miercuri, 11 ianuarie 2017

Povestea lui Alexandru. Prima parte



Povestea lui Alexandru a funcţionat o vreme, ca o corabie cu pânze purtată pe valuri liniştite de un suflu de omenie, căruia nu-i dădusem mari speranţe la început.
Ca un bulgăre de zăpadă s-a rostogolit crescând continuu, într-o recalibrare a unei imagini pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna. Tonic sentimentul că semenii, mai pot fi mişcaţi, scoşi din încrâncenare şi uniţi într-o cauză simplă, naturală, de corectare a vieţii, nobil asumate. Şansa de a găzdui această stare de spirit mă onorează.
Concret, s-au strâns de atunci în fiecare an câteva sute de declaraţii pentru 2% din impozitul pe salariu care au dirijat o sumă rezonabilă în contul lui ALEXANDRU arondat Asociaţiei Captivi în Propria Minte, pentru gestionarea medicală a poveştii lui. Sperăm că şi în  anul acesta…
          Vă mulţumesc tuturor!
Link pt formular 2% 

Aşa a început

Povestea lui Alexandru



 Februarie 2004.
Bulgăr auriu în roua dimineţii s-au împlinit fiul. Bucuraţi-vă de taina botezului, şi ne fiţi oaspeţi. Casa inimii noastre atinsă de îngeri, larg e deschisă. La fereastră stă ca un prinţ Alexandru şi vă aşteaptă râzând.


