Am urcat la Bâlea Cascadă. Partea întâi

             În weekendul ăsta am urcat la Bâlea Cascadă, părăsind ochiurile de căldură înşelătoare şi mirosul de smoală ce se răsuceau vălătuc în aerul curgând ca apa şi pândind umbra vreunei sălcii. Oraşul asediat de caniculă ne urcase de-a valma în maşină, inventariind în grabă genţile cu haine, lada frigorifică înţesată cu mâncare, grătarul şi sacul aferent cu cărbuni, fructele şi băuturile, gradate ierarhic în funcţie de mişcarea imperceptibilă în raport cu volanul şi anii de studiu, fixând ferm GPS-ul pe Transfăgărăşan. De data asta am fost în echipă redusă, fără Tomistul, nepotul cel mic aflat cu bunica dinspre partea tătâne-său într-un pelerinaj bisericesc de liniştire înainte de Marea Expediţie spre Clasa 0 şi fără Ramona, fata cea mică, mama Tomistului ce prestează serviciul şi în weekend ca o specialistă în resurse umane.  

                                                                                                                        Pe locul şoferului de sacrificiu, Laurenţiu, ca să-i poată oferii Cristinei, în dreapta libertatea Nikonului şi celorlalţi, atât cât contam, siguranţă deplină. Pe bancheta din spate lipiţi de geam, eu şi Ioni, bunicii, ca să-i putem oferi lui Alexandru suficient spaţiu să se instaleze cu perna şi laptopul din dotare în lumea lui, preocupat să transpună pentru  câteva clipe momentul, în carnetul meu de însemnări. Îl mai scoteam uneori din stare, dacă întâlneam vre-o turmă de oi sau vre-un pâlc de bălţate, stânci vii aşezate greoi în treaba lor la păscut, pescuit sau alte ale vieţii.  

                                                                                                                          Am depăşit Barajul şi deja Cristina înroşise minunea care înghiţea nesătul imagini după imagini, pentru a le pune ulterior cu acurateţe şi stil în pagini de album. Special pentru Laurenţiu, din când în când, punea de-o parte bunăciuni, să-şi bucure şi el în tihnă, la vre-un popas, ochiul atent altcum doar la linia şerpuitoare a drumului. Să ne bucurăm şi noi cu el că merită.

Pădurea scufundată

În locuinţa mea sub-lacustră,

branhiile sunt arondate fluient

la tastatură,

ca să pot înota pe spate,

în camera aceea obscură.

Un fel de gură de metrou

în delir permanent.

în strânsă legătură cu lumea de-afară

cât să respir indecent gură la gură,

ca nou, într-o vară fierbinte.

În loc de mobilă şi lustră,

port cu mine scufundat în ocean, ca-ntr-un halou,

tot oraşul, cu grădina publică,

cu străzile pavate cu piatră cubică,

cu pădurea Trivale

şi claxonul salvărilor blocate

în holul cinematografului Lumina,

în însângerata iarnă când ne-a crescut gras,

adrenalina şi la Spitalul judeţean

s-a tras, într-un cetăţean.

Eu, sub masă la etajul patru,

îmi feream oasele de glonţul

ce mă putea atinge prin geam,

cu clonţul.

           

Altădată, în tinereţea în van

m-am războit cu o caracatiţă

jucându-mă cu focul.

Braţele-i întinse prin tavan şi pereţii de zid

au rupt vălul albastru.

Aveam prieteni, fete, băieţi,

împleteam cuvinte,

nu eram un sihastru insipid!  

Delimitând locul cu sârmă ghimpată,

caracatiţa ne-a împroşcat cu cerneală.

Am văzut atunci Pădurea Katinului scufundată

într-un câmp de scaieţi.

Zgură albastră

                   Unde ne sunt defilările?

            S-a întors lumea cu fundul în sus! Nu tu o famfară, nu steag, nu un mititel lângă patru beri în Trivale, la Cornu Vânătorului cu colegii după defilare. Măi oameni buni, azi e sărbătoare, 23 August, râde viaţa de noi! Râde numai ea.

            Nu mai râde nimeni pe străzi, nu mai scandează nimeni numele conducătorului iubit, ăştia de-acuma doar ne numără dac-am murit.

            Unde ne sunt costumele naţionale şi căluşarii fixănd băţul cu panglici colorate din mâna Mutului? Trecând prin poarta sărutului şi jucând steagul în bătătura cea mare.

            Parcă a trecut peste noi viitura si a înfrăţit în loc de iarbă, zgura.

            Măcar de-ar fi zgură albastră, nobilă, inventată de ŢIRIAC, să fim siguri că e a noastră. Dar e tot roşie şi mai bine tac!

Ultimele minute ale preşedintelui

                  Nu mai suntem un popor! Am ajuns nişte categorii de cifre. Şapte milioane jumătate pentru unii, unsprezece milioane pentru ceilalţi, dacă ne raportăm la comfruntarea care încă arde pe uliţele ţărişoarei, copleşită de secetă şi înspăimântată de haitele procurorilor.

            Primul ministru Ponta a optat pentru cei şapte milioane jumătate votanţi activi şi s-a pus în fruntea lor, luându-l alături pe Colonelul Dogaru, celebrul strateg specialist al luptelor de stradă, ca să-i apere de Băsescu. (Aici aş putea consemna un paradox, dar nu comentez, sunt un observator neutru, nu mă implic.) În spatele lui Băsescu, după spusele preşedintelui interimar Crin Antonescu, nu mai e nimeni! Ǎia unşpe milioane stau acasă, sunt morţi! A rămas doar fantoma marinarului care încă mai bântuie DNA-ul, Curtea Constituţională şi Serviciile. Numai că diavolul şi-a păstrat legăturile secrete.

            Bietul Crin! Nu e simplu să te lupţi cu fantomele la Cotroceni, cu Merkel, cu Barroso, cu trupele NATO! Somnul de frumuseţe al dimineţii a devenit un coşmar. Agitaţia zilei se completează cu agitaţia nopţii. Filmează, e nervos, trage duble, filmează din nou. Numără şi iar numără, rar, se închină ca un bun creştin, combină, taie, combină şi nu iese cvorumul.

            Ultimele minute ale preşedintelui s-au dus! O mie de minute măcar în plus să fi fost şi era preşedinte deplin, nu interimar clandestin, fără rost!...

Sportul rămâne alb

            Da, se pare că în meci, Curtea Constituţională a consemnat setul decisiv cu scorul de 6-3 pentru Traian Băsescu. S-a jucat după regulile inventate de USL la Referendum, cu Ponta şi Crin în echipa de dublu şi, preşedintele zbătându-se singur de partea cealaltă a fileului. L-au tăvălit pe Băsescu, a înghiţit umilinţă şi mult praf roşu iscat de zgură.

          Poate chiar şi-a meritat soarta! Prea des sub tricoul strâmt de preşedinte şi-a etalat muşchii de marinar. Este tot atât de adevărat că n-ar fi fost corect să i se ia titlul în huiduielile tribunei, înţesate de acoliţii Antenelor şi armata nemulţumiţilor lui Dogaru.

          Mulţimea tăcută a privit la televizor îngrozită că s-ar fi putut dărâma tribunele.

          E bine că arbitrii nu s-au lăsat copleşiţi de emoţii şi au judecat respectând regulile jocului.

Pe spinarea Bucegilor

             Ieri ne-am plimbat pe spinarea Bucegilor. La intrarea în Sinaia, spre Moroieni, am urcat în volute cu maşina lui Laurenţiu, pe fâşia strâmtă de asfalt, spre Cuibul Dorului şi mai sus către Piatra Arsă. Aerul tare la aproape 2000 de metri altitudine ne-a oferit prilejul să-i mulţumim Cristinei că ne-a pus în bagaje ceva îmbrăcăminte să ne protejeze de respiraţia rece a muntelui. 

          Un nor negru se agăţase de crucea Caraimanului şi îşi despletea umbra de ceaţă pe povârniş către noi, opriţi undeva pe Şaua Dichiului. M-am uitat mai bine la mişcarea imperceptibilă din partea mai luminoasă a umbrei şi mi-am dat seamă că de-acolo din nori cobora o turmă de oi. Se rostogolea alene venind dinspre Babele să ajungă către seară la stâna ce se profila mai la vale.     

          În gându-mi sinapsele parcă se cutremurau făcând legătură cu veşnicia. Afară, pe platoul deschis, se întretăiau marcajele roşii vizibile ale unor trasee montane. Căte două trei mogâldeţe în grupuri, turiştii, în diferite direcţii, se pierdeau cu rucsacii în spate. 

          Urcasem în coloană cinci-şase maşini, alene, să dăm prilej Nikon-ului din dotare să se manifeste profesional în mâna Cristinei. Şi coloana s-a oprit ca la o comandă. Se terminase brusc asfaltul şi drumul continua cu hopuri doar pentru temerarii care nu aveau scutul atât de jos să îndoaie tabla în vre-o piatră. Am continuat o vreme zguduindu-ne către complexul sportiv de la Piatra Arsă până am descoperit un indicator pe care scria acces interzis. 

          N-am insistat, măsurându-ne timpul şi socotind că masa spre ora 16 ne-o planificasem la iarbă verde după Bolboci şi dincolo de Cheile Tătarului, în susurul Ialomiţei şi în mirosul de brad. 

          Am întors şi ne-am luat porţia consistentă de zgâlţâială şi în plus câteva replici. Personal am strâmbat de câteva ori caroseria maşinii lui Laurenţiu, spre bucuria nedisimulată a lui Ioni care m-a taxat zicându-mi că un cucui îţi arată din când în când că în viaţă nu eşti de capul tău.

          Ocolind Bolboci-ul, nu se mai termina, am trecut Cheile Tătarului  şi am campat pe malul verde al Ialomiţei ce-şi despletea cleştarul printre pietrele de diferite forme şi culori. Din lada frigorifică minunăţiile pe care ni le pregătise Ioni s-au topit pe rând. Ne-am scufundat apoi picioarele  în apă şi ne-am clătit pe faţă.

          Laurenţiu, meşterind ceva în maşină, din senin a dat drumul la Radio. Se vorbea tot de Crin, de referendum, de procurori şi am redevenit muritori...

Gaga.ro_mania. Anchete.

             Ca furnicile pe culoarele secrete au ieşit pe liste morţii. Şi au venit procurorii să pună ordine cu biblia în mână la ţintirim în faţa porţii. De-o săptămână figurile, sumbrele, discută ad-interim cu umbrele.

          – Ţaţă Vetuţo, dumneata când ai murit nu ţi-au luat ăia de la primărie buletinul?

          – Doamne feri! Ne naştem cu codul numeric şi destinul fiecare! Cum să-mi ia flacăra de la lumânare? A venit rarul ăla de primarele şi mi-a zis generic să-l păstrez, da, să-mi scot picioarele din groapă când mă va chema să votez!

          – Şi te-a chemat ţaţă Vetuţo, ţi-ai scos picioarele?

          – M-o chemat maică şi am votat soarele.

          – Multiplu?

          – Păi, ni s-a organizat un periplu, o excursie cu autobuzul, un turneu. Am vizitat floarea soarelui şi cucuruzul şi peste tot ne-au întâmpinat cu taraful, ne-au dat bani, porumb fiert, iar noi le-am oferit autograful şi am votat la greu.

          Ţaţa Vetuţa e ca Lady Gaga-n concert, activă. Le-a dat colivă procurorilor şi s-a purtat ca o divă.

Ca să nu-i simţi ghearele

                                                                 Pictura: Constanta Abalasei Donosa

Acea tulburare de linii ca o curgere de ape.

Coapsele întinse pe nisipul imaginaţiei mele,

Sunetul baritonal al saxofonului

agăţat de statueta de jad imperial

ce dansează nemişcat în echilibru

Si lustra

clătinându-se fluture orb...

Ţipă aerul ca un corb bătrân.

Fericirea e

un animal de pradă

care pândeşte

dar nu te-atinge

Ca să nu-i simţi

ghearele

Premierul Ponta a descoperit reţeta fericirii

            Sportivii sunt oamenii cei mai liberi. Ei nu au limite, sunt în competiţie cu timpul, cu gravitaţia, cu propria forţă fizică. Inteligenţi şi agili depăşesc graniţele realului devenind zei. Am văzut spectacolul de îchidere al Olimpiadei. Zeii îşi terminaseră treaba. Cuminţi şi modeşti se uimeau de bucuriile simple cu care gazdele au dorit să-i onoreze.

          Şi când ceilalţi oameni, artişti celebri au coborât în arenă, s-a dovedit că nici aceştia nu au limite şi ei sunt liberi, şi prin expresia artei lor sunt tot  zei.

