Din Lotul Albaştrilor. Azi George CÂRSTEA

 Rubrica prietenilor         

            Găzduiesc cu mare drag pe blogul meu două pagini scrise cu sensibilitate de prietenului meu Gicu, unul dintre personajele Dosarului   „Albaştrii”, care nu ţine să se ia în serios ca prozator. Dar el chiar e un prozator. Revista Argeş în ultima vreme a pornit să-l descopere(Nr 12.). Lângă Nicolae Radu, acum suntem trei albaştri ce se regăsesc sub aripa Pasării ceţii.

 HERGHELII ÎN AMURG

                                                                Autor: George CÂRSTEA

Nu-mi amintesc cum a apărut jumătatea aceea de căruţă, în spatele grădinii, dar de câte ori mă întorc aici, primul lucru pe care-l fac este să verific dacă cele două roţi şi osia ruptă mai sunt rezemate de gard. Le găsesc totdeauna acolo şi asta îmi dă sentimentul că toată obârşia neamului meu zace în iarba încolţită şi în crâmpeiul de oişte îndreptată spre cer ca ţeava mută a unui tun.

          La trei ani şi jumătate mă zbenguiam prin curtea casei  şi toţi mă lăsau în voie. Din când în când mă uitam prin spărtura gardului la omul cu pălărie şi la calul cel negru care nu se lăsa înhămat. Îi vedeam căluşul din gură şi muşchii încordaţi ai picioarelor. Îndărătnic, se ridica mereu iar omul, cu pălăria dată pe ceafă, înjura în gura mare şi-l lovea cu sfoara peste burtă.  

          Calul avea spume la gură. Ridicat în două picioare era mai înalt decât gardul. Lătrau câinii şi toţi ai casei  au ieşit pe prispă. Am început să plâng şi Mama Catrina, bunica mea, m-a luat în braţe.

 „N-o să-l pună la blestemata aia de căruţă niciodată. Nu aşa te porţi cu animalul !, că te simte,” mai zice, bătându-mă uşor cu palma pe spate.

          Acum vedeam totul peste gard şi am simţit o bucurie nemărginită când, sforăind pe nări, calul a rupt-o la fugă, cu căruţa hurducăind după el. A ieşit ca o vijelie prin poarta de lemn şi a dispărut printre pruni. Omul a trântit pălăria şi a ieşit înjurând. O vreme s-au mai auzit câinii, apoi totul s-a liniştit. Cineva a întins o pătură pe iarbă şi încet spaima prin care trecusem a dispărut. Spaţiul meu vital nu depăşea pătura albastră iar beţigaşele şi figurinele de lemn sau de lut ars completau imperiul peste care eram împărat. Supuşii mei stăteau aşezaţi într-un colţ, pedepsiţi pentru neascultare, iar eu îi certam în limba lor, cerându-le supunere. Apoi, ca să fiu sigur că nu va fi nici o răzvrătire, am pus în faţa lor  căluţul de lemn, în care deodată  am început să am cea mai mare încredere. Uitasem cu totul de cele întâmplate,  când am simţit în spate o răsuflare puternică şi obosită. Calul cel negru, ud leoarcă, era lângă mine cu toate curelele rupte, atârnându-i pe sub burtă. Avea ochii blânzi,  lăcrimoşi, şi mişca încet un picior, în spate şi înapoi. N-am simţit nici un fel de frică, m-am ridicat de pe pătură iar calul a rămas aşa, privindu-mă cu nişte ochi rugători. Cineva a ţipat şi imediat lângă mine a venit Mama  Catrina, cu basmaua în mână, şi părul alb, despletit îi mirosea a gaz.

          „Încet, puiule, că nu-ţi face nimeni nimic”, a zis, atingându-i uşor piciorul. Pielea i-a tremurat şi atunci am văzut că avea înfipt un mărăcine roşu şi lung iar rana îi sângera. Mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe piciorul bolnav. M-a cuprins o căldură plăcută şi am rămas cu mâna pe pielea neagră şi umedă. Mama Catrina s-a întors cu o sticlă şi din ea a turnat pe basma. „Ţine-o dreaptă, să nu se verse gazul”, mi-a spus în timp ce-i scotea ghimpele din picior. A ţinut basmaua umedă pe rană iar după ce mi-a descleştat mâinile de pe sticlă a turnat gaz şi a curăţat sângele. Calul m-a privit drept în ochi apoi şi-a lăsat încet capul pe lângă obrazul meu. I-am simţit pielea şi ochii umezi atingându-mă, dar pe drum se auzeau înjurături şi deodată a ciulit urechile şi s-a tras înapoi. A nechezat prelung, s-a ridicat în două picioare şi a sărit peste gard. De atunci nu l-a mai văzut nimeni, niciodată.

