miercuri, 18 aprilie 2012

miercuri, 11 aprilie 2012

Afrodita de Mizil

Picasso
Întorc un ochi electoral, miop, către kilometrul zero şi disting o mulţime pestriţă strânsă ciorchine pe cele două maluri ale Dâmboviţei. În spatele primelor rânduri de militanţi ce flutură eşarfe roşii, galbene şi portocalii, iniţiativa privată a dat drumul grătarelor cu mititei. Azi s-a dat liber de la Parlament, ca pe întreg teritoriul capitalei să nu funcţioneze legea picnicului. Fumul gros a acoperit banerul uriaş pe care ecologiştii l-au legat între doi plopi. Bine că nu se mai cunoaşte scrisul! Iar ne făceau ăştia capul calendar cu Montana lor Roşie! În spate, la Cireşica, poliţia călare şi-a pregătit urnele mobile şi se antrenează repetând exerciţiul de numărătoare a voturilor.
Dar de ce întârzie candidaţii? Tot mai agitate, privirile scrutează încrezător în amonte către Lacul Morii. Şi ca la un semnal, se pornesc uralele din toate piepturile. Electoratul scandează o odă a bucuriei, încurajând sacadat, fiecare democraţia lui.
Pe culoarul unu Chiliman şi Paleologu dau din coate în aceeaşi canoe. De pe doi, generalul Onţanu saluta regulamentar mulţimea, cu mâna la spate. Pe trei, încă viu, Robert Negoiţă fâlfâie nişte panglici colorate, însoţit de marjoretele de la Jean Monnet. La patru, sărind agil din barcă-n barcă, Piedone face bezele precum papagalul la teatru. Pe culoarul cinci, Vanghelie ca un Adonis trage la rame cu Miss Afrodita de Mizil, iar Prigoană, copil, strânge în braţe grijuliu semnul lui electoral, pe căţeluşa – Puşa.
Nu-l văd pe doctor! Ba da, apare plutind undeva după soare, suspendat pe o parapantă. Se zice că Mazăre i-ar fi vândut Ponta (pontul), ca pe-o poantă.
Mă frec la ochi oftând către durere.
De ce-or fi primărind, doar hahalere!?



