Priveliştile scribului. Note de lectură
Destul de rar ajung întro biserică, astfel că
îmi rămâne uimirea neatinsă, întreagă, să primească şi să cerceteze în flacăra
vie a lumânărilor clipa trecută in veşnicie, sub privirile îngăduitoare ale
sfinţilor, adăstând în icoane veghetori la săvârşirea curăţeniei şi primenirii
vrednice sufletului.
Mi se întâmplă să redeschid cartea bunului
meu prieten Aurel Sibiceanu Priveliştile
scribului (Editura Tiparg 2007), să rătăcesc în paginile ei
fremătătoare ca-ntr-un regat binecuvântat al poeziei.
Am Descălecat(pg5):
„Deodată am ajuns/ pe ţărmul Mării după ce/
i-au smerit în văzduh de cuvinte/ pe toţi _ pe barbari pe cerşetori şi po
hoţi./”... „Călări, cu săbiile la brâu, au
intrat/ în apele mării şi Marea au curs pe săbii.../ ”O pasăre îngână
mlădierea ferigei,/ un om urcă piscul umbrei sale,/ un copac rătăcea în calea
furnicilior!/ Liberă ţară, strălucitor chivot cu lacrimi!/”
Să fie Despre
Învinşi (pg6)vorbirea, în taina în care pătrund sfielnic?
„Despre iarbă nu se mai ştie nimic!/ În
cetate au intrat armate/obosite de rănile învinşilor,/ de făptura lor
împărţită/ la greieri şi adieri./ Netrebnice ale învinşilor femei/ dacă
frumuseţea lor nu ar scoate/ avutul Pustiei din ochiul războinic!/ Şi învinşii
_ zac în lumina coclită/ a unui ban de aramă, abia cumpărând/ cu suflarea o
măsură de mei!/ Orbul îi aşteaptă-n răscruci/ cu labirintul palmei sale,/ cu un
cântec despre strălucirea armelor/ şi a nemaivăzutelor vremuri./ Ce fel de
oameni vor să fie liberi?/ Muri-vom şi fi-vom liberi?/ Facă-se voia Ta, Cel din
toţi vecii/ şi în tot locul!/”
Răsfoiesc mai departe cu febra celui pe care
nici boala nu-l părăseşte:
„Cu Pasărea Paradisului pe un umăr,/cu
Pasărea Flamingo pe celălalt.../ Doamne zilele noastre-s purtate de fluturi,/ pre Domnul însoţindu-L/ În liniştea grădinei
Ghethsimani! Şi pe când noi lucram/ la graţia unor cuvinte/ o parte din lume se
pregăteşte de muţenie,/ pe fierul de glorii rugina nu află popas,/ ruina ne
sprijine casele./”
Cuvintele se aşează la locul lor ales, ca
firele de nisip cernute de vânturi potolite într-o înserare ruginită a
deşertului:
„Era linişte!/ Doar gleznelee tale se auzeau
venind încet,/ca o răsuflare de bour în steme/” Despina(pg15)
Dar dansul nu e al nisipului, Logodna(pg 16) e fluidă, ca lucirea
vie a Agatei:
„Trec râuri pe lângă ei/ şi tot nu părăsesc
apele/ acelea subţiri, subţiri.../ şi gleznele sunt uşoare, uşoare,/ şi trec
peste Marea, peste mare.../
Sau în altă parte:
„Prin miere trec făpturile noastre:/
răspântii ale sălbăticiunilor,/ letopiseţe de aer, adieri.../ Şi am plâns uneori(pg 17)
Iubirea nu e o ceremonie străină, ea e vie şi
se împlineşte după o lungă călătorie.
„Femeie, Marie/ Cât e noaptea de mare ţi-aud
glezna/ cum trece iar pe la mine prin vie./ Pasărea tinerţii mai cântă prin
ramuri,/ pribegirea m-a scăpat de chingă şi hamuri./ Umbăm iar amândoi/ prin
Minunata Grădină./ Când e soare, când e ceaţă,/ când foşneşte sângele în
noi.../...şi la focul nou început/ cărăm nou nouţe scântei/”
Scribul însă nu-şi poate trăda orgoliile,
îndoiala, întrebările eliberează versuri de o simplitate memorabilă:
„Din
trupul ei a rămas doar un pergament ceresc!/ Orb să fi fost şi tot aş fi citit
această înserare/ cu pleoapele strânse din iazuri şi lespezi,/ aceată înserare
care întrece mătasea de opiu şi spini./ Şi cum cetesc cereştile slove, uit de
cele în care/ am stat mai mult scrib decât cruntul bărbat./ Mătăsurile
dimineţii pun stăpânire pe mine,/ mă învăluie cu ameţitoare melancolii,/ îmi
pun o fructă neştiută în ramuri./ Pentru ea tremur, pentru ea merg mai
departe...”Asuprit de vedenii (pg
19)
După atâtea dealuri şi văi, ostoit, stors de
vlagă se aşează-n odihnă:
„E ceasul blând al înserării!/ Stau pe o
colină-n care/ oasele-mi au să-mi adoarmă/ toată calea mea de om./ Prin aer
trec lăcuste:/ primele scântei ale nopţii care va, cum şi altădată,/ să pună-n
ceruri/ stele, sori...”Descrierea
liniştii(pg 27)
Dar timpul îi grăbeşte nerăbdarea:
„Ajung
la tufa de mentă, azurul ei/ îmi face ochii mai limpezi,/ văd iasomia cum
creşte-n „omătul de raze”,/ parcă-i o cămaşă de fecioară,/ sub care sânu-i,
slujit de frumuseţe,/ se întrece cu minunea din mere.” O minunată călătorie (pg 30).
Iubite cititor, eu nu explic, nu am un punct
de vedere critic, nu mă lansez în disertaţii savante, unduitoare sau spumoase
ca valul dezrădăcinat al mării, eu doar păşec îngândurat prin pădurea fermecată
în urma scribului, la umbra copacilor, aşezându-mă cu el în iarbă, la Cină (pg 32).
„Pâine şi apă _/ semne ale unei cărţi de pământ,
hotare ale unui regat/ glorios ca seara acesta/ uşor amăruie şi amintindu-ţi/
că noaptea va să-ţi pună pe faţă un sarcofag de barbare ghicitori./....Seara se
înavuţeşte mai mult/ şi scânteie, făpturi din alte lumi ,/ pe mahrama
întunericului ţese un om/ cărându-şi bătrânele-i oase/ în prăpăstii de omăt.”
Va trebui să mă opresc, stimulat de prăpastia
de omăt de afară, tentaţia priveliştilor minuţios explorate m-ar face să citez
toată cartea cu ghilimele mele nevrednice.
„Cineva decât vorbele mele mai drept,/ mai
drept decât lancea, coboară pe trestii -/este un şir de furnici!/”... Întoarcere (pg 48)
Nu pot încheia fără un Rozariu(pg 38) în care poetul îşi
mărturiseşte taina începutului:
„În timp ce mama mă năştea, singură şi
înmiresmată/ de durere, cântecul tânăr al tatălui meu hălăduia/ nestingherit
printre pietre colorate, atinse de/ păstrăvii argintii/”
„Vâslind pieziş”, cum frumos îl prezenta
Marian Barbu, criticul de casa al Cafenelei literare, undeva, cu o mie de ani
în urmă _ poetul Aurel Sibiceanu mi-a oferit în arşiţa acestor zile de iarnă,
bucuria unei sărbători, clipa veşniciei în care scribul a încondeiat smerit
privelişti hieratice.
„O, Doamne, vânt înghesuit e sângele meu,
într-un deşert de nisipuri viclene,
a pietrei tărie de-o pun în cuvânt
tăria se pierde ca-n ape o hoardă de mrene”
Pitesti, 15 februarie 2012, Ion Toma Ionescu
