Lumea văzută de Ion I
Miţa
(Fragment _ nepublicat in revista...)
Ion Toma Ionescu
Să
încep cu fetiţa vioaie, codiţe împletite, fundiţă roşie, mâinile zburătăcite
prin aer şi privirea încrezătoare în prima bancă, străfulgerând cu o idee mai repede
decât ceilalţi şcolari ceaţa vreunei întrebări dificile ce cobora peste lume de
la catedră?
Sau
s-o privesc direct pe scenă, în curtea şcolii? O curte imensă. Undeva în
dreapta, din aleea principală pietruită a profesorilor, doi meşteri ridicaseră
scena din blăni solide luate cu împrumut de la gater. O Cătălină firavă ce-şi
flutura cu simţiri peste capetele părinţilor, la serbarea de sfârşit de an, mărturisirea
iubirii de Luceafăr, ţinând la piept coroniţa pe care o dobândise şi n-avea
dreptul să i-o ia nimeni.
– Numai inimă-n ea, nodul
ăsta de fată a lui Mitică! Măcar la serbare, satul strâns ciopor în curtea
largă a şcolii, era dispus să-i uite porecla lui tatamare Tobârlan şi acesta,
în respectul general, îşi lipea palmele mari, apăsat, într-un pocnet greoi,
doar al lui, separat de restul aplauzelor, mustrându-se în sinea sa că o mai
înjurase câteodată când se grăbea seara pe după deal şi Miţa încă nu terminase
de muls toate vacile.
–
Lasă că-i prinde bine şi înjurătura că i se urcă la cap!
A
uitat repede Miţa clipele ei de glorie. I s-au luat şi vacile, trecând în
sarcina celei mai mici dintre surori, Veronica(Pe Miţa, a mică o striga „ţăţica”
şi aşa i-a rămas numele sau „ţaţa” când s-au mai pus anii). Tat’su Tobârlan o
trezea din pat din viul nopţii, îi turna să se spele afară dintr-o oală de
pământ, aplecată peste parmalâcul sălii cu mânecile cămăşii suflecate. Apa se
stropşea peste braţele ei ce păreau subţiri, dar de fapt erau învârtoşate de
muncă.
–
Dă cu apă multă, nu-i purta de grijă că e destulă-n fântână! N-o strecura,
ţine-o- n pumni şi spală jegul de pe faţă că azi vin boierii de la Bucureşti! De
unde jeg? că se linciurea toată ziua cu clăbucul de la săpunul de casă. Mama
Lina punea în el busuioc şi iasomie special pentru cele patru surori.
–
Măcar curată să fii şi grijă cum vorbeşti. Doar când eşti întrebată şi să nu
te-ntinzi cum ţi-e obiceiul că mă faci de râs! O lua cu el la vilă în fiecare
zi. Nu pe firul Văii Pribii, că era de ocol. Traversau drumul un pic în stânga
din faţa porţii, dădeau capacul sub nuc, tăiat în gard la o parte, săreau peste
un pârleaz în grădina Lucicăi şi puneau capacul la loc. Lucica era a’mică, de-o
vârstă cu văr’miu Cornel, un pic mai mare decât mine, nu se născuse în vremea
aia de care povestesc. Maică-sa, o ştiam bolnavă, imobilizată la pat, n-o
văzusem la chip niciodată în copilăria mea, iar taică-su, croitor, mojmondea
toată ziua la Singerul lui. Îmi scapă acu’ numele ălor bătrâni, chit că îi
apucasem trăind şi nu am pe cine să întreb că s-au dus şi ai mei. Ştiu însă
bine drumul acela.
Ţineam
latura stângă a gardului pe sub rândul de nuci, gardul nu se închidea înspre
pădure. Şi chiar dacă, mai ales vulpile dădeau târcoale, n-aveau cum ajunge în
spatele casei unde curtea animalelor şi păsărilor era împrejmuită şi lătra câinele,
un câine mare ciobănesc. Treceam gârla Pribei într-un loc strâmt unde se
culcaseră doi stejari. Apa era mare doar când ploua şi se strângeau toate
şuvoaiele de se umfla cât un râu, ameninţând să scoată puntea din rădăcini, dar
atunci trebuia s-o luăm de ocol. Poteca, după ce urcai, ţinea dreaptă deasupra
gârlei o porţiune printre copaci până ieşea într-o margine. Numai ce părăseam
concertul matinal al cântăreţilor pădurii şi, ieşind de sub bolta de stejari şi
fagi, se ivea soarele. În stânga, o livadă cu meri şi pruni întra până în
potecă. In dreapta, un aluniş tânăr îşi făcuse loc intrând şi el la rândul lui
în pădure. Ne umpleam buzunarele cu alune aplecând crengile direct din potecă.
– Hai Miţo că mai
avem de treabă până vin boierii!
Tobârlan era un fel de administrator
la vilă. Era chiar administratorul doar că nu dormea acolo. De dormit, dormea
Policrad. Acesta însă lăsase frâiele gospodăriei toate în mâinile lul tatamare,
el îmbrăcând oarecum îndeletniciri boiereşti. Boier, nu zic bine, e prea mult.
Mai degrabă paznic şi casier, păstrând pentru sine să facă plăţile celor care
munceau pe moşie. Adus din oraş, om de încredere, Policrad nu se pricepea
într-ale pământului, nu se băga nici la tocmeli, îi convenea ce-i zicea
tatamare. Îi cerea din când în când socotelile cu care se urca pe tren şi le
ducea la Bucureşti. Când veneau boierii la vilă, preţ de câteva zile, cu
musafirii, aceştia puneau ţara la cale cu amândoi.
După ce a venit democraţia şi s-a
restricţionat vila, lui Policrad i-au lăsat comuniştii două camere într-o
clădire anexă rămânându-i în continuare meseria de paznic. Vila era prea mare
şi departe de sat, nu se hotărâseră pe moment la ce s-o întrebuinţeze. Nemaifiind boierii, ăştia de la noi citiseră
timpul probabil. Erau previziuni sumbre în ţară. Dar au reuşit să plece la
timp. A plecat şi tatamare să-şi facă alt rost. A cumpărat în luncă ceva
pământuri, s-a judecat cu ferma şi cât a trăi le-a stăpânit transformându-le în
grădină de zarzavat. E mult de povestit, o vom face, trag nădejde, dacă va fi
timp.
De la Vilă, aşezată într-un luminiş
înconjurat de trei părţi de pădure, un drum îngrijit dădea în şoseaua
principală ce unea Piteştiul de Curtea de Argeş. Când eram copil doar o
porţiune de câteva sute de metri era asfaltată în Merişani, de la gară până la
parc, unde stătea Lupeasca cu casele. Lipăiam alergând cu picioarele goale pe
şosea când duceam vitele la păscut în luncă.
Am înţeles de la ţaţa, mătuşa mea
Miţa, despre care vreau să povestesc, că acea porţiune se asfaltase din porunca
regelui. Nu sunt sigur dacă nu cumva fabulez, dar mi-a rămas în minte, din
auzite. Când se oprea trenul în gară se aşternea un covor de la scara vagonului
pentru ca încălţările elegante ale lui Carol să nu se umple de praf. Viguri
întregi dintr-un covor roşu, dacă o fi fost cu adevărat, se derulau până-n
spatele gării la şosea. Acolo alaiul urca în şarete duse de cai al căror galop
pe asfalt ţintuia aerul încărcat de mirosul de mere ce venea din livadă până la
parc. Ţin minte vag că pe Valea Boierească, într-o curte, sub o polată, am
prins chiar o caleaşcă frumos încrustată, cu canapelele din piele, se zice că
era o caleaşcă regală, nu ştiu interzisă sau nu, dar murise vizitiul si nimeni
n-a mai ieşit cu ea vre-o dată pe uliţele satului. După un timp s-a topit şi
acea imagine.
Şarete erau mai multe în sat, până a
venit colectivul şi a luat toţi caii. Nu vreau să deviez de la subiect dar ar
trebui să mă ocup şi de parc, să-l descriu cumva, să-l repun în drepturi sau
să-l imaginez, căci eu l-am văzut când el se stricase deja, lăsat în paragină
de comunişti. Am s-o fac cu siguranţă mai târziu. Copacii aliniaţi perfect, mai
puteau desena în vegetaţia luxuriantă întinsă anarhic din gardul viu,
sălbăticit, vechea dispunere a aleilor. Se păstrase doar aleia principală, până
la scările monumentale ce urcau pe platoul curţii largi, pietruite, întinsă
între casele cu etaj, ascunse privirii de copaci şi de gardul zidit din
cărămizi, înalt de trei metri cu o lăţime de cel puţin o jumătate de metru care
înconjura pe câţiva kilometrii întregul
parc. .
În dimineaţa asta Miţa mai avea de
şters în interiorul vilei oglinzile şi praful de pe mobilele din lemn masiv, pe
care de altfel ieri le mai ştersese o dată, dar trebuia ca totul să
strălucească. Stăpânii aduceau cu ei musafiri de vază, un general care lucra în
minister, cu soţia şi pe sora acesteia. Abia de terminase treaba şi se privea
mulţumită în apele limpezi ale oglinzii veneţiene uriaşe ce domina salonul de
la etaj. O fetişcană îmbujorată la faţă, a cărei înălţime mică era ascunsă de
supleţea mijlocului încins cu bete peste fota brodată cu arnici şi ia înflorată,
o privea de pe malul celălalt. Îi şedea bine Miţei în costumul de duminică.
Fată de popi din Curtea de Argeş, mama Lina păstra tradiţia şi-şi trimitea copii
la horă duminica în costum tradiţional. În cinstea musafirilor a trebuit să se
îmbrace deosebit şi azi, se pare că nu greşise, îi şedea bine ţărăncuţă.
Un claxon s-a auzit insistent pe
drumul spre vilă intrând din şosea şi agitaţia a sporit. Toată suflarea s-a
adunat în câteva zeci de secunde, aliniindu-se în faţa scărilor printre
rondurile cu flori. Din cele două maşini au coborât cinci persoane adulte, doi
domni, trei doamne şi trei copii. Miţa s-a înclinat în faţa boierilor şi, toată
numai zâmbet, a luat copii de mână cerând îngăduinţa să-i plimbe şi să culeagă
cu ei alune, taman ce ruginiseră de câteva zile şi aveau sâmburele copt.
– Ai grijă că sunt năzdrăvani, să
nu-şi dea peste degete cu piatra când spargeţi alunele. Şi când intraţi în casă,
să se spele pe mâini la cişmea.
Ziua aceea se pare că a schimbat
viaţa Miţei. Generalul a plăcut-o şi i-a propus lui Mitică să i-o dea la
Bucureşti, fată în casă, de ajutor generălesei la călcat cămăşile, să ducă şi
să aducă copii de la şcoală şi vor avea grijă să-i fie bine când s-o alege la
casa ei. S-a gândit Tobârlan, nu-i de colea să ai o odraslă în Bucureşti. Şi pe
loc şi-a dat încuvinţarea de părinte.
Nu a fost grea viaţa în capitală.
Cea mai importantă răspunderea o avea când lustruia cizmele generalului. Tare
mulţumit era dimineaţa acesta când îşi căuta în bombeuri mustaţa. Pleca
liniştit la minister, era la locul ei mustaţa. Şi nici nu albise, asta datorită
Miţei.
Copii au crescut repede, mergeau
singuri la şcoală. Miţa făcea cumpărături pentru casă în cartier(Ferentari
parcă). Cumpăra mai mult de la „Prăvălia lui Nae”. Găsea acolo de toate. Vindea
un flăcău chipeş, înalt de două ori cât „dânsa”. Ulterior a aflat că era de
fapt proprietarul prăvăliei. Nu i-a displăcut nici „dânsului” fata care-şi
făcea drum la prăvălie pentru orice fleac, aproape în fiecare zi. Nu i-am auzit
niciodată pe cei doi în copilăria mea şi mai târziu, tutuindu-se. „Dânsul”, „dânsa”,
„dumnealui”, „dumneaei”, aşa îşi vorbeau unul despre celălalt.
– Ia spune Miţo, nu ţi-ar place să
vinzi în prăvălie? I-ar fi plăcut, nimic de zis, dar era prea mică de înălţime
şi abia de s-ar fi zărit de după tejghea.
– Ia să vedem! Olteanul vânjos a
luat-o în braţe şi a trecut-o dincolo. Cam avea dreptate „dânsa”, a trebuit să
recunoască. În ziua următoare, când a trimis-o generăleasa să cumpere două kile
de crap proaspăt adus de la Brăila, a încercat din nou. Toată noaptea olteanul
meşterise un grătar de lemn în jurul tejghelei. A ridicat-o în braţe peste
tejghea şi a trecut-o cu grjă dincolo. N-o mai privea de sus. Se înălţase. Cu
grătarul era deja la nivelul lui. A profitat, nu mai era nimeni în prăvălie şi
a sărutat-o.
În sâmbăta din săptămâna următoare,
Nae a mers la general să o ceară de soţie. Generalul l-a măsurat, cam înalt, nu
l-a întrebat decât unde a făcut armata. Olteanul i-a răspuns scurt:
– La cavalerie, să trăiţi domnule
general!
Se pare că răspunsul a fost bun şi
l-a chemat la Bucureşti pe Tobârlan, era de grabă, începea războiul.
– Dom’ Mitică, dânsul şi dânsa s-au
căsătorit.