PUSA, catelusa pierduta (lost dog). Autor: RAZVAN ONOFREI
    
  Vezi  mai multe  video    din   animale

duminică, 8 aprilie 2012

Noul roman albastru _ fişe


Fugise din ţară imediat ce s-a stricat Caritasul. Invenţia diabolică ce stârnise isteria celor mulţi, dornici de înavuţire prin metoda simplă că „de-aia s-a făcut revoluţia”, să-ţi pice nu-i aşa, bunăstarea din cer. Prăduise câteva mii de năpăstuiţi aşzaţi la coadă de bună voie să-şi doneze bruma de averi pe listele de subscripţie, ca să devină peste noapte acţionari capitalişti.
Tocmai îşi pierduse slujba de la securitate, fiind renumit prin chiolhanurile şi scandalurile ce prejudiciiau faţada şi aşa şifonată, pe care domn profesor Măgureanu încerca s-o repare, spoind-o cu bidineaua. I s-a tras, atunci când în biroul comandantului Constandache, a pătruns o cioardă de ţigani revoltaţi că domnul căpitan i-a înşelat, încălcând nu ştiu ce înţelegere parafată în restaurantul Muntenia. Purtau la ei ca pe un trofeu legitimaţia nefericitului ofiţer, aflată-n păstrare, obligat să admită cu acel prilej, că statura s-a îndesată ce se rostogolea  în plină stradă ca un butoi dogit, lăsând în urmă un miros specific, nu cadrează cu noile principii ale instituţiei în curs de reabilitare.
S-a înscris în barou câteva luni, până când boemul petrecăreţ s-a gândit că nu i-ar sta rău, cu intuiţia şi simţul lui organizatoric dezvoltate la secu, să devină înger şi să ia în mână hăţurile unei intreprinderi de înşelătorie publică, dintre cele multe ce răsăriseră ca ciupercile după ploaie.
Şi-a tras firmă capitalistă, Philadelphia – nu era timp de sediu, zgârie-norii urmau să traverseze oceanul mai târziu  – în două barăci de şantier, rămase părăsite la marginea oraşului, în câmpul de lângă Sala Sporturilor, împrăştiind zvonul că americanii au venit în sprijin cu fonduri pe care domnul căpitan le va gestiona, cum ştie el mai bine, pentru acţionariatul înghesuit ordonat să se înscrie pe listă, ca să-şi inmulţească de opt ori veniturile.
Practic cred că aici s-a greşit (una dintre greşelile tinerei noastre democraţii), când s-a ales optul ca cifră exponenţială. Eu zic, dacă s-ar fi ales cifra şapte (şapte minuni... ne-am dorit prea mult!), altfel ar fi mers lucrurile şi s-ar fi scris istoria. Aşa, bietul căpitan, dupa câteva săptămâni a trebuit să se retragă fugind cu banii şi oprindu-se direct în America, probabil că în Philadelphia. Şi-a luat cu el şi ştampila. 
Se pare că ştampila nu l-a ajutat prea mult pe pământ american, căci după ce şi-a tocat mărunt capitalul, e destul de scumpă viaţa pe-acolo, îl regăsim la un moment dat în haine ponosite la poarta ambasadei Romaniei, întrebând insistent pe unul de-al lor, oficial american, din greşeală, cum poate să dea de colonelul Mugurel. Care „colonel”?... că Mugurel n-are cum, Mugurel...  îl ştia, consilier diplomatic.
Şi uite-aşa i-a stricat cariera amicului, ăsta fiind obligat să revină la Bucureşti, că doar ne angajasem ca ţară, să schimbăm vechile obiceiuri.
Mă interesa istorisirea lui V. stând pe bancă în faţa teatrului, sub razele blânde ale soarelui primăvăratic, tot mai atent din momentul când am simţit că el vorbea de personaje cu care mă intersectasem în Dosarul Albaştrii.
– Azi m-am întâlnit cu Mugurel după mulţi ani, nu l-am cunoscut şi-a lăsat barbă, are casă în Bucureşti. A pierdut la pensie în jur de 10 milioane, i-au rămas 40, din cauza vorbelor acelora care i-au întrerupt cariera. N-a fost cum îmi ziceai tu, niciodată, consul, ci doar „consilier”
Gândesc albastru, am 10 milioane pensie. Eu cât oi fi pierdut?...

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Sâmbăta lui Lazăr


               Mamei mele aceste rânduri

Maria, sora Martei era cea care i-a şters picioarele Domnului cu părul ei lung ca iarba necosită şi i-a dat cu mir. Pe fratele lor îl chema Lazăr. Locuiau în Betania, nu departe de Ierusalim şi la ei poposea ades Mântuitorul în tihna unor frumoase clipe, căci cei trei se potriviseră în inima lui. Se spune că tatăl lor ar fi fost chiar fariseul Simon în casa căruia s-a săvârşit Cina cea de taină, nimic nu poate fi sigur înainte de a se fi înstăpânit credinţa.

Bolnav, Lazăr s-a stins şi surorile I-au trimis vorbă. A ajuns la patru zile după înmormântare într-o sâmbăta însoţit de ucenici pe care-i luase cu el ca să creadă. Le-a spus: „Prietenul meu Lazăr, numai doarme! – şi îl voi  trezi din mormânt!. Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi!”.

A dat piatra de pe mormânt la o parte şi a tunat cu glas mare: „Lazăre, vino afară!”

 Şi a ieşit Lazăr afară legat la mâini şi picioare şi înfăşurat în maramă. „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!  Şi au crezut, cei mulţi care erau acolo, văzându-l pe Lazăr cum merge.

Mai târziu, la urgisirea creştinilor când Sfântul Ştefan, unul dintre ucenici a fost omorât cu pietre, l-au căutat şi pe Lazăr – cel înviat din morţi – ca să-l omoare, dar el fugise împreună cu surorile lui în Insula Cipru. Acolo l-au găsit Sfinţii Aposoli Pavel şi Barnaba în prima lor călătorie misionară, hirotonisindu-l episcop.

Se zice că după ce a fost înviat din morţi în sâmbăta aceea, Mântuitorul a uitat să-i aducă înapoi şi zâmbetul, pe faţa. Cât timp fusese mort în acele zile, văzuse iadul.  

Lazăr ar mai fi trăit 30 de ani.

joi, 5 aprilie 2012

Ruşinică nea Mitică


N-am mai abordat de mult, care va să zică, subiectul la rubrica Vuvuzele. E momentul, căci a venit Iepuraşul de Paşte cu sechestru aproape DeNeA Mitică, la Ligă. Oracolul, terestru de la Bălceşti, pentru cine cunoaşte dintre Mireni, a pus-o de Mămăligă. A fost prins, în sfârşit, pe picior greşit, când şi-a dat cu stângu-n dreptu’ tratându-i de Mititei pe Olteni: „Nişte derbedei!”. N-a nimerit-o ăl mai Mare dintre Mitici sau ăl mai Mitic dintre Lichele cum vrei să-i zici, maestru în Şuşanele.
Zice nea Mitică, cu Şarm din umbra unui Jandarm:
„Măi fraţilor la mine la Ligă, când vor veni Procurorii nu le dau Mămăligă, ca Infractorii, le pun pe masă Cozonac şi de-aia Grasă de Cotnar în pahar de cristal. N-au ei curajul să-nchidă Fenomenul, că e bal, se Ştie!! Le pun banda cu refrenul, Mitică la brutărie!
Fotbalul fără Mitică e ca o Curvă fără Ruşinică...


miercuri, 4 aprilie 2012

Masla lui Che. Note de lectura

            Editura Eubeea. 2011
Aşezarea între coperţi de carte ale unor reacţii scrise la evenimente, fie şi sub forma unor pamflete care au făcut deliciul cititorului de ziar sau de blog, este cu siguranţă un risc asumat. Una e să descifrezi clipele şi atitudinile la locul faptei, cu laba de urs în geantă şi alta să dai perenitate şi suflu unei aventuri trecătoare, inevitabil cu locuri comune şi final previzibil.
Mărturisesc, atunci când Virgil mi-a dat Masla lui Che, colorată de Ilie Chelariu în 2011, la editura Eubeea, s-o citesc şi să scriu despre ea, am luat-o fără nici o reţinere şi cu multă curiozitate, eu însu-mi fiind curtat de oarece gânduri de a intreprinde un demers asemănător.
Puţine sunt posibilităţile unui pamfletar să te ţină aproape de produsele sale, asezonate tendenţios după gustul său.
Dacă un bucătar(am ales bucătarul doar pentru ca rimează cu pamfletarul), poate perpeli în foc un pui de găină muindu-l în mujdei de usturoi, îl ajută vinul bine ales să ţi se pară masa copioasă.
În politică, pamfletarul trebuie să lucreze cu animale mari, scârboase şi greu de digerat de care nu poţi lua distanţă şi a căror grohăituri te însoţesc, dimineaţă, prânz şi seară în mocirla şi circul televiziunilor. Greu de potrivit mirodeniile, bruma de umor cât ar fi de suculentă nu ajunge să nuanţeze propriile consideraţii şi convingeri, formate deja în mintea consumatorului de sticlă(TV in loc de vin). Cu ce să-l mai surprinzi şi să-i stârneşti interesul.
Lui Ilie Chelariu îi reuşeste, atunci când ia distanţa cuvenită pentru că limbajul are savoare şi pigmentează tablourile, îngroşând după caz, sau apelând la subtilităţi, în caragealescul de trei parale al momentului pe care-l parcurgem.
Foloseşte adesea în textul său stilizări memorabile, adevărate definiţii care-ţi rămân agăţate de memorie ca nişte piercinguri. Nu uită să le pregătească o intrarea cât mai plastică, plasându-le firesc într-un context general, cu stăpânirea de sine a unui om cultivat care, să zicem, a călcat într-o balegă. Să dau un exemplu:
În SUA, anual se organizează o competiţie pentru cea mai bună definiţie a unui termen contemnporan. Pentru 2010, acesta a fost political correctnes. Iată câştigătorul(şi urmează definiţia): „ Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică şi promovată rapid de mass-media oficială lipsită de scrupule, care susţine că e întrutotul posibil  să apuci o bucată de căcat de partea curată”.
            Să mai extragem la întâmplare câteva definiţii:
Diplomat _Se zice că un diplomat este cineva care-ţi poate spune să te duci la dracu’ în aşa fel încât să aştepţi cu nerăbdare călătoria.
Berceni _ E adevărat că Berceni e un cartier proletar, de blocuri, în care o bună parte din populaţie crede că Guţă e mai tare ca Pavarotti, Bethoven e un câine mare, iar Berceanu un constructor de autostrăzi...
          Onoarea unei doamne _ stă în tăcerea unor domni
          Viaţă _ Asta-i viaţa, e grea da’ trece!
Sindicat _ Sindikaka trage apă.
          Firmă _ Doi inşi şi-un laptop.
Popor inundat _ Electorat lacustru.
Primim fără îndoială sfaturi pe gratis, vorba vine gratis, că n-o să te-apuci să dai banii în ani de criză pe cărţi! Te poţi aciui pur şi simplu pe lângă redacţia vreunei reviste, mai lipeşti un timbru ceva când se expediază la cei aleşi Cafeneaua literară şi poţi căpăta, din când în când, câte-o carte din cele trimise la redacţie; „Ia-o şi citeşte-o Ionescule, poate faci şi-o cronică!” Primim deci sfaturi deosebit de utile care ne îmbogăţesc :
          Nu te certa niciodată cu un prost, că te aduce la nivelul lui şi te bate cu experienţa.
Când pui brânză într-o cuşcă de şoareci trebuie să laşi loc şi pentru şoarece.
          Dacă eşti bou şi nu vrei să zbori, e bine să ţii minte că ai coarne nu aripi.
          Mai sunt şi altfel de consideraţii:
          Dar stimate cititor, între ciorba de urzici şi mâncarea de leurdă, să-ţi dăm şi o veste bună: guvernul român a promis că va asigura slujbe pentru toţi şomerii pe perioada crizei financiare! A uitat însă să anunţe că ele vor fi oficiate de preoţi... Sau:
          Parcă pentru a ne aduce aminte că dacă eşti călare pe un gard ai puţine direcţii de ales, meteorologii perfidului Albion ne-au prezis că, la iarnă, guvernul şi încălzirea globală au să ne-o tragă la gigacalorie de-or să ne sară gradele din termometre şi din portofele... Nu-i nimic, noi rămânem consecvenţi:
          În ţara asta, unde mama alegătorilor tâmpiţi este veşnic gravidă.
          În timp ce nişte oameni care vorbesc o alţă limbă, dar nu se aud din cauza unor drujbe pornite, cară scânduri din decorul ţării.
          Inevitabil nu puteau lipsi din tainul acestei cărţi bancurile, reproducem doar câteva lăsându-vă plăcerea de a le descoperii singuri la lectură.
Zice un banc, că diferenţa dintre un politician şi un hoţ e că pe primul îl alegi tu ca să te fure, iar al doilea te alege el pe tine.
În 2014, la Constanţa pe pasarela unui vas ce va pleca în jurul lumii:” _ Domnu’ preşedinte, cum a murit Românica?” „_Nu ştim încă. Tot ce ştim e că la autopsie s-a zbătut mult!”
Fără îndoială sunt şi platitudini, pagini întregi la care se putea renunţa după gustul meu, dar atitudinea civică a contat mai mult se pare decât pretenţiile estetice şi simţul artistic, sfânta mânie a lui Ilie Chelaru a ieşit în stradă să protesteze cu Masla lui.

marți, 3 aprilie 2012

Un test interesant


Vă propun o scurtă gimnastică a creierului.  Testul, destul de simplu şi scurt, vă evaluează la sfarşit vârsta creierului. Poţi avea trupul bătrân, dar creierul să zburde ca la tinereţe. Al meu de 33 de ani (în buletin aproape dublu), trage cu ochiul după blonde încă.
Click aici şi dă cu capu-n stâncă.

duminică, 1 aprilie 2012

Glont de argint in Biblioteca Maia Martin

 Maia ingerilor m-a pus pe raftul ei. Multumesc Maia!



Click pe imagine pentru a putea lectura.

Coverga bunicului




By Hopernicus Posted in Proză
 
În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi purta doar porecla – Mitică Tobârlan – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani, când a căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei înainte de mama-mare Lina – neam bun de popi, bogată, bolnavă, răbdătoare, mama-mare  îl aştepta, mai spre fundul văii…
Aşa se explică, jumătatea de an în care tata-mare nu ajungea acasă decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru biserică. De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut, şi cu vălimărencele nu doar mână de lucru. Coverga aceea era libertatea lui.
Când uda roşiile spre seară, vorbea cu ele, le mângâia, le căina de căldura de peste zi.
O-ntâmplare mi-aduc aminte, la optzeci şi ceva de ani, într-o duminică, în biserica plină ochi cu evlavioşi încremeniţi instantaneu, bunicul, furios, l-a scos afară de barbă pe preot ameninţându-l cu bastonul, pentru că popa, grăbit, sărise parte din slujbă(…)
„Grijania lui de ţap logodit!"

Să te ferească sfântul de Cristoşi şi Dumnezei, dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii, ardei, vinete şi alte soiuri de zarzavaturi, care de care mai cărnoase, mai aromate, mai gustoase, din lunca Argeşului, când noi, nepoţii, draci de copii cu vitele la păscut prin zăvoi, dădeam atacul urlând ca indienii, din spatele covergii. Că doar nu roşiile ne interesau pe noi împieliţaţii, ci vălimărencele cu poalele-n brâu, scăpate din covergă şi alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul, să ajungă să treacă râul dincolo, în Valea Mărului.
Tata-mare, mijea pe sub mustaţă şi totdeauna ţintea cu bastonul departe de noi, să n-atingă bietele zarzavaturi(…). La vreo juma de oră ne striga şi ne punea la masă. Fiertură de varză, roşii dolofane, cărnoase şi ardei graşi cu untură întinsă pe pâine. Doamne ce gust dumnezeiesc aveau! N-am uitat nimic!
Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind după festin în patul din covergă. De-a lungul vieţii, am încercat nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş, iar bucatele… ce să mai vorbesc.
Ăi mai bătrâni din sat recunosc dacă sunt întrebati: 
      “N-am mai mâncat roşii gustoase ca la Tobârlan. Păstra din an în an sămânţă.” Poate că ei îşi amintesc şi numele lui adevărat.
Am păţit-o, spre ruşinea mea, după 89 când s-au dat pământurile, căutându-l în registrul agricol la primărie.
– Cum îl cheamă pe bunicul? m-a întrebat secretara, tânără, isteaţă:
– Mitică Tobârlan, i-am răspuns. N-a găsit Tobârlan… Uşor mustrătoare şi iscoditoare în acelaşi timp:
– Da’pe tatăl dumneavoastră?
– Toma Ionescu.
–Să-l căutăm la Ionescu atunci şi pe tata-mare! Mitică, vine de la Dumitru?…Ionescu S Dumitru. Sigur ăsta e, l-am găsit. E trecut cu pământ doar în grădina casei.
– Şi pământul din luncă, de la covergă unde planta roşii? Toată Lunca  Ţigăncii, de pe malul Argeşului până-n zăvoi, ăla unde e?...
_ L-o fi luat cu el. 




Autor: Ion Toma Ionescu