Operaţiunea „Caloriferul”

           Miercuri am fost în audienţă. Mă înscrisesem la poartă, în registrul unui personaj cu chipiu, câteva zile înainte, adică luni când contactul meu cu funcţionara de la ghişeu pentru o simplă aprobare fusese tratat cu refuz. N-a fost contactul ăla care-ţi înmoaie genunchii la prima vedere şi-ţi schimbă vocea răguşită a inimii, încălzindu-i timbrul de tenor italian la origini, numai bun pentru serenade! Studii temeinice demonstraseră firmei Termo Calor, cea care se ocupă de debranşatul caloriferelor, că eficienţa maximă în relaţiile cu publicul o au persoanele către vârsta a treia,  sau fără vârstă, ursuze, şterse, frigide care, şi să vrea, nu au cum să-ţi arate raiul pe pământ.
          De la prima zvârlitură de ochi lucrurile erau deja tranşate între noi. Compatibilitate zero barat iar violul era din start exclus, se vedea clar că prin conductele ei nu se putea pompa decât încălzire din reţeaua centralizată.
          Era deja târziu. Căutând cu binoclu urma botinei rătăcite a vreunei blonde în pustietatea mea de blog, pierdusem din vedere rostogolirea implacabilă a timpului oglindită sus în perete unde limbile ceasului se duelau către ora trei a după-amiezii. Am luat taxiul şi am ajuns pe ultima sută să prind deschiderea festivă a dialogului cu cetăţeanul, audienţa.
          Pierdusem în democraţia consolidată orice noţiune, îmi era cu totul străin modul de desfăşurare al momentului. Sincer, am rămas surprins când monstruleţul acela îmbrăcat unisex mi-a propus ca ultimă cale de rezolvare să mă prezint miercuri la audienţa cu directorul, menţionând, fără s-o întreb, că de cinci ani de când ea e în funcţie nu-şi aducea aminte ca cineva să fi rezolvat în acest mod vreo cauză. Intreprinderea totuşi merita să fie onorată.
          Parcă jucam într-un film vechi, secvenţele se derulau copy-paste, ochelarii mei căpătaseră proprietăţi 3D îngăduind un ceremonial în mişcare pe care mi-l închipuisem şters de mult din memoria colectivă. Aveam la activ zeci de audienţe desfăşurate în celălalt timp pentru a obţine casă, un apartament confort IV în Cartierul Trivale, fără uşi, cu două camere în miniatură, fără cadă la baie, dar mobilat cu tinereţea  aceea care-ţi înflăcăra imaginaţia când pe linoleum direct, lipsiţi de tăblia mesei, bând votcă cu suc de roşii sărbătoream cu prietenii un poem ce mi se părea genial sprijinindu-mă de privirile senine ale blondei mele muze şi, sorbind în acelaşi timp, o gură sănătosă din cafeaua cu sare.
          Mă aflam acolo, la Termo Calor, să obţin o iscălitură ca să-mi debranşez caloriferele şi, ca mine încă vre-o douăzeci de persoane de diverse condiţii. După ce insul cu tresele şi chipiul ne-a mai scris o dată în registru explicându-ne că prima listă nu mai putea fi după două zile valabilă, ne-a trimis să urcăm pe scări arătându-ne tacticos imagini într-un televizor unde o cameră video îşi facea datoria, proiectând trei doamne oprite în faţa unei uşi, cărora, n-avea vină, le explicase că pot intra in sala de sedinţe.  Dar, cum e omul nerăbdător, aşteptau proţăpite în picioare în mijlocul coridorului...
