Harry Tavitian la Piteşti

         

          Se întâmplă rar, să te părăsească sufletul captiv şi să hoinărească, fără de lanţurile zilelor obişnuite de care ţi-este legat trupul bicisnic. Excursul acela e îngăduit doar cu puterea lui Dumnezeu. E atăt de aproape Crăciunul...

          Cât de simplu şi frumos ni l-a prezentat în câteva cuvinte aseară pe scenă, într-un spectacol cameral de excepţie, Varujan Pambuccian, botezându-l Noe al sunetelor. Am simţit că voi fi martorul unui miracol.

Când Harry Tavitian şi-a luat în stăpânire pianul imens ca o corabie, am ştiut că după ce s-au retras apele, corabia lui a rămas proptită pe stănci undeva pe un vârf de munte. Soarele arzător a înviat vegetaţia pe grohotişuri, păsările şi animalele sălbatice şi-au învins spaima, mute.

Doar atunci, după ce s-a închinat, a deschis zăvorul la fundul navei, în cala unde erau încuiate sunetele.

A tras aer în piept, le-a legat la gât şiraguri de clopoţei de alamă şi tălăngi, să le audă de departe şi le-a dat drumul să se rostogolească la vale pe firul unei poteci doar de el ştiute.

Armonizând un amalgam de teme vechi armeneşti, balcanice şi romaneşti, cu ingrediente Negro-Spirituals afro-americane, din care s-a născut jazzul , izbucnind apoi dramatic în bucuria colindelor, Harry Tavitian ne-a deschis sufletul mohorât de vremi, oferindu-i clipe luminoase de sărbătoare şi artă.

Mulţumim bravi armeni că ne-aţi adus aminte de Romania noastră.

Un link despre Rosia Montana

Rosia Montana

Sibilinică.

Se pare că ultima Filială a Uniunii Scriitorilor care a acordat premiile pentru cărţile tipărite în 2010 a fost a Piteştiului. Nu că am fi ţinut cu tot dinadinsul, în anumite condiţii să putem deveni cei dintâi, pur şi simplu aşa s-a nimerit timpul când unghiul alinierii planetelor s-a deschis favorabil unei stări de concordie –  pasăre rară, ivită doar la sărbători în arealul subcarpatic al orgoliilor scriitoriceşti argeşene.

Să nu credeţi cumva că n-au fost luate şi măsuri de siguranţă.

1. Dacă au existat, au fost pitite afişele.

2. S-a produs (ne)voit o oarecare confuzie cu privire la ora când se distribuie la primărie pachetul de sărbători.

3. S-a anunţat pe canalele mas-media că se mai poate plăti cotizaţia de membru până la sfârşitul festivităţii.

4. Nu în ultimul rând, s-a aflat pe surse, faptul că sponsorul premiilor ţine să rămână cu tot dinadinsul anonim(Grosul îl dăduse tot cultural, la o biserică...).

5. Şi pe deasupra, s-a vorbit cu Gigi Becali să iasă  la tele-vizor la ora potrivită şi să prezinte condiţiile de participare la Concursul de imnuri – Steaua sus răsare.

În condiţiile date, potenţialii scritori conflictuali nu au ales să  participe şi premiaţii s-au putut bucura în linişte de premii împreună cu juriul(descompletat şi el) şi încă vre-o doi gură cască printre care mă număram şi eu.

Lăsând gluma la o parte merituoşii premianţi ai anului editorial 2010 sunt: Magda Grigore, Liviu Capsa şi Ion Popescu Sireteanu.

Cel ce ar avea ceva împotrivă e invitat să tacă!

Mie mi-a plăcut Vânătorul de sacru al Magdei. Pe ceilalţi nu i-am citit. Nu e timpul pierdut...

Câştigătorul ia totul. Scene la SuperBlog. Partea II-a

Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului!

Ce zar ai avut maestre? Nu cumva aveai însemnat 6 pe toate părţile, de ţi-a ieşit mereu rostogolită cifra diavolească a fiarei, 66...6? Iar noi ăştilalţi, muţi, încremeniserăm toţi pe mână moartă?

Robin Molnar ia totul!...  Numele-i sună ciudat. Să fi el Anticristul, cel care a luat toate minţile şi punctele, câte-or fi fost... juraţilor?...

Mi-a plăcut Robintel, ardeleanul ăsta trecut prin Gorj. Are o scriitură lejeră, dar nu ea a contat, ci ideea strălucită cu Finn Şi Diana. 

Cine a urmărit vreodata pe un stadion de atletism un concurs de decatlon, ştie ce înseamnă să parcurgi cele zece probe epuizante, de la săritura în înălţime, la aruncarea greutăţii sau a suliţei, de la semifond la probele de viteză şi săriturile în lungime, iar la capătul celor zece probe sportivul mai are înca puterea sa faca turul de pistă şi să se prăbuşească în aplauzele pline de admiraţie şi respect ale spectatorilor.

Mai are importanţă dupa 30 de probe la SuperBlog, daca Finn nu s-a mişcat mereu cu egala dezinvoltură, sau Diana nu şi-a pus la Gală cel mai sexi tricou? 

Ştiţi de ce-l admir eu pe Molnar şi-l socotesc un erou pozitiv, pentru că nu şi-a pierdut capul şi-a rămas la femeiade vizavi, captiv... Pe când eu am plecat în Aventuria cu poeta Mimi în deltă  şi-am mai făcut şi-un schimb de neveste cu ciobanul, taman acum în  postul Crăciunului.
Aplauze pentru învingător!

Scene la SuperBlog. Premierea.

Am ajuns la festivitatea de premiere organizată de SwissPlan.biz, cu sprijinul nemijlocit al gazdei evenimentului NH Hotel Bucureşti, în condiţii excelente. A fost un supliciu asumat pentru că nemulţumirea mea vis-a-vis de clasament avea toate şansele să-mi orbească reacţiile, ceeace fără îndoială nu mi-aş fi dorit. Ce puteam face? Să întorc clasamentul ar fi fost degeaba pentru că magicienii juraţi sau măria sa hazardul mă plasaseră undeva la mijlocul lui şi chiar dacă aş fi rasturnat cumva imaginea proiectată pe ecran, (mijloacele tehnice permiteu), tot la mijloc m-aş fi plasat.

Am lăsat de data asta acasă blonda cu care am tot defilat se pare degeaba pe podium SuperBlogului vezi Guilty pleasure în faţa juriului în diversele etape de concurs. (Cred sincer că fără să iau în consideraţie această nedorită posibilitate, juriul s-a dovedit a fi majoritar feminin. Cum să ceri  femeilor din juriu să aprecieze realist pe cineva care prin strălucire le pune in deficit orgoliul!?      Analiza de dinainte de începerea concursului s-a dovedit eronată căci personal am sperat că jurizarea va fi făcută de tipi inteligenţi, masculi interesanţi ca domnul Dunăre de la ASUS, pentru care un stimul blond, am crezut, ar fi putut incita interesul. De unde să ştiu că dânsul îşi va delega jurizarea, e drept tot unor masculi cu inteligenţă verificată, al căror gust estetic însă, înclina către brunete. (Nu vreau să dau textului alte deviante nuanţe şi mă opresc aici.

Cristina, matematicianul familiei căreia îi promisesem un DSLR Nikon, în eventualitatea că voi câştiga oarece premiu, a parcat la NH Hotel chiar lângă o maşină de la Aventuria. Mi-am adus aminte că aveam un cui cu ei. Primisem doar 75 de puncte pentru aventura din Deltă cu poeta Mimi. Metaforic vorbind, imaginam deja cum ar sta cuiul ăla într-un pneu... Omul la necaz, pe bune  n-are nici un haz!

Doamna Elena Dumitrescu managerul NH Hotel ne-a întâmpinat cu zâmbete, saleuri, cafele, prăjituri, şampanie şi împreună cu Claudia Pătraşcu au încercat, pe cât a fost posibil, să ne convingă cumva că toţi finaliştii suntem câştigători, fără deosebire de rang social, talent literar, sex-apel sau alte consideraţiuni conjuncturale de clasament.

Şi tocmai când erau gata-gata să reuşească, nu s-a potrivit undeva. Cineva acolo sus a dorit să restabilească adevărurile. Nici Hazardul în vremile astea tulburi nu mai e cine-a fost!

TVR – Zon@ IT dacă nu mă înşel, a pus într-o oală, urnă ceva, toate numele caştigătorilor decupate din clasament. 72 de hârtiuţe egale ca şansă de a fi extrase, oferind tuturor posibilitatea câştigării unui netbook, indiferent de subiectivismul jurizării şi neajunsurile democraţiei. O şansă unică pentru ca Ramona, cealaltă fiică a mea, cea care-si dorea un laptop de sărbători, să-si împlinească visele pe ultima sută de metrii.

Şi ca un făcut, când e să-şi vâre codiţa, s-a oferit să facă extragerea o fiinţă dintre cele care te ademenesc la ispită. Degetele ei lungi,senzuale, iniţial am crezut că e o glumă, l-au extras tot pe nefericitul de Robin Molnar, câştigătorul concursului de care încă nu v-am vorbit. Prima reacţie personală, aş fi dorit să cer să-i fie verificaţi pantofii pe talpă, omul precis călcase în ceva. Se lăsase întunericul de atâta noroc, se putea strica atmosfera, puteam avea probleme de mediu.

6-6. Ce poţi să zici. Un zar norocos. Dar nu el dăduse cu zarurile.

Continuarea pe mai târziu , acum plec într-o vizită

Parlamentarii romani au salvat Europa

S-o fi schimbat lumea?

Mă uit pe geam, cerul e la locul lui. Mai marii Europei azi noapte l-au bătut bine în cuie. Măcar acoperişul ăsta să rămână stabil. Dacă ieri în parlamentul de la Bucureşti, la Comisii, n-ar fi cedat opoziţia şi nu s-ar fi aprobat bugetul pentru biserici, ca să vadă ăl de sus ce mult îl iubim,  azi cu siguranţă adunam ţiglele sparte de pe jos şi ne făcem loc de elan să plonjăm în gaura neagră de deasupra, ca fluturii de noapte în foc .Te gândeşti, ar fi fost degeaba campania lui Tatulici „Romania prinde rădăcini”.

Putea să se dea Băsescu leu-paraleu la Bruxelles, tot ar fi mâncat coliva monedei euro, ca popa... iar Merkel şi Sarcozy, mici copii, ar fi cântat prohodul peste Europa.

Noroc de parlamentarii romani c-au avut viziune.

Băncile?... datoriile suverane... criza...

O simplă rugăciune la Sfintele moaşte.

Ştie, cine cunoaşte!

Lansare Dosarul Albastrii

Dosarul Albastrii - Interviu

Scene la Gaudeamus

         Timpul provincialului ajuns în Bucureşti se socoteşte un pic altfel, are alt preţ, uşor umflat, datorită  grijii de a nu-l scăpa Doamne fereşte pe jos, în mulţime, să-i fie zdrobită ţeasta sub tălpile ca nişte şenile de tanc ale bucureştenilor. Am intrat în şirul de oameni păstrând o discreţie rezonabilă şi ţinând aproape de Aurel Sibiceanu, cap compasul meu, fluturându-şi barbişonul, mândru ca un stegar, în şuvoiul ce se vărsa în burta pavilionului central, atras de misterul adâncurilor.

          Arhipelagul Gaudeamus, se arăta ca un şirag de insule înălţat pe o încrengătură de corali ale căror schelete fosforescente te fixau de pe standuri, cu sute de mii de ochi care de care mai expresivi, ce făceau imposibilă alegerea ţintei, dacă eventual nu ti-o pregătisei de-acasă în linişte.

Marile edituri aliniate la intrare, licitau oferta bogată de evenimente şi lansări. Am ales Paralela 45 căutându-mi propria-mi carte, Dosarul Albaştrii, o bărcuţă de hârtie plăsmuită din file îngălbenite şi triste descoperite întâmplător după 40 de ani de căutări eşuate, pe o tarabă la  CNSAS.

Am dat de ea până la urmă, undeva într-o margine, gata-gata să se scufunde. În sinea mea m-am bucurat că e totuşi acolo în bătaia vântului. Nimerisem vâltoarea unui eveniment în desfăşurare şi trăgându-mi răsuflarea, mi-am rotit privirea mai atent pe feţele cunoscute din poze, în mare parte, ale figurilor de ceară. Aerul rarefiat pe care-l respiram şi statura celor din jur, mi-a dat credinţa că aveam alături, vie, o parte importantă a literaturii.

Paul Cornea, Livius Ciocârlie, Răzvan Voncu, Paul Cernat, Ioan Es Pop, un cristian, se strânseseră cu prilejul lansării a două cărţi la două aniversări a 70 de ani, în jurul lui Eugen Negrici. Pregătiţi să vorbească, aveam să aflu curând, mai mulţi despre Eugen Negrici şi puţini despre Angela Marinescu. 

Aparatele de filmat şi blitz-urile pentru fotografii simţiseră  că acolo urma să se întâmple ceva. Public numeros, select şi undeva în dreapta Nicolae Breban se întreţinea cordial cu Aura Cristi şi Călin Vlasie, mentorul şi patronul editurii, contrabalansând un centru de greutate.

Cu turbanul pe cap mai spre stânga scenei, la social democraţi, Angela Marinescu fremătând înaintea cursei, şfichiuia aerul cu o biciuşcă. Nu era doar amazoana, se contopise una cu iapa de rasă ce nu se lăsa parcă strunită sub dârlogi, scotea fum pe nări agasată de bâzâitul plicticos al muştelor, în mijlocul câtorva poetese unde nimerise întâmplător, aşteptând confruntarea.

Taberele se reuniră ca la un semn la numărătoarea inversă din microfon (4,3,2,1.). Breban refuză politicos invitaţia de a sta lângă ceilalţi în faţă, emiţând precizarea că nu face parte dintre cei aleşi, dar va spune şi el câteva vorbe din public, la sfărşit.

După ce Paul Cornea dădu semnalul citind un întreg laudaţio pentru Eugen Negrici îşi împăturii hârtia în înjurătura spurcată a Angelei: „Da când ai să scri trei cuvinte vreodată şi despre mine!”, continuând în urechile mele, neauzit, „bătrân decrepit!”...

Nici ceilalţi nu se omorâră cu vorbele dedicate Angelei.

un cristian, încercă să schimbe ceva, dar era scris cu literă mică. Doar Breban la sfârşit, aşeză cumva altfel lucrurile suind-o pe marea poetă la locul ei pe soclu.

Nu i-a căzut bine pe soclu Angelei Marinescu ( nici că mai înţeleg ceva, a refuzat recent şi premiul Mihai Eminescu al Academiei, de unde frustrarea că e nedreptăţită?) şi luînd cuvântul, coborî în piaţă printre precupeţe, într-o  diatribă teribilă împotriva actului critic, spiritului de gaşcă cultivat intens, incompetenţei şi obedienţei celor care le-au cocoţat acolo sus, după triada Veronica Porumbacu, Maria Banus şi Nina Casian, doar pe Ileana Mălăncioiu şi Ana Blandiana, lăngă alţi potentaţi nobelişti, masculi feroce, trişti.

Nu-l iertă nici pe Eugen Negrici, partenerul ei de lansare, care n-a binevoit să coboare din turnul lui de estet în clocotul poeziei sale.

Răcorită oarecum, n-a găsit totuşi momentul să-şi explice gestul, dacă tot e văzută ca un poet neinsemnat, cum de oare i s-a oferit prilejul să refuze Premiul Academiei? gest de frondă, stimabil, pe care se zice l-ar fi adoptat, nu ştim precis din ce motive.

De unde te aşteptai mai puţin a venit şi replica, la sfârşit, profesorul Eugen Negrici, elegant, ca un adevărat Cavaler al mesei rotunde citind din noul său volum, calm, aşezat, câteva pagini stralucite consacrate fără dubiu marei poete .

Parcă se mai luminase si figura conflictuală a Angelei. Ea tot dădea din cap nemulţumită, ieşise clar pe locul 2, dar ei i se închinau ode.

L-am căutat din priviri pe Aurel Sibiceanu ca să-l întreb...  nu era. Dispăruse şi Vlasie. As fi vrut să-i ofer lui Nicolae Breban Dosarul Albastrii şi n-aveam bani să-l cumpăr.

Si eu am fost la Gaudeamus