joi, 12 ianuarie 2017

Povestea lui Alexandru. Partea IV-a



           
Martie 2013 Terapie Viki's View  

                                                      
Viky's View sau Re-atach se numeşte terapia nouă pentru care am fost cu Alex în Olanda. Nu ştiam prea multe despre metoda de lucru, dar Claudia Duminica Keuterman, buna prietenă din tinereţea mea albastră mi-a întărit credinţa că lipsită de şansa de a fi aplicată, nici o încercare nu-şi poate arăta efectele. Terapeuta care a lucrat cu Alex este Paula Bartholomeus. Ţinea de terapie, ca noi bunicii împreună cu părinţii, cercul de toate zilele unde se simte bine când nu se pierde în lumea lui, să-i fim alături.
Când revenim de undeva, acasă, Alex are un obicei. Se aşează în faţa uşii şi ne împinge să intrăm, parcă numărându-ne. Ultimul sunt eu, urcând mai greu pe scări şi cercetând răspunsul la una din marile întrebări ale vieţii. Dacă cerul e mai sus decât etajul patru, cum urci?
Se sprijină de balustradă şi îmi vorbeşte din ochi:
      Hai măi tataie nu mai vii odată!

Paula şi Frederik, soţul şi partenerul ei, înainte de a lucra cu Alex au stat de vorbă cu fiecare dintre noi. Cu mine la început, am simţit, a fost ceva mai greu. Eu de mic atunci când m-au dat la şcoală, am vrut să mă fac „scriitor român contemporan” şi n-am cultivat decât limba originară a neamului, n-am vrut să mi-o stric cu englezisme.

            Biata Paula a luat notă că din Shakespeare în original, nici o iotă!... Despre olandeză sub nici o formă nu putea fii vorba!

            În scaune, faţă-n faţă, m-a pus să închid ochii. N-a fost simplu să înţeleg. Am căscat mai întâi gura ca la dentist, m-am strâmbat imitând-o, până la urmă vocea ei caldă, strânsul repetat al pleoapelor şi zâmbetul calm ca  strălucirea lunii, m-au condus în întunericul pe care şi-l dorea.  Mi-a luat cu mâinile ei mici mâinile mele mari aşezându-le cu palmele în jos pe măsuţa dintre noi. I-am simţit, pervers bătrân, coapsele atingându-mă uşor. Apoi, vârful degetelor ei palpând şi căutând încheieturile de deasupra degetelor mele. Vocea a rostit un cuvânt cu vocalele dublate, care aducea cumva cu numele soţiei, Ioonii, iar degetele au început să bată un ritm anume. Întâi mai lent şi din ce în ce mai susţinut. Sunetul tobelor mă învăluia, se îndepărta şi iar se apropia de parcă fluidul comunicării se întrerupea şi răzbăteau mai puternice ploaia, sau vântul.

            Claudia mă  pusese oarecum în temă, trebuia să-mi concentrez gândurile legat de dorinţe, de fapte, de sentimente, în raport cu numele rostit. Ce trăiri, ce idealuri, mai mult sau mai puţin împlinite, după 40 de ani de viaţă pe care ne-am ales-o singuri din ce s-a putut... Cu bune şi rele! Desigur, ce femeie nu şi-ar fi dorit mai mult?...

            Pentru ea, acum, doar Alex contează! Noi ceilalţi, mai puţin!

          Pe Cristina am înţeles-o bine când Paula i-a rostit numele. Zbuciumul ei de mamă, niciodată deznădejdea, entuziasmul oprimat, setea de izbândă şi totdeauna credinţa că va reuşi. Bătaia tobelor îşi găsise ritmul pe platourile înalte, cu Alex de mână, departe de zgomotele mărunte, ei doi nu încetau a vorbi.

            Alex! A rostit clar Paula. Tobele îşi rostogoleau sunetele se strângeau ca un brâu şi se desferecau iarăşi libere. O muzică îngerească parcă îmi acoperise auzul şi un singur gând ca un luceafăr ţintuia imensitatea nopţii în care acceptasem să rămân captiv. Alex trebuie să se vindece de autism! Alex trebuie să vorbească!

            Nu aş putea evalua cât timp a trecut. Frederick a stat lângă noi fără să scoată un cuvânt. Paula mi-a strâns mâna şi mi-a spus, începusem să înţeleg, că totul a fost bine. I-am oferit o carte, Bursa îngerilor şi mi-a promis că o va citi. La rându-i mi-a oferit cartea semnată de ea, Viki’s View. Van overleven naarbeleven: een baanbrekende methode. Am primit-o puţin interzis. În limba asta ciudată, despre pictori numai de bine, despre fotbalişti la fel.
Mă întreb, făcut mic dintr-o dată (micnicit), în afara Jurnalului Annei Frank, oricât m-am stors, nu ştiam să mai fi scris cineva ceva în limba lor ciudată.

            După prima şedinţă cu Alex (au mai fost încă două în următoarele zece zile) au venit şi veştile. Se pare că Alex are o traumă post operatorie care se manifestă, dar nu e în sine, ca autismul.

            Ce a urmat? Un periplu prin binecuvântata Olandă(aţi remarcat din text ce bine se cuvântează la olandezi!), de hatârul Nikonului, care să-mi arate cu adevărat unde suntem rămaşi, noi ca naţie şi de ce nu ne vor ei în Schengen,.

            Ce va urma? După fix o lună ne întoarcem 10 zile să continuăm terapia şi să-i stricăm tabieturile olandeze Claudiei şi soţului ei Martin.

            După încă o lună Paula şi Frederik vor veni la Bucureşti şi vor sta de vorbă cu terapeuţii lui Alex de la Napocensis.

            Deocamdată asta e tot.

Florescu Alexandru
Cont bancar RO36BTRLRONCRT022463592A
Cui26908832
 

Un comentariu:

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase