joi, 24 februarie 2011

Pianul şi maşina de scris

Marile descoperiri ale omenirii sunt cucerite pe rând. Focul. Roata. Scrisul. Internetul. Fără îndoială aleatorie înşiruirea, lipsită de metodă şi discernământ asumat.
Unde vreau să ajung este cumva în altă parte. Ce vreau să subliniez e că dragostea, poate fi un catalizator minunat în procesul progresului.  Şi cum dragostea e oarbă, ajung de buna seamă la contesa Carolina Fantoni şi “pianul ei cu litere”.
Ideea ce a strafulgerat-o, în întunericul prefigurat, înainte de orbire, putea fi inspirată doar de sunetele clare ale unui pian.
Si cine altul decât iubitul cumva secret, Pelegrino Turi, putea să-i desăvârşească ideea, s-o pună în operă!
O maşină de scris, pe a cărei clape, mângâind literele să-şi încrusteze gândurile, atunci când sentimentele o inundau  în prisosul întunericului ei, şi iubitul nu se afla în preajmă.
Povestea de iubire s-a scris ca o sinfonie cu litere albe direct pe zăpadă.


Istoria omenirii, la capitolul mari descoperiri a consemnat sec. În 1808 s-a inventat maşina de scris.
Peste poveste, a tot nins…

Foto: luciaverona.blogspot.com

miercuri, 23 februarie 2011

Omul cu porthartul

Port totdeauna în porthart, o bucată de asfalt rulată fin, covoraşul meu fermecat, cât un petec de cer senin. Mi l-a dat zâna, odată cu creta. (creta aia superdotată, prindea culoare după gând) Pe covoraşul întins, zâna desenase şotronul şi ţopăia fără griji. Eu pierdusem caprele în stufăriş şi eram îmbufnat.
M-a învăţat să desenez. În jurul gleznelor, am trasat cu albastru conturul unui lac. Apele s-au ridicat in genunchi. Atunci am desenat o insulă. Tot timpul râdea. Păşind în iarbă s-a dezbrăcat sa-şi usuce hainele. S-a întins între flori. M-a pus să închid ochii, şi-am deprins, bâjbâind, să îndulcesc culorile de taină pentru fructul copt.
N-am mai deschis porthartul! Dacă nu mai funcţionează vraja!?...

luni, 21 februarie 2011

Disertaţie despre lipsa de trafic pe blog.

Pasărea ceţii abia de-şi mai urneşte zbaterea aripilor bolnave. Doborât de nisipul pustiului, aerul încercuit s-a scurs de pe arbori, de pe stâlpii de telegraf şi acoperişurile zgârie norilor. Tot mai rar în nisipul blogosferei urmele călătorilor rătăciţi pe blogul meu.
Vina o port după mine, precum o cometă îşi poarta în coadă rămăşiţele meteoriţilor, direct către gaura neagră pregătită să înghită, sori şi planete, existenţe şi vise, devălmăşite în rigoarea obligatorie a traiectoriilor şi normelor prestabilite.
Prietenul meu Virgil râde tot timpul, sub mustaţa-i cărămizie, de cheltuiala inutilă pe net. Valoare adevărului stă intr-o carte nu în risipă, sunt cuvintele către care în numele trădării, am slujit.
Poate că optimul lucrurilor, lângă imagine, are şi o stare de mijloc. Poate că Pasărea ceţii va avea prilejul să renască din cenuşă curând…

marți, 15 februarie 2011

Emanuel Pope si Maia ingerilor

http://en.calameo.com/read/000310051a162e90bae51
Un dar nepretuit am primit din partea domnului Emanuel Pope. Publicarea pe Cititori de proza a cartii mele online. Siteul acesta e mai mult decat un proiect generos. Multumiri echipei de ingeri cu care colaboreaza si separat ingeresei care da culoare si entuziasm!
Maia Martin.
Cu toata stima!



Daca doriti sa rasfoiti cartea dati clic pe linkul de deasupra si rasfoiti apasand pe sageata din dreapta.

marți, 8 februarie 2011

Dosarul Albastrii. Schite de final

Există microfilm. Iarăşi am urcat scările CNSAS-ului. O doamnă amabilă de la Direcţia de comunicare mi-a dat această veste şi m-a programat pentru luni şapte februarie. Oare găsesc ceva în plus? Măcar paginile lipsă din dosar. Să am răbdare, nu mai e mult..

*

E deja luni. M-am înscris în registru la intrare şi aştept în faţa unui Canon Microfilm Scanner 800 să mi se aducă microfilmul. In sala de lectură e un aflux mult mai mare ca de obicei. 30-40 persoane din care majoritatea în vârstă. Sunt şi câţiva cercetători acreditaţi, tineri.
Cu mine o dată a intrat o faţă bisericească, un zdrahon de doi metrii vânjos  a cărui barbă falnică nu putea ascunde pomeţii obrajilor rumeni ce plesneau de trai sănătos, binecuvântat de dumnezeu. A fost condus cu politeţe şi i s-a pus un scaun mai solid lângă fratele lui Antonie Plămădeală mitropolitul ortodox al Ardealului decedat în 2005, un domn fără haină monahală aşezat în faţa  vrafului de dosare de la prima oră. Au schimbat doar câteva vorbe interesându-se unde avea parohia prelatul nostru, undeva în Ardeal, nu am înţeles prea bine, după care cu pixul în mână şi-a continuat cercetarea, captivantă desigur cunoscusem starea.
Marele preot la propriu şi-a mai fluturat un timp sutana în picioare, cu vocea limpede slobozindu-se peste capetele cufundate în ape tulburi. Fiecare cu viaţa şi dosarul lui. Nu prea-l ascultau potenţialii enoriaşi. L-am pierdut şi eu. Venise cel care mă pre-luase de la bun început, cu o cutiuţă neagră în mână. Am reusit să citesc după ce a deschis-o: Ag FI 563. Se înegrise acea parte albastră a vieţii mele.
In timp ce scotea rola din cutie, o idee mai lată decât o rolă de magnetofon, pe care era înfăşurat micrifilmul mi-a spus ceva care m-a izbit neplăcut, cu o voce mărunţită pe care iniţial mi s-a părut că n-o înţeleg prea bine.
- Stiti, am mai derulat-o odata si nu am găsit dosarul dumneavoastră. Să mai încercăm poate nu m-am uitat bine.
De unde iniţial, aşezat pe scaun, cu puţine minute în urmă, mă gândeam admirând cumva  cât de bine se organizase fosta securitata şi profesionalismul cu care aceştia au avut grijă de documente, fie ele şi fabricate am constatat uitându-mă pe ecran calitatea îndoielnică a imaginilor. Dacă mai pun la socoteală derularea foarte rapidă pe care o imprima cel care voia să mă convingă de buna lui intenţie, mărturisesc în câteva zeci de secunde am fost cuprins de dubiu. Incercam să găsesc un unghi favorabil privind la ecran, dar era imposibil să mă descurc.
- In fond, căutati numele dosarului, un număr, după ce vă uitaţi?... Dosarul se numeste “Albaştrii” şi ca titular e trecut Radu Nicolae.
- Eu caut o cotă a deţinătorului, SRI judeţ Argeş, cota 85085. Nu are legătură  cu cota CNSAS sau numărul dosarului. In mod normal microfilmele sunt aşezate în ordine, dar în această rolă nu se întâmplă aşa, poate nu e microfilmat dosarul dumneavoastră
- Dar în banca de date există!... Cel puţin aşa mi s-a spus vinerea trecută. Si în plus este scris şi pe dosar am citit cu ochii mei: „Se microfilmează!” S-a terminat derularea.
- Am să aduc şi rola cealaltă, 562.
Nu-mi convine. Deja fabric la rândul meu scenarii. Am rămas după nefericitele mele experienţe cu neîncrederea şi scenarita în sânge. Cu Măria Sa Dacă.
Dacă l-au  şters atunci?(microfilmul) de ce au scăpat filele scrise? Multe. 190. E drept că s-au mai şi pierdut.
Dacă l-au şters acum? sau pur şi simplu cineva i-a sugerat funcţionarului CNSAS să facă într-un fel să nu ajungă  microfilmul la mine. Exclus, e prea mare riscul!
Ar trebuie să constat o oarecare agitaţie în jurul meu; a venit şi cea care mi-a oferit vineri informaţia şi m-a programat pentru azi, a venit şi supraveghetorul, cel care mă cunoştea bine, ştia că doresc să scot o carte pornind de la dosar, m-a sfătuit să mai las o cerere să poată solicita SRI Argeş precizările necesare...
Nici în a doua rolă nu am gasit nimic.
- Sincer îmi pare rău! N-am întâlnit până acum situaţia

vineri, 4 februarie 2011

Un pa. Dosarul Albastrii

Azi am finalizat prima versiune a Albaştrilor. E ca si cum m-aş fi curăţat de straturile de zgură, ajungând în miezul memoriei.
Excursul n-a fost simplu ţinând seamă că viaţa mea în raport cu dosarul propus a fost încercuită de scenarişti.
Filele dosarului, cele o sută nouăzeci s-au dovedit nişte frunze  devălmăşite de clorofilă
Presate între coperţi de carton şi expuse într-o vitrină, sub umbra zidului  au strâmbat în consecinţă trunchiurile firave. Nimeni dintre noi n-a ajuns cu crengile la cer.

duminică, 23 ianuarie 2011

Ninge

     
 Se dedica poetei Florina Isache

     iar s-au jucat îngerii.
toată noaptea
s-au zbenguit,
s-au bătut cu pernele
lor moi,
un fulg n-a ramas în cer.

     ne-a acoperit zăpada.
parcă şi sângele-n mine
e alb.
îmi ţin strâns
în pumni respiraţia,
să nu-mi scape
ca pe vremuri,
sfoara
la zmeu.

joi, 20 ianuarie 2011

Stropi de viata. (Picaturi de sange)

11,45. Alexandru a intrat în operaţie de cinci minute. M-a sunat bunica lui şi soţia mea. Dumnezeu ştie? Se concentrează să repare ce a greşit? … Cum să fac să-i atrag cumva atenţia!? Bisturiul taie în carne vie. Inima mea e roşie. Ochii înţepeniţi îmi atârnă undeva deasupra mesei de operaţie. Urlu ca o fiară rănită pe dedesupt  şi nimeni nu-mi aude tăcerea. E cale lungă pâna-n Germania. Ai grijă doctore copilul ăsta e prinţul, bulgărele nostru de aur, dar e din carne. Doamne de ce nu  pot fi eu în locul lui, eu aş ştii, el nici măcar nu ştie.
Mă îcredinţez rugăciunii şi aştept. Timpul ăsta nu se mai urneşte.

12,30. Ce să fac acum? Cum să-i ascult respiraţia. După prima operaţie, n-am fost cu el să am grijă, şi-a pierdut cuvintele, abia de incepuse să le-nţeleagă rostul şi le-a pierdut; de durere, de singurătate, cine poate şti. N-a mai vorbit, se izolase cu totul în sine, dar după un timp am reluat legătura. Se uita la mine cu ochii lui mari şi senini şi vorbea cu ei, vorbea, vorbea şi eu intelegeam tot.
I-au rămas şi sunetele, doar ordinea lor s-a pierdut, sau poate si-au găsit o altă ordine pe care noi încă nu suntem în stare s-o pătrundem. Glasul lui ca un cântec de pasăre cristalin se antrenează parcă tot timpul, rostogolind sunetele care curg precum  susurul apei printre pietrele de munte.
Nu mai pot să scriu. Mă simt aiurea. Mama lui, fiica mea probabil acolo îşi frânge mâinile în neputinţă, la câţiva metrii de sala de operaţie…
Numai Dumnezeu…  trag nădejde că ştie, nu-l tulbur, îl las acolo să-l vegheze pe chirurg.

12,50. Eu văd acolo un pâlc de îngeri în halate albe, par mulţumiţi, concentraţi fiecare cu treaba lui. Par să stăpânească situaţia. De la 10…Ei ştiu ce fac…eu nu mai ştiu


Mă plimb prin casă de la un capăt la altul. Am deschis toate uşile aşteptând să vină Alex să le închidă în urma mea. Nu suportă uşi deschise şi lumină stinsă. Am luminile aprinse în toată casa. Pe la 10  s-a intrerupt currentul, un sfert de oră. Ce m-aş fi făcut acum fără lumină. Au venit lucrătorii jos la tablou si-au reparat-o.
Şi Alex a intrat în operaţie la 10. A fost Cristina un minut pe net şi mi-a spus. Nu vreau să fac legături.  E deja 13,05.

13,30. Am udat florile. Ce mai pot face?... Ultima lui operaţie a durat cinci ore şi jumătate. Acum sunt mai mult de trei. Privesc fix pe Messenger. Poate mai intră Cristina.

Cum poţi atâtea ore să ari cu plugul brazdă în carne vie sub globul acela mare şi roşu ce te izbeşte în moalele capului...

14,00. Mă plimb şi număr paşii. În panică pierd şirul, sunt la margine… Cum de mă pot plimba.  Ce lent e timpul 

14,30. Multumim domnule doctor Boemers!.... si lui Dumnezeu. Au venit vestile; sunt bune.

luni, 17 ianuarie 2011

Cuibul de sconcşi ai Realităţii _ pamflet

                              Sconcşii, sunt omnivori, consumând atât plante cât şi animale, în funcţie de anotimp. Se hrănesc cu insecte, larve, râme, rozătoare mici, şo-pârle, salamandre, broaşte şerpi, cârtiţe.
Mediul în care trăieşti, este dovedit ştiinţific, lasă amprente vizibile, nu numai spirituale şi de comportament,ci şi în trăsăturile fizice.
Mănâncă de asemeni şi fructe de pădure, rădăcini, ciuperci şi nuci. Nu înseamnă că se pot spăla de păcate cu intenţiile bune.
Rămân în urma lor cozile imense, stufoase ,dar şi o putoare teribilă emanată de glandele anale.
Nu ţin cu tot dinadinsul să fiu dur, dar faţa inpădurită cu ţepi a lui Striblea, cu membrele lui scurte şi muşchiuloase şi ochi de şobolan, puful de pe faţa rotundă, bucălată, insinuantă ca un funduleţ de copil al Oanei Stancu, limba ascuţită de şarpe a Andreei Creţulescu, zâmbetul nihilist de cârtiţă al Laurei Chiriac, glasul găunos al Ursului, nu puteau genera decât emisiuni lipsite de imaginaţie, semănând izbitor una cu cealaltă şi toate, cu pu-toarea unică pe care o lasă în urma lor sconcşii.
Din când în când, atunci când miroase prea tare în cuibul de sconcşi al Realităţii, sau nu miroase suficient, ca din senin se dezlănţuie Vântul, din toate foalele, şi reface climatul care-i convine.
Nu ştiu dacă politicienii sunt cel mai mare rău, cum se spune, sau sconcşii din Media.

P.S.
De o saptamana ma gandesc daca dau drumul la acest post. Ruăl meu e mult mai mic decat răul lor. Unde am ajuns...

marți, 4 ianuarie 2011

Pasarea pe limba ei piere

Destul de greu să te rupi plăcutelor îndeletniciri ale sărbătorilor. Mai cu seamă că afară ninge, iar înăuntru prăbuşite în coşuri de nuiele, damigene obeze  păstrează încă secretul culorii rozalii şi dulceaţa boabei de strugure atinsă de brumă. Cui să-ţi laşi slobod sufletul, fulgilor de nea sau unei cuvioase împărtăşanii în căldura binecuvântată  a căminului?
Iată-mă în mare dilemă eşuat pe blog într-o conversaţie cu Pasărea ceţii, inconfortabilă şi nebună precum o ştiţi:
_ Eşti cu sorcova bietul de tine, te legi de mine ca popa de femeia văduvă.
_ Popă eu? Te-ar fi durut în aripă dacă legai pur şi simplu boala, de  om sănătos?!  Ce insinuiezi chip ceţos, de-mi răzvrăteşti toate blondele, acu la început de an să nu mai intre la mine pe blog.
_ Dacă te-ar fi interesat traficul cu adevărat ţi-ai fi pus mintea la contribuţie, ai fi inventat ceva inspirat care să ţină pagina întâia a blogosferei, fără can-can-uri şi înjurături la preşedinte că s-a săturat lumea.
_ Şti ce Pasăre, dacă am învăţat ceva bun de la Boc e că trebuie tot timpul să tai bugetarii dacă vrei să meargă treaba, eu nu te am decât pe tine, grijă mare ce clămpăni pe ciocu ăla lung, se poate scurta, şi cu el scurt faci indigestie… nu ţi-ai plătit  nici contribuţia la şomaj cu ce-ţi cumperi seminţe?...
_ Sămânţă de scandal ce esti! nu te uiţi la tine, n-ai simţul realităţii. Afară azi a fost eclipsă de soare, i s-a luat soarelui lumina! şi la Romania Mare e jale, i s-a luat sediul Vadimului, şi tot nu s-a sfârşit lumea!
Mie ce poţi să-mi  iei, caii de la bicicletă? pardon că nici trotinetă n-am avut în dotare, am zburat în ceaţă de capul meu…
_ Ba de capul meu Pasare, de-aia am ajuns…
Am ajuns de unde am plecat la marea dilemă.
Destul de greu să te rupi plăcutelor îndeletniciri ale sărbătorilor. Mai cu seamă că afară ninge, iar înăuntru prăbuşite în coşuri de nuiele, damigene obeze  păstrează încă secretul culorii rozalii şi dulceaţa boabei de strugure atinsă de brumă. Cui să-ţi laşi slobod sufletul, fulgilor de nea sau unei cuvioase împărtăşanii în căldura binecuvântată  a căminului?