          Mama Catrina, bunica mea cu părul alb, şi omul cu pălărie s-au dus de mult iar mie nu mi-au rămas decât chipurile lor şi aici, rezemate de gard, două roţi de căruţă. Drumul este acum o şosea asfaltată ce taie satul în două, o dată cu pârâul care se pierde în zăvoaie, dacă nu plouă.

          O voce domoală, de bărbat, m-a făcut să vin mai aproape. Am aşteptat să treacă, în mare viteză, două maşini ce se alergau cu difuzoarele date la maxim şi am reuşit să ajung pe prundişul nisipos. Omul cu flanelă de lână înhămase calul la plugul cel vechi şi se pregătea să despice pământul. „O să începem de la salcie, încoace, ca să fie mai uşor”, a zis omul, apucând plugul de coarne, iar calul l-a privit aprobator. Ploile cele mari inundaseră tot zăvoiul şi abia acum, după câţiva ani, oamenii încercau să cureţe rădăcinile şi pietrele şi să pună în pământul umed, zarzavaturi şi legume, că „unde s-a mai pomenit, dom’le, să bagi în ciorba de găină, zarzavaturi turceşti, cumpărate de la prăvălia lui Ciundrel?”  Se apăsa pe coarnele plugului, îndemnând calul cu voce egală, în timp ce greierii ieşeau din muzica lor, sărind prin ţipirig.

          „Hai, băiete, încet, că nu ne dă nimeni afară din ţară. Hooo, nu mai trage”, şi se mai oprea să adune rădăcinile scoase de plug. Îi priveam de pe mal cum, inseparabili, frământau pământul nisipos, parcă născuţi aşa, înhămaţi unul de altul, şi tot aşa, într-o zi ca asta, tihnită, fierul plugului va intra mai adânc, şi tot mai adânc, până muzica greierilor le va limpezi somnul. Am vrut să spun ceva, să vadă că sunt acolo, lângă ei, dar, odată ce treaba se terminase, omul, grăbit, a desfăcut plugul şi hamul de pe cal, şi-a scos repede flaneaua de lână şi a început să şteargă calul, pe spate şi pe burtă, apoi în lung, pe picioare, îngăimând ceva, repede şi precipitat, şi apoi iar a întors flaneaua şi i-a şters îndelung capul şi pieptul, să nu rămână nici o urmă de năduşeală. „Gata, gata, băiatule”, mai zise şi cu un capăt de mânecă  s-a şters, într-un târziu, şi el, pe frunte şi pe ceafă.       

          O vreme a stat pe buturuga de lângă gard, socotind, parcă, ce mai avea de făcut, apoi şi-a pus uneltele în căruţă. Calul s-a apropiat, încet, de ochiul de apă iar eu, de pe malul celălalt, îi vedeam pieptul şi picioarele răsturnate, ca în oglindă. Deodată, apa şi cerul au tremurat într-o unduire străvezie şi n-am mai văzut decât herghelii de cai trecând în galop pe lângă mine. Am simţit stropi reci, şiroindu-mi pe faţă, şi fără să vreau m-am dat într-o parte, acoperindu-mi ochii cu palma.

          Nu-mi dau seama cât a durat totul, dar când apa s-a liniştit n-am mai văzut nici calul, nici omul. În pământul arat săreau greierii. De pe faţă îmi curgeau stropi de apă iar în nisip rămăseseră urme adânci de copite…

          Post scriptum: Această scurtă şi simplă poveste nu trebuie să placă şi oamenilor deoarece ea este scrisă pentru cai.

Roza vânturilor

            A venit iarna să voteze. Se pare că Dumnezeu e de jurnă. Nu şi-a luat mâna de pe noi. Bagă în urnă la greu voturile lui albe, ne mai dă un semn şi cu faţa-i tristă, se urcă înapoi în icoana de lemn.

          Altădată gospodarii satelor pregăteau ignatul. Aranjau stinghiile de fag să se usuce în spatele sobei, să joace flăcăruia albastruie pe şoriciul porcului, să-l pârlească bine. Grijile erau altele, nu puţine! Dacă bălegarul se împrăştiase pe câmp, dacă încolţise sămânţa grâului, dacă vinul se oprise din fiert şi aroma de dud a butoiului se lăsase în ţuică(!)...

          Nămeţii însemnau bogăţie, merinde, se făceau pariuri. Colindătorii încolonaţi pe schiuri puteau să colinde. Ţara mitică, aşezată în jurul bradului la iernat, se pregătea să întâmpine cu cozonaci un an nou, mai bogat.

          Ce-avem acum în Romania politică, atipică, paralitică? Oameni agăţaţi în tablouri ca-n cozondraci, împărţind pişcoturi şi covrigi săraţi  săracilor, revoluţionarilor şi paramilitarilor lui Dogaru, şi cerşind voturi. Uselei înzăpeziţi şi Ardei prăjiţi, Diaconeşti ameţiţi...

          Eu ce să aleg asumat, în numele viitorului, când bălegarul întreg, blazat, e la Casa Poporului ornat de paradă, nu pe câmp în zăpadă.

          O aleg pe Roza. Roza e o blondă cu trupul în stea ce-a erupt ca o sondă în grădina mea. Şi ningea... şi ningea, acoperind toată clasa politică, atipică, paralitică.

Sub acoperişul bibliotecii.

             Sub acoperişul bibliotecii, noaptea, cum frumos spunea Sachelarie directorul, cărţile vorbesc. Ele au viaţa lor într-o altă dimensiune şi o trăiesc cu sfătoşenie la foc mocnit. Aseară, înaintea nopţii, ca un lucru ce se întâmplă rar, au ieşit din cărţi nişte oameni, destul de mulţi. Amestecaţi, cum viaţa se pare că lucrează peste tot, dar uniţi într-un gând bun; să-l sărbătorească pe Marin Ioniţă şi nenumăraţii lui ani în slujba literaturii şi cetăţii.

          S-au spus adevăruri simţite. S-au depănat amintiri. Artişti minunaţi, dintre cei dăruiţi, au cântat sau, au însufleţit personaje desprinse din paginile maestrului.

          Denisa Popescu şi Cristina Onofre, anfitrioanele, ca două prinţese sensibile au păşit desculţe pe insulă şi s-au jucat cu tinereţea maestrului, decopertând cu grijă, în toată splendoarea ei, perla ascunsă în inimă.

Spontane, neregizând nimic dinainte, au reuşit să provoace vorbitori doar dintre cei care aveau ceva de spus. Cu o singură excepţie, trimisul autorităţii – autoritatea deplină fiind în campanie.

          Înlocuitorul autorităţii, a oferit din partea primăriei, stupefiant, mai bine tăcea, locul de veci. Ce fericită ar fi fost primăria gândesc, dacă ar fi putut extinde oferta bizară tuturor celor din sală. „Ciudaţii ăştia de scriitori, ar scăpa de toţi!...”  Vine  şi răspunsul de undeva: „Tot rămâne, Biblioteca!”

          Prea frumoasă atmosfera, ca să fie stricată. Evenimentul a continuat, profesorul Marin Ioniţă primind de la elevii săi şi de la breaslă (cu doar câteva excepţii, ţi-i număr pe degete cititorule, îi şti şi tu!), recunoştinţă şi aplauze.

          „Au fost poate cele mai frumoase momente ale vieţii mele. Cu ele rămân!”

          Şi le-a luat în braţe, Patriarhul literelor argeşene, pe Denisa şi pe Cristina.

          La mulţi ani maestre!

          Cuvintele mele pentru dumneavoastră, dacă s-ar fi întâmplat ca Denisa să mă ridice în picioare, rămân valabile. Le găsiţi aici.

Tabletă de Moş Nicolae

             Nota: e cam roşu Moşu. Pare de la USL.

           Grea zi a mai avut azi noapte Moş Nicolae. Nici când i s-a făcut milă lui Dumnezeu şi l-a trimis să-i repare greşeala din tinereţe, să renegocieze contractul cu necuratu şi să-i ia înapoi şi pe cei morţi pe care-i lăsase la împărţire, în grija satanei, nici atunci nu a fost atât de greu.

          A pornit de cu seară pe calul lui alb să împartă cum e obiceiul, ca daruri, dulciuri în încălţări, sau nuieluşe de alun puse-n cui, după cât de cuminţi se arătaseră, peste an, copiii. Numai că pe drum şi-a dat seama că i-o luaseră înainte în campanie candidaţii pentru alegerile din parlament.