      
 Aprilie 2010.
Au trecut şase ani. Întâmplările vieţii nu aleg cum să fie scrise, nu ţin seamă de dorinţele părinţilor. La naşterea lui Alexandru, Dumnezeu, probabil prins cu problemele complicate ale acestei lumi, a scăpat din vedere să-şi desăvârşească lucrarea, lăsându-i depărtate oasele bazinului iar zona vezicii urinare deschisă (în termeni medicali, Extrofie de vezica si Epispadias )
“Nu e prea grav!” a zis Creatorul plecând în trebile lui. “Căutaţi-l la Budimex în spital pe Pesamosca şi repară el !”
Pesamosca marele chirurg avea probabil liber la minuni de la dânsul. Faima îi mersese departe, numai că atunci bătrâneţea îi cam dădea târcoale şi mâna nu-i mai putea urma sclipirile minţii cu aceiaşi precizie. Opera mai mult echipa, sub îndrumarea sa. Ne-a tot amânat dându-ne speranţa că se rezolvă. Sunt grele operaţiile de acest fel şi în multe etape. Trebuiau construite căi urinare, căi de reproducere…găsite metode ...
Băiatul nostru creştea normal. Necesita doar o igienă deosebită şi mulţi pampers. Deborda veselie şi se zbenguia tot timpul. Curând a început să lege cuvintele şi era o plăcere să-l asculţi cum le stâlceşte. Păstrăm mărturii o mulţime de CD-uri. La 3 ani, după alte încercări nefinalizate şi amânări la Budimex, sau în clinica de la Cluj, am fost anunţaţi că doi chirurgi importanţi vin la Bucureşti şi vor opera câteva cazuri mai speciale.
Ne-am prezentat. Spre bucuria noastră am fost printre puţinii aleşi. Din nou, Creatorul se uitase spre Alexandru si ni-l scosese în cale pe doctorul Nicoară care ne-a ajutat cu sfaturi. Varianta de operaţie a indianului ni s-a părut complicată, şi am înclinat spre propunerea modului de operare a chirurgului neamţ. L-a operat pe loc. Şase ore cat o veşnicie!
Greşeala a fost că – în nebunia ce se crease pe holul spitalului, cu părinţi şi copii veniţi din toată ţara, nemulţumiţi de faptul că erau lăsaţi de-o parte – practic Alexandru a fost smuls din braţele tatălui său de către anestezist şi dus direct pe masa de operaţie. Atunci probabil s-a declanşat declicul…Din cauza spaimei, bănuim noi, sau anesteziei incomplete.
După operaţie a stat în corset imobilizat. Nu se uita la noi, privea dincolo, nu voia să ne vadă, se izolase, era supărat că-l lăsasem din braţe, singur. Slăbise mult.
Ne-am adus aminte că începuseră să-i placă desenele animate. I-am adus în rezervă laptopul. L-am aşezat astfel ca să-l poată vedea din poziţia lui orizontală şi i-am pus un desen. A zâmbit, prima oară după atâtea săptămâni. Încet-încet şi-a redescoperit lumea, lumea lui. Si a rămas acolo, neprimindu-ne şi pe noi în ea.
Mult mai târziu ne-am dat seama că el nu mai vorbeşte. Am crezut, la început, că aşa vrea el să ne pedepsească. Nu voiam să credem ce era evident.  Dupã operaţie (am zis bine după, nu ştim dacă din cauza) a căpătat elemente de autism.
Am început să citim. Nimeni din familie nu se confruntase cu o astfel de boală. Cristina şi Laurenţiu, părinţii lui chiar susţineau că e greşit diagnosticul. Copilul a vorbit şi va vorbi cu siguranţă când va vrea el.
Au trecut anii. Alexandru a făcut şi următoarea operaţie, reuşită, cu acelaşi chirurg neamţ, la Koln, într-o clinică din spitalul de stat. I-au reconstruit căile de reproducere. Bineînţeles că mai sunt probleme încă nerezolvate. Pe parcurs vor mai fi intervenţii chirurgicale într-un orizont rezonabil de timp. Lucrăm acum si în zona cealaltă, acceptată deplin cu greu de familie – a autismului – urmând terapiile de tip ABA si PECS in instituţiile specializate, puţine la număr şi destul de scumpe care abia de îşi găsesc susţinere.
Alexandru e un copil minunat. I-a revenit lumina pe faţă, râde şi aleargă tot timpul şi cântă întreaga zi pe limba lui. Sunetele par a fi de pasăre cântătoare sau de înger. E un limbaj aparte. Dar ochii, ochii lui mari au căpătat o expresivitate deosebită şi se fac înţeleşi, aproape inexplicabil, prin inflexiunile şi intensitatea privirii. Te topeşti pur şi simplu când se întâmplă să nu îl înţelegi. Te ia de mâna şi îţi arată obiectul pe care îl doreşte, după care mulţumit se retrage din nou în alergarea lui naturală şi permanentă.
Cel mai greu este noaptea. Nu are somn şi agitat are chef să vorbească. Sunetele se revarsă ca susurul unui izvor de munte. Dacă simte că l-ai pierdut, nu eşti atent, sau te prinde somnul, te ia de urechi sau de nas şi-ţi îndreaptă faţa către el în semiobscuritatea încăperii. Îţi vorbeşte cu pasiune gesticulând cu mâinile contorsionate şi agitându-se tot mai mult, încercând parcă să te convingă să faci pasul în realitatea poveştilor şi cosmogoniei lui. Se spune că autiştii au o predispoziţie cosmică.
Săptămâna trecută, în parc, o fetiţă cu zulufi auri, mai mică decât el m-a luat de mână şi m-a întrebat bosumflată: “Bunicu’ lui Alex, de ce nu vorbeşte cu mine Alexandru?” N-am ştiut să-i răspund.

Eu sunt bunicul lui Alex şi nu întind nicicum mâna potrivind, acum şi aici, aceste cuvinte. Nu-mi stă în fire, dar vă îndemn ca acei 2% impozitaţi din salariu să-i îndreptaţi către Alex. E simplu, se poate prin completarea formularului 230 si depunerea lui la
Administraţia Financiară de care aparţineţi. De asemenea, pentru identificarea declaraţiilor de susţinere a lui Alexandru, vă rugam sa trimiteţi o copie a formularului depus pe fax 021.243.05.78 sau pe mail, la adresa crisflorescuro@yahoo.com.
Datele Asociaţiei către care trebuiesc redirecţionaţi cei 2% sunt:
Asociaţia Captivi în Propria Minte
CUI: 26908832
 Va continua.

Un comentariu:

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase