Ninge

     

 Se dedica poetei Florina Isache

     iar s-au jucat îngerii.

toată noaptea

s-au zbenguit,

s-au bătut cu pernele

lor moi,

un fulg n-a ramas în cer.

     ne-a acoperit zăpada.

parcă şi sângele-n mine

e alb.

îmi ţin strâns

în pumni respiraţia,

să nu-mi scape

ca pe vremuri,

sfoara

la zmeu.

Stropi de viata. (Picaturi de sange)

11,45. Alexandru a intrat în operaţie de cinci minute. M-a sunat bunica lui şi soţia mea. Dumnezeu ştie? Se concentrează să repare ce a greşit? … Cum să fac să-i atrag cumva atenţia!? Bisturiul taie în carne vie. Inima mea e roşie. Ochii înţepeniţi îmi atârnă undeva deasupra mesei de operaţie. Urlu ca o fiară rănită pe dedesupt  şi nimeni nu-mi aude tăcerea. E cale lungă pâna-n Germania. Ai grijă doctore copilul ăsta e prinţul, bulgărele nostru de aur, dar e din carne. Doamne de ce nu  pot fi eu în locul lui, eu aş ştii, el nici măcar nu ştie.

Mă îcredinţez rugăciunii şi aştept. Timpul ăsta nu se mai urneşte.

12,30. Ce să fac acum? Cum să-i ascult respiraţia. După prima operaţie, n-am fost cu el să am grijă, şi-a pierdut cuvintele, abia de incepuse să le-nţeleagă rostul şi le-a pierdut; de durere, de singurătate, cine poate şti. N-a mai vorbit, se izolase cu totul în sine, dar după un timp am reluat legătura. Se uita la mine cu ochii lui mari şi senini şi vorbea cu ei, vorbea, vorbea şi eu intelegeam tot.

I-au rămas şi sunetele, doar ordinea lor s-a pierdut, sau poate si-au găsit o altă ordine pe care noi încă nu suntem în stare s-o pătrundem. Glasul lui ca un cântec de pasăre cristalin se antrenează parcă tot timpul, rostogolind sunetele care curg precum  susurul apei printre pietrele de munte.

Nu mai pot să scriu. Mă simt aiurea. Mama lui, fiica mea probabil acolo îşi frânge mâinile în neputinţă, la câţiva metrii de sala de operaţie…

Numai Dumnezeu…  trag nădejde că ştie, nu-l tulbur, îl las acolo să-l vegheze pe chirurg.

12,50. Eu văd acolo un pâlc de îngeri în halate albe, par mulţumiţi, concentraţi fiecare cu treaba lui. Par să stăpânească situaţia. De la 10…Ei ştiu ce fac…eu nu mai ştiu

Mă plimb prin casă de la un capăt la altul. Am deschis toate uşile aşteptând să vină Alex să le închidă în urma mea. Nu suportă uşi deschise şi lumină stinsă. Am luminile aprinse în toată casa. Pe la 10  s-a intrerupt currentul, un sfert de oră. Ce m-aş fi făcut acum fără lumină. Au venit lucrătorii jos la tablou si-au reparat-o.

Şi Alex a intrat în operaţie la 10. A fost Cristina un minut pe net şi mi-a spus. Nu vreau să fac legături.  E deja 13,05.

13,30. Am udat florile. Ce mai pot face?... Ultima lui operaţie a durat cinci ore şi jumătate. Acum sunt mai mult de trei. Privesc fix pe Messenger. Poate mai intră Cristina.

Cum poţi atâtea ore să ari cu plugul brazdă în carne vie sub globul acela mare şi roşu ce te izbeşte în moalele capului...

14,00. Mă plimb şi număr paşii. În panică pierd şirul, sunt la margine… Cum de mă pot plimba.  Ce lent e timpul 

14,30. Multumim domnule doctor Boemers!.... si lui Dumnezeu. Au venit vestile; sunt bune.

Cuibul de sconcşi ai Realităţii _ pamflet

                              Sconcşii, sunt omnivori, consumând atât plante cât şi animale, în funcţie de anotimp. Se hrănesc cu insecte, larve, râme, rozătoare mici, şo-pârle, salamandre, broaşte şerpi, cârtiţe.

Mediul în care trăieşti, este dovedit ştiinţific, lasă amprente vizibile, nu numai spirituale şi de comportament,ci şi în trăsăturile fizice.

Mănâncă de asemeni şi fructe de pădure, rădăcini, ciuperci şi nuci. Nu înseamnă că se pot spăla de păcate cu intenţiile bune.

Rămân în urma lor cozile imense, stufoase ,dar şi o putoare teribilă emanată de glandele anale.

Nu ţin cu tot dinadinsul să fiu dur, dar faţa inpădurită cu ţepi a lui Striblea, cu membrele lui scurte şi muşchiuloase şi ochi de şobolan, puful de pe faţa rotundă, bucălată, insinuantă ca un funduleţ de copil al Oanei Stancu, limba ascuţită de şarpe a Andreei Creţulescu, zâmbetul nihilist de cârtiţă al Laurei Chiriac, glasul găunos al Ursului, nu puteau genera decât emisiuni lipsite de imaginaţie, semănând izbitor una cu cealaltă şi toate, cu pu-toarea unică pe care o lasă în urma lor sconcşii.

Din când în când, atunci când miroase prea tare în cuibul de sconcşi al Realităţii, sau nu miroase suficient, ca din senin se dezlănţuie Vântul, din toate foalele, şi reface climatul care-i convine.

Nu ştiu dacă politicienii sunt cel mai mare rău, cum se spune, sau sconcşii din Media.

P.S.
De o saptamana ma gandesc daca dau drumul la acest post. Ruăl meu e mult mai mic decat răul lor. Unde am ajuns...

Pasarea pe limba ei piere

Destul de greu să te rupi plăcutelor îndeletniciri ale sărbătorilor. Mai cu seamă că afară ninge, iar înăuntru prăbuşite în coşuri de nuiele, damigene obeze  păstrează încă secretul culorii rozalii şi dulceaţa boabei de strugure atinsă de brumă. Cui să-ţi laşi slobod sufletul, fulgilor de nea sau unei cuvioase împărtăşanii în căldura binecuvântată  a căminului?

Iată-mă în mare dilemă eşuat pe blog într-o conversaţie cu Pasărea ceţii, inconfortabilă şi nebună precum o ştiţi:

_ Eşti cu sorcova bietul de tine, te legi de mine ca popa de femeia văduvă.

_ Popă eu? Te-ar fi durut în aripă dacă legai pur şi simplu boala, de  om sănătos?!  Ce insinuiezi chip ceţos, de-mi răzvrăteşti toate blondele, acu la început de an să nu mai intre la mine pe blog.

_ Dacă te-ar fi interesat traficul cu adevărat ţi-ai fi pus mintea la contribuţie, ai fi inventat ceva inspirat care să ţină pagina întâia a blogosferei, fără can-can-uri şi înjurături la preşedinte că s-a săturat lumea.

_ Şti ce Pasăre, dacă am învăţat ceva bun de la Boc e că trebuie tot timpul să tai bugetarii dacă vrei să meargă treaba, eu nu te am decât pe tine, grijă mare ce clămpăni pe ciocu ăla lung, se poate scurta, şi cu el scurt faci indigestie… nu ţi-ai plătit  nici contribuţia la şomaj cu ce-ţi cumperi seminţe?...

_ Sămânţă de scandal ce esti! nu te uiţi la tine, n-ai simţul realităţii. Afară azi a fost eclipsă de soare, i s-a luat soarelui lumina! şi la Romania Mare e jale, i s-a luat sediul Vadimului, şi tot nu s-a sfârşit lumea!

Mie ce poţi să-mi  iei, caii de la bicicletă? pardon că nici trotinetă n-am avut în dotare, am zburat în ceaţă de capul meu…

_ Ba de capul meu Pasare, de-aia am ajuns…

Am ajuns de unde am plecat la marea dilemă.

Destul de greu să te rupi plăcutelor îndeletniciri ale sărbătorilor. Mai cu seamă că afară ninge, iar înăuntru prăbuşite în coşuri de nuiele, damigene obeze  păstrează încă secretul culorii rozalii şi dulceaţa boabei de strugure atinsă de brumă. Cui să-ţi laşi slobod sufletul, fulgilor de nea sau unei cuvioase împărtăşanii în căldura binecuvântată  a căminului?

Un gând de an nou

Stă să cadă cortina peste spectacolul unui an dintre cele care se joacă  la matineu, cu sala abia populată de diriginţii claselor terminale şi cei câţiva elevi de liceu ce au mai putut fi adunaţi, din căminele golite în preajma sărbătorilor. Sala trebuia salvată în ochii plictisiţi ai artiştilor, pentru a avea garanţia că anul următor prestaţiile lor, prin contract vor putea să continuie.
Bine că s-a terminat 2010, poate să înceapă 2011!

            Cine ştie care regizor îşi va pune semnătura pe afişele stagiunii ce va să înceapă.

În ce mă priveşte aştept două cărţi. Ele sunt un fel de restanţă, dar mai mult decât cărţile; aştept să vorbească nepotul meu Alexandru,(cel cu Povestea), el cu siguranţă ar avea mai multe de spus. Doamne ajută!

Omul de zapada

Omul de zăpadă s-a oprit la geam

Parc-ar fi o şoaptă dintr-o rugăciune        

L-a-mbrăcat în raze steaua de pe ram

Şi-i stârni în ochi-i jarul din tăciune

Omul de zăpadă s-a postat în ger

Să primească renii încă de cu seară

Îngerii pe schiuri colindau în cer

Şi-i urcau în suflet lumânări de ceară

Omul de zăpadă a rămas de strajă

Renii în odihnă să-şi mai vină-n fire

Moşu-mparte daruri însoţit de vrajă

Fluturi albi danseaza beţi de fericire

Omul de zăpadă mulţumit fireşte

Prezentă  onorul Mosului plecând

N-a simţit căldura cum îl năruieşte

Şi de bucurie a căzut râzând

PAveste fara sfarsit – Medieval Story

PaVESTEA nu e o poveste a Craciunului cum s-ar putea crede. E un lant de pa-uri (proza arhiscurta) care trebuie continuat pana se va implini o poveste. Mai multe despre iniţiativă unor indragostiti de idei si cuvinte puteţi afla de aici. Linkul o să vă ducă la Regulament. Sunt zece porunci ce se impune a fi citite si respectate. Succes! Personal vreau să mulţumesc celei care m-a inclus in lista ei carmen76negoita

Călătoria (de Bogdan Onin)

“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca.

Spaima (de Carmen Negoiţă)

Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?

Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)

Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”

Realism amar (de Laura Driha)

Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!”
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.

Vraja (de Ion Toma Ionescu)

Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.

Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)

Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
- Cum crezi că ? înghiți în sec

O familie a celor singuri (de Esqvilyn)

Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.

Cât şi-ar fi dorit… (de Carmen Negoiţă)

Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.

Hanul cel nou (de Bogdan Onin)

Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.

Fata din han (de Injineru)

În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă…

Spioanca (de Victor Bucur)

Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă din întuneric o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
“Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, “trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”

Plecarea (de Carmen Negoiţă)

Arkana se plimba de la o căruţă la alta. Întârzierea celor doi îi accentuau temerile. Cu cât soarele se ascundea dincolo de linia orizontului, cu atât frigul punea stăpânire pe acel tărâm al nimănui. Trecu pe la fiecare căruţă şi verifică dacă toţi copiii sunt bine. Dincolo de umbrele ce se întindeau tot mai misterioase, se auzi urletul unui lup. „Arkana, plecăm. Agenţii Vaticanului sunt aproape. Fiecare să treacă la câte o căruţă”, se auzi din noapte glasul lui Magister. Era fericită să-i revadă, însă prezenţa femeii o înfurie de-a binelea.

Scutierul (de Bogdan Onin)

Era cea de-a treia iarnă de când Patrick – în realitate scutierul lui Sir Edward – acceptase să se alăture misiunii secrete a lordului său. Știa că protejarea tânărului prinț era o sarcină extrem de importantă de vreme ce le fusese încredințată chiar de Rege. Lordul nu mai fusese așa de furios de multă vreme și nici nu era de mirare, după ce auzise că agenții papistași erau pe urmele lor. Cineva trădase! Dar cine, de vreme ce erau atât de puțini cei ce știau adevărul. Nici măcar copilul nu știa de fapt cât de important era pentru Regat!

Noapte de nepătruns (de LePetitPrince)

I se parea ca linistea din jur ii apasa pe ganduri de parca ar fi vrut sa-i impinga afara din minte intrebarile fara raspuns, si, tocmai cand se pregatea sa le risipeasca cu o lovitura de spada ca pe un dusman ivit pe nepusa masa, auzi dinspre padure:
- Credeam ca ai un lup dar tu ai o haita intreaga! Vorbele tale mi-au sfasiat pielea si mi-au scormonit maruntaiele…
Cine rostise aceste vorbe era imposibil de deslusit prin panza neagra si deasa a noptii dinafara si dinauntrul sau.

Legături de sânge (de Victor Bucur)

Magister se întoarse către lizieră:
- Poate că vorbele mele te-au rănit, dar au trecut trei ani de-atunci. Dă-ţi puţină pace.
- Pace? O voi avea atunci când mucosul nu va mai avea suflare, răspunse vocea din beznă.
- Atunci nu o vei avea cât voi trăi eu. Tu vei continua să-ţi trimiţi asasinii incompetenţi, cu pofte necurate, robe şi mătănii iar eu voi continua să-i ucid. Şi nu uita, dragă vere, că binecuvântarea şi aurul papei nu vor mai cumpăra răbdarea poporului pentru mult timp. Zilele pe tron îţi sunt numărate. Curând Anglia îşi va cunoaşte suveranul.

Amintiri (de Injineru)

Într-o clipă Magister închise ochii şi privi în trecut, acum 3 ani. În poieniţa de lângă sat, stătea liniştit întins pe iarbă, cu soarele bătându-i pleoapele. Când foşnetul buruienilor îl treziseră era şi ea acolo. Blondă, voluptoasă, dornică.
- Este al tău, nu te bucuri?
- Nu pot să recunosc nimic, am soţie. Asta mi-ar aduce moartea.
- Atunci du-te dar să ştii că într-o zi tot ne vom întâlni. Du-te şi… păzeşte-ţi spatele!
Vocea de după vălul negru vibra ca atunci.
- O fi ea? Şi dacă da, cum voi putea afla?

Misterul din noapte (de Carmen Negoiţă)

Putea să jure că vocea e a ei, dar silueta nu dezvăluia nimic din feminitatea celei care-l făcură să-şi piardă multe nopţi în căsuţa din poiană. “Ochii i-aş fi recunoscut imediat, dacă n-ar fi purtat blestema aia de pălărie ce-i ascunde jumătate din faţă.” Amintirile îi răvăşeau mintea şi sufletul, pe când misterul vocii rămânea încă de nepătruns. Ivirea lunii de după nori, îl făcu pe tânăr să tragă de hăţuri şi să se piardă în noapte. Doar mănuşa cu semnul casei nobiliare mai putea fi un răspuns. Magister o luă fără ca ceilalţi să observe.

Plămada regală iese în mocirlă (de Bogdan Onin)

Deasupra zidurilor Londrei, soarele se-nălța încet. La fel și zarva străzilor murdare și pline de gunoi. Ca-n fiecare dimineață, șobolanii începuseră deja să se rărească, căutând să se ascundă și să fugă din fața trupelor de copii flămânzi, care-i vânau pentru carne. Chiar dacă nu mai călcase acolo de câțiva ani, Sir Edward știa mersul orașului. În așteptarea semnalului, își oprise coloana de căruțe la doar câteva sute de pași de Poarta Mare. Avea un singur gând: ”Oare protejase un diamant pe care viața urma să-l arunce în mocirlă?”

Pictorul (de LeeDee)

Ascuns după coviltirul ponosit al căruței, Tom aștepta intrarea în marele oraș și admira jocul de lumini și umbre și pata de culoare, pe care soarele, urcând spre zenit, o topea peste drumul prăfuit și peste copacii de pe margine. Ce-ar mai fi dorit să aibă cu el, pensula și penelul! Petrecuse mult timp pe lângă bunicul său, pictor la curtea regelui, dar când i s-a cerut să-și însoțească micul prieten, pe Nick, în exil, a considerat-o ca pe o datorie de onoare și s-a supus. Dar tare îi era dor…

Răpirea (de Injineru)

Spera să găsească o pânză şi-o pensulă în oraş. Îl luă astfel pe Nick de mână şi se furişă pe lângă căruţele ce tocmai intrau.
-Trebuie să găsesc ceva instrumente pentru desen, Nick.
-Vino după cu mine.
După câteva minute de acrobaţii printre picioarele cailor intrară pe o străduţă lăturalnică. Dintr-o dată simţi o durere-n ceafă şi apoi linişte. S-a trezit singur într-o pivniţă întunecoasă care avea totuşi un iz aparte, de femeie. Îşi încordă privirea şi văzu silueta din faţa lui.
- Tom, nu-ţi fie frică îţi vreau binele.

Cu umor in genunchi

Parcă ne-au rămas numai sărbătorile; Crăciunul, Revelionul şi din când în când, rar ne mai bucurăm la câte-o victorie sportivă. Fie că se cheamă Ana Maria Brânză şi echipa de spadă, Fie Cristina Neagu şi echipa de hambal. În rest rămânem încercuiţi de frica ultimelor clipe, lungi, tensionate ce ne storc de vlagă. Nu se mai termină meciul Stelei cu Napoli de la Bucureşti! Nu se mai termină meciul de la Napoli! Nu se mai termină 2010! Nu se mai termină criza! Şi dacă se termină, noi tot în genunchi?
!...           Foto:Medieval.jpg

Marele miting

au iesit pictorii la miting
jerpeliţi cu bărbile lor soioase
mătură caldarâmul de frunze


s-au coborât de pe ziduri
lunecând din icoane
ca nişte umbre de sfinţi

autorităţile au fost surprinse

dispăruseră din păduri (în trei zile)

toate rezervele de clorofilă

verde nicaieri e deja dezmăţ

în catedrala lunii noiembrie

a dat strechea-n  culori

au ieşit pictorii la miting

în loc de lozinci purtau nuduri

cu ochii scoşi ochi de smarald

de parcă s-ar fi răsturnat
pădurile prin acele găuri

în orbitele adânci

îngeri tăcuţi gardienii
în uniformele lor albe

din depărtare se-apropie

Giony si Carlanul. Pregatiri de Ignat

I-a legat funia de picior şi-a pornit agale taman la dracu, la târg. În gândul lui porcul Giony emitea mirări:

“Ce- o fi cu Victoraş(i se spune Cârlanul) de e trist(?) că doar scapă de-o belea dacă mă vinde. De un an se chinuie bietul om să-mi reducă zilnic tainul. Mi-a tăiat pâinea, laptele, dovlecii (de la Dăbuleni?...) lăsându-mi doar verziturile şi tărâţele. Doar că tărâţele cumpărate de el erau tare sprintene  şi înotau în troc mai ceva decât sportivii australieni în bazinul olimpic, până să le prinzi.

Da ce, porcii sunt toţi prostănaci?!... Îşi mai folosesc şi ei creierul lor mic, uneori. Sorbeam mai întâi lăturile, şi la sfârşit consumam delicatesele, alifia de fibre, numai bună la colonul meu iritabil”

La capătul celălalt al sforii Victoraş filozofa, mult mai complicat pentru sine, rătăcit în doctrine şi trăgând de fire să le împletească într-un hamac în care să legene proiectul statului social(...) împreună cu porcul, să dea mai bine in târg, şi să-i ia faţa lui Anton... acu de sărbători, dacă va fi posibil.

Ce-a făcut la târg Victoraş, numai dracu stie că a ieşit de-acolo tare cătrănit.

În tot acest timp Tatulici trâmbiţează pe sticla realităţii Zece pentru Romania în spiritul Crăciunului. Ce să faci numai cu zece, măi Tatuliciule! când sunt atâţia în Parlament... şi de Ignat, atâta norod necăjit…