Timpul în care învăţăm să nemurim

         

           În fiecare 15 ale lui ianuarie, Mihai Eminescu, tânărul redactor al Timpului, la care a trudit și trudește în continuare înfășurat în mantia lui luminoasă, măsurând clipa veșniciei cu aceeași rigoare și distanţă ca un metronom al românităţii, mai scoate o ediţie specială a gazetei sale.

          „Părerea mea individuală în care nu oblig pe nimeni de a crede, e că politica ce se face azi în România, şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.”

A trecut un secol şi jumătate de când aceste consideraţiuni au văzut lumina tiparului. Ce s-a schimbat de atunci? Au trecut atâtea generaţii!...

Fluxul de ştiri nu mai soseşte pe telegraful agenţiei de presă Havas, vine direct pe facebook şi generaţia facebook aşteaptă azi de ziua culturii să iasă preşedintele de la Cotroceni, în deplina înţelegere a instituţiilor statului, să  recite în faţa adunării strânse în piaţă, Oda în metru antic. Ar fi vrut dar  nu poate cu toate treburile ţării pe umeri!

Într-un târziu apare să ne citească un comunicat purtătorul de cuvânt al administraţiei prezidenţiale, madam Dobrovolschi Puşcalău (Mie chiar îmi place Mădălina!), care ne informează  ştirea momentului, că omul rău Ghiţă s-ar fi retras cu Coldea într-o mănăstire în mijlocul viei şi s-ar fi dedat poeziei…