          Dacă întâmplător, undeva în univers un ochi magic ar fi străbătut distanţele cosmice zărind London Eye, ieri noapte, rotindu-se scăldată în galben strălucitor şi-ar fi putut imagina, fără nici o explicaţie, că au descoperit culoarea şi planeta fericirii.

          Fabuloasă ideea de a colora cercul luminos în raport de starea de spirit a naţiunii, stare de spirit statistică stabilită prin cercetarea mesajelor pe TWITTER. „Galben cît mai strălucitor, dacă britanicii sînt fericiţi, verde dacă sînt aşa şi aşa, mov dacă sentimentul lor general e mai degrabă unul negativ.” L-am citat pe specialistul Cătalin Tolontan care mi-a decodificat nuanţele culorilor pentru că sunt daltonistul de serviciu şi, trebuia cumva să ajung la ghilimele, subiectul ăla tristul pe care îl port permanent ca pe-un viciu, în gândurile mele. Un fel de fluture Cap de mort, un fel de schelet în şifonier.

            De la un timp nu mai scap de Premier. A devenit abordabil şi l-am luat om la om. A poftit să vadă finala de baschet cu americanii, ca un baschetbalist.com veritabil, nu la televizor cu golanii şi, a coborât cu hârzobul printre stele din cer. Să nu fim răi, îi permite jobul nu e ca Boc auster.

          Prin hublou, a văzut roata aia uriaşă de foc, obiectivul turistic nou London Eye, cât patru blocuri cu zece etaje în diametru la un loc şi i-a plăcut. Eu eram pe post de contabil. Un fel de Sfântul Petru.

          „Cât să ne coste drăcia!?... Vorbesc mâine cu laburiştii!...  Sau mai bine nu, că sunt neamuri proaste. O luăm pur şi simplu cu copy-paste şi schimbăm starea de spirit în România, la triştii. O plantăm în grădină la Cotroceni să se bucure şi Crin!...” Ca şi cum ne-am trage singuri o scalpă, aşa din senin.

          Nu saturi gloata cu coceni, Dottore! Ne batem cuie în talpă. Roata ca roata o-nvârteşti, dar lumina că e ca măslina de neagră, cum o vopseşti?

Euclid şi cei trei crai răsăriţi ai USL-ului

            Figurile geometrice sunt parte importantă a echilibrului planetar. Poţi alege un cerc, un pătrat, o linie, un punct, dar în filozofia geometrică un triunghi a sedus întotdeauna, cucerind prin simplitate mintea înţelepţilor. Şi, din aproape în aproape, din triunghiuri s-au construit piramidele.  

          Tot pe cartea de căpătâi a lui Euclid tradusă în limba română ca Elementele, s-a bazat şi fosta opoziţie când a alcătuit USL-ul, doar că n-au ţinut seamă că în original numele cărţii era Stihia. Şi-au extras de acolo, fără ghilimele, axioma ce le-a convenit:

          „Întregul este mai mare decât părţile.”

          Dar nu mai mare decât prostia!

          Planul era bun, dar în marele lor orgoliu, cei trei crai răsăriţi nu au luat în seamă punctul nevralgic, călcâiul lui Ahile, faptul că pe un singur punct fix şi acela jucător, o construcţie poate da chix.

          Măcar de-ar fi fost un triunghi echilateral, cu laturile şi unghiurile egale! Într-un demers confuz, androgen, ei şi-au ales un triumghi sinucigaş, optuz şi scalen, cu ţinta în punctul P.(P de la preşedinte.) Numai că punctul P, demis, e departe de spasmul puncului G ce le-a declanşat dinainte orgasmul, în vis.

          Vezi mai jos imaginile fără cuvinte. Cum, cateta desenată cu creta de interimar – uzurpator de palate, un om slab, fără cârmă, scamator pe sârmă cu ţara grasă în spate – a luat foc cum se vede mai rar de la iască şi amnar. Nu te supăra frate Ponta, Dotore! N-a mai fost la vot ca la zar( tu more!), când s-au sucit babaroasele.

          Stihia şi-a răzbunat oasele.

Notă:

          Disertaţia ar putea continua. Mă opresc. Tot nu înţelege nimeni nimic.