          Am urcat drept în faţă pe scară, prima uşă pe dreapta la singurul etaj. De mirare cum nu ne-a încurcat televizorul şi gesturile complicate ale portarului, descoperind surprinşi imediat la intrare, ieşirea din labirint.
          La ora stabilită, cu sfertul academic de rutină fixat, a intrat în sală primul strigat. Un domn bine, elegant, cu siguranţă bine informat în domeniu, se-auzea prin uşă cum discuta tehnic, documentat aş putea spune, despre normative, formule de calcul, surse convenţionale, temperaturi la intrarea în habitaclu, totul expus civilizat pe un ton care presupunea sigur că acea conversaţie avea să dureze. De partea cealaltă cel care asculta politicos îi repeta cam din cinci în cinci minute ca o banda de magnetofon stricată, că cifrele facturii calorice sunt OK şi desigur îi va raspunde şi în scris la termenul legal de 30 de zile dacă va lăsa un memoriu scris la secretariat sau la portar cumva de plecase secretara. Desigur că îi va pune la dispoziţie formulele de calcul, normativele şi toată documentaţia tehnică şi legislativă în vigoare, cea dupa care era facturată, cu siguranţă corect, resursa calorică ce asigura confortul localnicilor aflaţi în reţeaua centralizată, chiar dacă gigacaloria în Piteşti este şi va fi cu siguranţă şi în continuare cea mai scumpă în raport cu marile oraşe.
          Se cunoşteau şi se respectau desigur! După circa o jumătate de oră domnul acela şi directorul şi-au strâns cordial mâinile despărţindu-se în uşă cu promisiunea, din partea domnului elegant, că data viitoare va aduce cu sine un studiu de ultimă oră în domeniu care va revoluţiona baza de calcul.
          După ce au intrat şi au ieşit la fel cum intraseră, nedebranşate, două din primele trei doamne despre care am mai povestit la începutul vorbirii, mi-a venit rândul şi mie să pătrund în intimitatea procesului în plină desfăşurare al audienţei. Trei persone amabile şi rezonabil dotate verbal(bărbaţii) şi fizic(mai mult doamna!), după ce m-au ascultat cu atenţie în demersul meu de partea cealaltă a mesei, mi-au transmis într-un cor pe trei voci că debranşarea caloriferelor începând din cincisprezece august nu mai e cu putinţă. Cincisprezece a fost ultima zi aprobată de Consiliu. Se pare că aşa au vrut consilierii şi consilierele, pănă în cincisprezece să se debranşeze caloriferele. Picat cu ceară, sau din lună să fi fost şi tot nu puteam pricepe dacă 15 ăsta avea vre-un rost.
          – Da pe 16 ce e? Se rupe apa, încep durerile facerii?
          – Nu, dar e un termen fix al afacerii.
          – Caloriferele sunt la mine acasă, nu aiurea în miezul vreunei afaceri cu bani publici. Nu trebuie să organizez licitaţii, fac ce vreau, sunt privat, nu mai stau ca altădată cu chirie la stat.
          – Noi încă raspundem de nivelul de trai personal, suntem parte. Chiar daca tindem spre un stat minimal. Căldura la domiciliul omului e o centură de siguranţă până la moarte! Nu-i un covrig  să-l poţi rupe când vrei. Îngheaţă cetăţeanul de frig! Să nu înţelegeţi greşit, nu-s un bigot, dar aţi văzut cât înseamnă un afurisit de vot!
          – Domnule, omeneşte, nu plec în vacanţă, încui şi mă mut la nepoţi, nu vreau să plătesc degeaba căldura peste iarnă, e o cheltuială inutilă plec din ţară.
          – Unde e lege, ne pare rău, nu e tocmeală. Reveniţi la vară!

          Vizibil nemulţumit m-am ridicat să plec. Doamna din comisie părea că mă place, parcă era un fluid în admisie. Mă privea ca pe-un faun, se frământa şi stătea ca pe ace în scaun. Insist către dânsa:
          – Nu se mai poate face nimic? Să merg la primar, mă cunoaşte, ştie că sunt scriitor, chiar de n-am plete. I-am mai scris pamflete...
          – O să ne mai gândim, analizăm, lăsaţi-mi un număr de telefon, vorbim şi cu administratorul, găsim o soluţie, poate lămurim să se debranşeze toţi locatarii de pe scara blocului, venim la faţa locului...       
            Clinc!...Deja e suspect, mi-a căzut fisa. Nu consultase nimeni nici o hârtie, de unde-mi cunoaştea adresa şi administratorul de unde-l ştie? O fi de la MISA, s-a mai întâmplat! Numai ce citisem despre bietul taximetrist violat!...
          Prevăzător, i-am dat numărul de la telefonul fix, debranşat...

        

Intr-o gară la Lehliu arde popii anteriu

           Aş scrie ceva dspre ARD(Alianţa Romania Dreaptă), dar teamă-mi e că mă ard şi dau în bară speranţa. Să nu păţesc la fel ca Tanţa şi Costel, într-o vară când s-a aflat că fată mare e el şi l-a violat într-o gară. N-ar fi nici prima şi desigur nici ultima oară!

          Câţiva oameni de-acolo îmi plac. Par a fi persoane oneste şi Ungureanu, şi Papahagii dar mai bine tac, să nu provoc de pe creste carnagii.

          Să nu ma trezesc în tramvai singur plutind ca un falanger într-un nor şi ei patru vatmani la manşă sclipind ca la teatru într-o cabină etanşă. Eu să strig, stai! că vreau să cobor să iau ţara la pas, ei să ţină drept într-un glas drumul în Rai.

Notă:
          Să dea Domnul să fie zmei cât cred eu în ei!  

Crin împărat la Capri

            

          O bătaie imperceptibilă în uşa masivă, încrustată, a apartamentului regal şi o voce, desigur pierită, se strecură ca o umbră în interiorul camerei albastre unde trona baldachinul uriaş sub care o pădure de oase de stirpe nobilă venită cu vaporul să admire frumuseţile de paradis ale insulei a hodihnit de-a lungul timpului. Ce bine că Caesar Augustus, hotelul de cinci stele, a respectat lenea seculară a monarhilor care i-au trecut pragul!

        – Stăpâne, sună cu insistenţă de două zile telefonul de la Bucureşti al premierului Ponta. Zice că vi s-a terminat şi concediul şi interimatul şi e musai să vă întoarceţi să conduceţi Senatul.

        Acu’, deontologul din mine nu-mi permite să intru la om sub baldachine! Nu ştiu dacă se consumase epilogul sau uzufructul se păstrase integru sub mărăcine, dar l-am văzut ţâşnind negru pe Crin, ca săgeata din arc, de s-a speriat lângă dânsul şi biata Jeanne d'Arc.

        – Ponta ăsta mă calcă pe nervi, n-am cuvinte! E imatur de te-apucă plânsul şi flecar. Când ai fost preşedinte interimar nu mai poţi zi de zi să fi la Senat, cârciumar. Mi-a stricat momentul, visam fascinat că m-au votat insularii, aici la Capri, împărat, şi mi-au pus coroană pe cap sub un palmier. Iniţial mă gândisem să-l urc în barcă şi pe el, să-l scap de Băsescu, să-l fac premier, dar s-a dovedit o libarcă

        Bustul gol al lui Crin se îndreptă către geam şi, privind cerul senin, se mai liniştii. Vegetaţia luxuriantă şi stâncile albe de calcar ieşeau spectaculos din apa de culoare torcuoaz a Mării Tireniene. Undeva în dreapta, Monte Solaro, cel mai înalt punct a insulei(589 m), aştepta cuminte să sporească în înălţime. Toată noaptea gândise proiectul care să împlinească rotund cei 600 de metri, ridicând pe postament statuia, spre încântarea supuşilor şi noua fală a insulei.

        Singura nelamurire rămasă era dacă în braţele sale puternice avea să ţină lupoaica sau pe Jeanne d'Arc de alături.

Desigur, va organiza un referendum să cerceteze dorinţele caprioţilor.

P.S.

Se pare că PNL-ul a luat notă şi-i pregăteşte împaratului o rulotă

Fantana cantatoare. DSC_0122.MOV

Un scafandru la Cotroceni

 

        Un scafandru Consilier de stat nu ar putea produce rumoare dacă acolo la Cotroceni s-ar afla puntea de comandă a unei nave. Chiar ar părea o întâmplare– ca să nu zic un lucru (fiind întruchipat de o persoană fizică) – cu scaun la cap. Forţată cumva expresia cu scaunul vis-a-vis de întâmplare! Doar o persoana fizică poate avea scaun(de consilier sau de palisandru?...) la cap, mai ales unul ca Onaca, puternic, sportiv, înţelept.

          Întâmplarea ar fi mai degrabă fericită pe vapor: se mai înţepeneşte o elice, se mai zgârie de vre-o stâncă stratul de scoici şi alge care acoperă opera vie, chila navei de sub pescaj. Atunci scafandrul ar putea descoperi în timp util locul sensibil, punctul G al navei predispus orgasmului la apa sărată şi, profesionist, i-ar coase un nasture sau i-ar suda un plasture subacvatic cu arcul electric, ca centură de castitate.

        Aseară în emisiunea lui Cârstoiu „La taifas” Onaca ne-a dat peste cap ideile preconcepute, convingându-ne întrucâtva că ţara este o navă iar preşedintele Băsescu cel mai potrivit comandant al ei. Referendumul pe care l-am traversat cu toţii a fost ca o furtună de gradul 7-8 şi, fără luciditatea şi verticalitatea comandantului, doar echipajul nu avea cum să ajungă în bune condiţiuni la destinaţia stabilită dinainte de armatori (Armatorii sunt unii care trag lumea de sfori).

          El poartă toată răspunderea şi faţă de marinari şi faţă de navă. La el e strategia, marea artă ţinând permanent prova pe direcţia crestei stânga-dreapta, perpendicular pe valuri şi cu credinţă în Dumnezeu.

          „Cum să vă spun eu!... De mic copil părinţii m-au dat la o şcoală germană, sunt un tip disciplinat şi organizat. Pe mare lucrurile sunt clare, căpitanul are un feeling al lui, priveşte de sus echipajul şi când nu-ţi spune nimic ori eşti prea bun ori te taie de pe listă şi te lasă de izbelişte în primul port. Dacă te dojeneşte, stai liniştit e de bine! Dacă nu te bagă în seamă, poţi avea o problemă mare!

          Se întâmplă pe mare să urce la bord marinari. Pot fi naufragiaţi, pot fi piraţi în diferite situaţii. Naufragiaţii îşi găsesc locul şi completează echipajul. De multe ori, ei rămân la bord. Piraţii scapă mai întâi de comandant, suspendându-lşi izolându-l în cală (sau într-un garaj), iau în stăpânire corabia şi seamănă vrajbă în echipaj. N-au viaţă lungă! Ori se ceartă ori scufundă corabia!”

          Aşa e când ridici sabia!

          „Domnule Onaca, te ştiu om serios şi profund, nu te-ai lăsat amăgit de beţia adâncurilor, a trecut furtuna, preşedintele comandant s-a întors la Cotroceni. Ce face? De ce tace? Care-i misterul?”, ȋl întrebă pe Onaca marele ziarist.

          "Dacă tace preşedintele-comandant, eu, ca scafandru consilier de stat, pot să constat întristat, n-am nici-o dilemă, că premierul şi celălalt pirat, au o problemă!

Notă:

M-am scufundat în adâncul textului cu uşurinţa scafandrului. La ieşire cu depresurizarea mi-a fost mai greu să pun virgulele.
Mulţumesc Domnule Robert Serban, am scăpat din vedere peştişorii grăbindu-mă să ajung la nunta Ebei ...