Parnas XXI

 Multumiri domnule Maricel Chisca

Ion Toma Ionescu - Al cincilea anotimp (editura Detectiv literar, 2019):  Ion Toma Ionescu este un poet care s-a așezat de ceva timp la masa creatorilor de poezie autentică, un rafinat și un exigent domnitor al cuvântului, creator de cărți care pot surprinde prin eclectismul lor dar și prin înclinația ludică a textelor cuprinse.

(...) Volumul de față ”Al cincilea anotimp”(în opinia mea, femeia ar fi cel de-al cincilea anotimp) are o structură relativ eterogenă ca stil, adică îmbină poeme în vers clasic cu cele în vers alb sau liber, eterogen în sensul bun al cuvântului, adică nu devine linear, monoton, din contră, prezența diversității, a ironiei deduse sau induse, dezvoltă o curiozitate firească pentru descoperirea următorului poem, cu particularități probabil diferite de anteriorul. De menționat și excelenta ilustrare cu mare talent graphic datorată domnului Frederik WEERKAMP. Pot să ajung, dacă nu cu hermeneutica măcar cu intuția până la pragul a ceea ce este de neanalizat în poezia lui Ion Toma Ionescu, până la ceea ce impune o judecată implacabilă ca un destin: Ion Toma Ionescu este un poet foarte important în literatura română și această carte o demonstrează cu priosință. (extrase din prefața volumului - Despre cum iubește un poet poezia – semnată de scriitorul Eugen Pohonțu)

al cincilea anotimp,

e o fractură din marele timp

câteva secunde
fecunde
undeva departe
într-un univers
dincolo de viaţă şi moarte

întrevăd incert
trupul unei femei gravide
amforă de lut ars
sordid şi sublim
între mulţimile vide

un expresionism rece
calculat
abandonat
într-un deşert
de un violet intens

în care să mă deşert dens
ca un poem într-un vers

fată frumoasă bună dimineaţa,

aș dori în ceaţa cafelei
pe terasă un soare blond blând
cu toată dragostea dar
james bond a comandat înainte
o lună fierbinte
așteptaţi la rând


a doua zi tot flămând
m-am înfiinţat în faţa tejghelei
trezit mai devreme
bună dimineaţa fată frumoasă
am comandat de ieri şi
mă simt încă neonorat…


domnule drag nu mint
în tăceri morfeme
cuptorul s-a prăjit azi-noapte
și risc sǎ vând
plăcerile
necoapte

n-am mai intrat un timp

în prăvălia cu iluzii dar
în al cincilea anotimp
duzii din faţa casei
urcând flăcări în nori 
au înflorit în ninsori

printr-o perdea de fum
dincolo de drum
am deschis uşa
după tejghea
păpuşa blondă
vânzătoarea mea
se făcuse scrum

mi-a cerut un cearşaf şi un prosop,

şi a intrat sub duş
a ieşit înnodându-mi ochii
şoptiţi peste sâni 
prăbuşit la un capăt de pod 
n-aveam nici aripi nici mâini
nu îndrăzneam la urcuş

m-a împins domol
către sofaua roşie aprinsă
oferindu-mi singurul
punct de sprijin
şi am căzut în gol

în răstimp
m-am trezit
în al cincilea anotimp
corpu-i fără sfârşit
îmi curenta degetele

întindeam într-un firesc deplin
sub muselina uşoară
un năvod lunecos
de nămol şi ceară
iar buzele descifrau sfericul
într-un  limbaj
pe care n-aş fi crezut
că-l pot stăpâni
decopertând întunericul

ne-am căutat disperaţi
fără să ne fi întâlnit vreodată
cu puterile stoarse
ne linişteam
şi o luam de la început

degetele răsfirate
să nu pierd nimic
recompuneau totul
în suprafeţele devălmăşite
lăsate în voia
buzelor mele arse

nu bănuiam să existe
atâta delicateţe
să nu mă rănească
asumând eşecul
mi-a şoptit

ştii ne-am dorit prea mult
să rămânem vii.

mi-am schimbat medicul de familie,

e ca şi cum viaţa mea s-a schimbat şi ea
odată cu trupul
mi-am ales un drum
înapoi în viitor

nu mai sunt iepure şchiop şi mă joc
de-a baba oarba cu lupul
legaţi amândoi de păpuşar cu acelaşi fir…   
măcar dansăm de un veac
în acelaşi delir

respir cu ochi de ciclop
un parfum viu intens şi miop… 
paralel un stafilococ auriu creşte rebel
în starea lui de agregare şi mă izbeşte
ca o stea căzătoare

şi nu mai ştiu dacă e un ea
sau o el
medicul de la reanimare

zile de la capătul ploilor,

zăbrele de apă

inconsistente se ţes
într-o pânză din care s-au scurs
toate culorile

unde e doamne
al cincilea anotimp

şi timpul
un păianjen de pământ
se risipeşte în oase
ţesând
giulgiul alb de mătase şi
despărţindu-mă de umbră…


umbra care nu mai sunt
mă petrece
fluturându-mi cu mâna 
din trenul
de noapte

să rosteşti cuvântul,

pe numele de strigat
în dungă de pasăre
de împărat
să-l slăveşti
întâi soarelui
şi apoi iubitei

să-i cobori
în călcâi 
bezna umbrei lui
şi ei să-i îndoi
sub sărutul ispitei
glezna…

să-i ascunzi în nori
cu palmele 
sânii rotunzi
ai stăpânii
sau sclavei
după nevoi

să pătrunzi
în miezul enclavei
între coapsele
unde şi-a înnodat
dumnezeu
sinapsele…

cuvântul 
e  liber
să zboare
cât mai departe
cu umbra în soare
şi viaţa
în moarte

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Ion Toma Ionescu

Blog: Pasărea ceţii - Ardem cuvinte din loc în loc cu spaima risipind ceaţa

Copyright © 2019 Ion Toma Ionescu 

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Tableta proorocului Ilie

Ilie Năstase, Ilie Dumitrescu, Ilie Moromete, sau Ilie de la Sculărie; în felul lor toţi l-au iubit pe Dumnezeu, cu mai mică sau mai mare osârdie, chit că unul a mai aruncat cu racheta după ciori, altul a ţintit poarta cu şpiţul şi mingea a sărit în nori, Moromete a tăiat salcâmul, doar ăla de la sculărie, nu ştiu ce drac’ a făcut da mi se pare c-a fost arbitru.

          Dacă stai şi analizezi, pot să dovedesc, nu se există nici un dubiu la mijloc, proorocul Ilie a fost numai unul în domeniu. Nu posed toate datele, nu sunt o somitate, un geniu să le ştiu pe toate, dar fiind un cuget îndeajuns de liber, îmi pot asuma riscul să gândesc.

          Ilie ăsta, proorocul, a trăit în ţara lui, de evrei evident, pe vremea regelui Ahab, în ţinutul Samariei. Şi regelui holtei i-a venit să se însoare la un anumit moment. A dat sfoară în ţară (pe televizoare vestea a circulat şi în afară), că organizează un concurs de Miss, cum se întâmplă la curţile împărăteşti cu regim deschis.

          S-au strâns frumoasele pământului pline de har pe stadion, dar numai una din Sidon, o prinţesă feniciană, Isabela, a încolţit în inima regelui. N-a mai ţinut cont că la întrebările obligatorii din chestionar, ca viitoare mireasă era necesar să dai un test grilă ca la şcoala de şoferi, nu prea era bibliofilă Isabela, şi-a dat silinţa, dar  a răspuns ieri la întrebarea cu credinţa. Ea se închina zeului Baal. Ahab, preţuind frumuseţea femeii mai mult decât credinţa în Dumnezeu, s-a urcat pe cal şi a poruncit poporului său să se închine cu mic cu mare zeului Baal. Şi poporul prost – nu-l văzuse pe Baal, o văzuse doar pe Isabela dezbrăcată în costum de baie dimineaţa, şi îmbrăcată cu bun gust, în ţinută de seară, la apus. Avea de toate, coapse , bust, oleacă veselă că-i plăcea viaţa, ce să-i mai ceară şi ce să facă(?) – s-a supus.

          Toate aceste fapte au atras mânia divină şi aici intră în scenă să-şi facă jocul, sala arhiplină, Ilie proorocul. Cu tunete în voce şi fulgere-n priviri, lasă mustrarea scrisă regelui cu mulţumiri la secretariat în rastel, şi după, se ocupă de popor năpustindu-se cu pedeapsă către el! Trei ani jumătate de secetă. Seceta şi foametea au cuprins toată ţara. În timpul ăsta Isabela şi regele şi-au petrecut în treaba lor prin palate şi au născut fiii şi fiice.

          Sfânta scriptură ce zice de popor?

          Zice că e sărac cu duhul şi mereu frustrat, se ia după femei şi femeia are pielea de drac sulimenită, dar şi Ilie în cazul ăsta a exagerat având o abordare greşită. 
          Mă Ilie umbli cu cioara vopsită şi e păcat! Dai în toţi, ca să simtă ăl vinovat?...

Nunta nălucilor

Am citit Nunta nălucilor de hârtie, las dovada aci şi am văzut cum se prind în horă cuvintele şi fără glas, misterios, se modulează într-un vârtej cu noroc

Un lăutar la vioară cântă pe năsălie şi piranda ia foc.

Şi ce-am mai văzut(?) verighetele alea goale luate de la reduceri de vară, toate se leagă şi pană-n seară fac duş împreună, sub lună

Cu picioarele balansându-se peste toată Crimeea să stea timpul în loc

Ştiu că trebuie să mai fie ceva dincolo de ce îmi vine în minte

şi tu strigi că trupul meu cititor era în tine un presupus al destinului

În camera roşie la cântatul vinului când nota do de sus coboară pe gâtul lebedei

Nu te speria tu locuieşti pe dinlăuntrul meu!

Doamne ce poveste!

Străzile se îmbrăţişau, vocile deveniseră un popor de fluturi

v-aţi pierdut verigheta domnule!

E vremea să înlătur roşul acesta de şase fără aripi de pe trupul meu,

în loc de piele am să însemn o inimă de mătase roşie…

Se zvonea că trăia necinstit cu un dumnezeu de lemn

Nu mai am nevoie de trup

fără el mă caţăr mai uşor pe cruce.

Felicitări Daniela Toma! Toate cuvintele îţi aparţin