumuseţile patriei, în loc să tragă la greu, dar, parcă şi-au pierdut armele din bandulieră cu trotil cu tot şi toate gloanţele pe traseu.
M-am uitat cu atenţie, nimic nu mai e creativ în teren. Şi-a pierdut ritmul, rima, unghiurile, geometria, nu-şi asumă riscuri… Văd în ceaţă şi poezia şi steaua pe piscuri. Dea Domnul să nu văd bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase