Linia fierbinte sau criza de vandalism

Alo? PAfoto?

Prietenul meu Calin Hera ne propune un nou Concurs de proza arhiscurta. Zice sa comentam in 500 de semne o fotografie. Gasiti mai jos contributia mea. La el pe blog inca nu am pus linkul. Il pun acum.

          Ideea se clocise în mintea omuleţilor portocalii. “Fir direct”, era un fel de linie fierbinte între putere şi alegători. Cauză nobilă. Se creau  locuri de muncă în industria cabinelor telefonice, a sârmei, a cimentului pentru stâlpi, trebuiau elicoptere să transporte cabinele în locuri  mai puţin accesibile, nu rişti telefonul nu-i aşa, la îndemâna cârtitorilor. Da ce opoziţia doarme?
         Bănuind la capătul firului blonda de la turism, Ponta şi Crin se făcură salvamontişti.
         Dimineaţa i-a găsit trişti.

Nota: Daca va placut PA-ul meu, votati in Cabina poporului bifand Linia fierbinte...
Lasati si la comentarii un semn... multumesc

Barça şi Sagrada Familia

Nota: Acest material are dublă cetatenie fiind postat pe ambele mele bloguri. Mă bate gandul să-i fac paşaport diplomatic.

Fotbalul de aseară din Finala Ligii Campionilor a fost un poem în iarbă, de aceea nu ma sfiesc să postez aici pe un blog cu preponderenţă literar, reflecţiile mele fotbalistice care m-au încărcat cu bucurie.

Când spui Barcelona, când vezi Barcelona, când simţi Barcelona, te apropi cumva de Dumnezeu.

O dată e Sagrada Familia. Uriaşa biserică neterminată din capitala Cataloniei începută din 1882 de arhitectul  Antonio Gaudi, cu cele 18 turnuri si trei faţade ale ei: a Naşterii, a Gloriei şi a Patimilor. Un templu a cărui frumuseţe sporeşte în fiecare zi, fantezia şi libertatea arhitecturală neavând limite. Singura oprelişte pe care şi-a impus-o Gaudi a fost ca la sfărşitul lucrării, templul să nu depăşeasca în înălţime 17o de metri. Cu un metru mai puţin decât înălţimea dealului din apropiere, “pentru ca lucrarea sa să nu depaşească în înălţime lucrarea lui Dumnezeu”.

Cu tehnicile începutului de secol XX, arhitectul estimase că edificiul măreţ se va isprăvi în cateva sute de ani. După moartea sa survenită în 1926 şi, cu graba cuvenită timpului, se pare că obiectivul după calculele continuatorilor, se va putea săvârşi cumva în 2026.

Al doile simbol catalan, şi nu poate fi deloc blasfemie fiind dintr-o altă religie, a devenit FC Barcelona. Aici piatra de temelie a fost pusă cu grabă, cu o lună inainte ca secolul XIX să poată sfârşi. Fondatorul ei, un elveţian, Joan Gamper semnând la 29 noiembrie 1999 actul de constituire.

În şirul timpului, FC Barcelona şi-a înălţat şi ea turnurile sale (Johan Cruyff a fost unul dintre cele mari) şi cu siguranţă a împodobit succesiv toate cele trei faţade: a Naşterii, a Gloriei şi a Patimilor.

            Aseară, în iarba londoneză la marea finală, această Sagrada Familie Barça, cu simplitate, cu geniu, cu plăcerea copilărească a jocului, cu spiritul nu al echipei ci spiritul sacru al familiei, au rostit în alese metafore însăşi Gloria.

Pe noul Wemblei, Pep Goardiola cu ceata lui de poeţi şi cu zeul Leo Messi printre ei, a descins să ne încânte.

            Cei de la Manchester United erau pe-acolo...

Hagi şi Euclid

Pe câmpul verde, în arena fabuloasă a fotbalului a ştiut să aleagă fenta potrivită, pendularea extraordinară a piciorului, acordul fin al gleznei pentru ca balonul rotund să deseneze geometrii imposibile, inventând traiectorii ce trebuiau să sfârşească în colţul cel mai ascuns al porţii miracolelor, unde păianjenii-şi  ţeseu liniştiţi pânza din fir de aur, în aclamaţiile fascinate ale publicului. Marele grec Euclid dacă s-ar mai naşte ar trebui să-şi reconsidere celebra lui fraza:„În geometrie nu există drumuri speciale pentru regi!”.

Hagi, înscăunat rege a dovedit că există drumuri speciale purtându-şi în lume gloria cu medestie, dar şi cu infatuarea nedisimulată că e român.

In aceste zile trebuie să decidă. Ca fotbalist rămâne rege. Ca antrenor el încă nu şi-a dat măsura. N-a fost lăsat. El crede că si ca antrenor poate avea un drum al său. E drept, lângă Becali l-ar avea pe cel mai greu. Eu la naţională l-aş vedea.

Ne-am împărţit în două tabere, noi între noi şi războim. Secăm fânânile, otrăvim, dăm foc la casele din jur. De-o parte moraliştii susţin că la-„nălţimea sa” n-ar avea voie să coboare în mocirlă. Cealaltă tabără l-ar încredinţa cu girul ei deplin.

Dragi combatanţi, stimaţi ziarişti, arhierişti, artilerişti, carierişti, artişti într-ale scrisului  unde e duşmanul? N-avem duşman, nimeni nu ne atacă. E pace.

Doamne fă-i să tacă!

Singur alege, cum vrea muşchii lui. Poate s-a săturat să vegeteze că-i om, nu e mumie cât ar fi de rege.

Îngerul l-a strigat

Ascult, dincolo de fereastră, verdele dintre mine şi cer fremătând liniştit. Razele astrului zilei nu îndrăznesc să tulbure răsuflarea  agăţată de frunze a îngerului. O singură trompetă din galeria Rapidului, în faţă, tace încremenită, iar în urma ei se mişcă aliniat convoiul frumoşilor nebuni traversând orşul. Ca  sărutul fecioarei de câmpie, un murmur ne-a uimit pe toţi; cum că dinspre Brăila azi noapte  pădurea de salcâmi înfloriti s-a smuls din rădăcini şi-a pornit bezmetică spre Bucureşti. În urma ei caii sălbatici  împing  vârtejuri de praf rostogolind gorgane ca nişte bulgări uriaşi de zăpadă.

Suit într-o luntre cu două lopeţi de frasin, Fănuş trece vâslind dincolo,  continuînd să ne-nveţe că vinul alb, rece şi gratis e cel mai bun!

"Dialog în Babilon cu Virgil Diaconu" sau "Pe Trivalea Descărtăritului"

Sfarsitul lumii s-a amânat pentru luna octombrie. Hei, aşa da!  În sfârşit o dată rezonabilă, chiar dacă nu mai e atât de riguros stabilită. La 89 de ani, bietul pastor american  poate şi el avea pierderi de glorie, n-a mai riscat o dată fixă din cutremurata dumisale memorie. Altfel devine treaba acum; te poţi pregăti creştineşte, se sparge mustul ăl nou, pui de o împărtăşanie, te cureţi la trup, îti scri testamentul literar şi memoriile albastre ca metodă de terapie, nu laşi aşa harurile în voia hazardului.

Ai timp berechet, în contextul literaturii moderne, vie, să te războieşti dacă vrei cu rechinii generaţiei 80, tu o biată lebădă, dacă tot s-a tras linie de sosire. Te poţi revoca centrului lor de putere dându-ţi demisia de la post-modernism. Lasă-i  în oglinzile lor aburite să-şi înalţe "Nimic"-ul frumos, ei au ce pierde când vine dricul.

“ Săracule de albastru ai rămas verde! un condei duşmănos fără glas.”

 Deunăzi,  îmi zicea abil la exerciţiile de simulare ale sfârşitului,  prietenul meu Virgil pe Trivalea Descărtăritului...