          Ǎştia mergeau în gaşcă, cu elicopterul sau alte mijloace de transport mai rapide şi n-ar fi doar că-i luaseră tot caimacul, dar neţinând cont de reguli, bune practici şi principii, împărţiseră de-a valma darurile, dezvoltând la copii periculos, vicii. Până şi bautură au găsit în bocanci picii, cu sigla patidului.

          Bietul Moş Nicoloae, că e unul nu şapte, el cum să repare!?...

          Grea noapte!

Apocaliptic - Tableta

            Ieri, în chiuveta din baie, un milion de furnici ca o turmă de elefanţi fumând pipă într-un luminiş al deşertului, aşteptau. E sigur, cuvintele de început ale lumii îşi amestecaseră literele şi, în nisipul de pe acea plajă, vegetau. Îşi pierduseră chipurile adevărate şi colcăiau ca nişte viermi ce scurseseră mătasea din trupurile lor vii.

          O putere străină, din împărăţia hazardului, împletise firele într-o pânză groasă de păianjen cu care acoperise ca o gogoaşă gaura neagră ce se căscase în soare.

          Priveam năucit pe fundul chiuvetei, în acea vale a plângerii, cum din trupurile lor negre furnicile, orientându-se greu pe şenile, încercau să alcătuiască într-un efort al minţii prima literă din alfabet. Ca un semnal de avertizare sau un semn de iertare, către nicăieri.

          Cănd conturul deja se apropiase de margine şi litera aproape că se adunase în trup compact, s-a spart gogoaşa. Ape tulburi au ţâşnit din cotloanele cerului rostogolind bolovani. Fiecare bolovan însoţit de un fluture sau înger, nu se mai distingea liber.

Je m'en fiche

           – Credeţi că interesează pe vre-un român plagiatul meu sau al doamnei Andronescu?... Aşa câştigă ARD-ul alegerile?”...  Zâmbeşte şmechereşte, se înmoaie şi dă din umeri nevinovat Pontonel, proţăpind gardul, ca o momâie fericită în faţa unui stol de ciori, gata să înghită perlele cât căcărezele de oaie ce le scoate la foc automat premierul, când se trezeşte cu microfonul la gură.

          – Asta e! Je m'en fiche!... N-a continuat, n-a riscat pe afiş... “popor de proşti!” Toate au o măsură. Ştii? Cunoşti!

          Sunt votanţi şi mai buni, şi mai răi. Nimeni nu alege popândăi comandanţi de oşti.

          În Ţara de dincolo de negură, un popor vegetal nu poate fi decât cu ochii legaţi. Şi dacă tot nu vede şi nu înţelege nimic, luni, e oficial, alege la vot, pe cel mai voinic în minciuni dintre candidaţi. Apoi, după petrecerea de joi, intrăm toţi în linie dreaptă cu rugăciuni şi post. Pânâ-n ajun de Crăciun, când aşteaptăm cu rost APOCALIPSA. 

           Rostul e, scapăm sau nu? De-am ştii dinnainte n-am mai cumpăra bradul.

Tobarlanii. Nilă _ Fragment

              – Măi Nilă, tu cand ţi-ai luat nevastă, ce-ai vrut să aibă în primul rând?

            – Să aibă beci, mă Orvane, să aibă beci cu butoaie aliniate doagă lângă doagă sub pământ, unde vinul să sporovăiască în taină şi să pună la cale vremurile.

            – Şi tu, ce-ai avut de dat la schimb?

            – Nasul băi Orvane, nasul că aşa mare cum îl vezi simte de la o poştă buchetul fin al licorii, dar şi buzunarul chefliilor şi nu pot greşi când dau cep după rang, vasului ce se potriveşte. Uite de exemplu mă uit la tine, pârlit cum te afli şi ştiu că n-ai nici un sfanţ să plăteşti pe datorie litroaşca asta de drojdie ce-şi trage sufletul în paharul de dinainte-ţi gata să-şi dea obştescul sfârşit. Da poţi să fi sigur că alta nu-ţi torn în vintre să te văd că plezneşti. Nu stric eu bunăciune de fată mare, sticlă nencercată, pe-un tăciune stins.(Păstra în rezervă cealaltă vorbă, „suflet neîncercat pe puturosul tău de rahat”. Depinde cine-i stătea în faţă.)

            Avea un nas dotat Nilă, drept e că şi ceilalţi trei fraţi Toma, Gogu şi Nicu nu se dădeau dinapoi, doar că al lui era roşu, scorburos, aducea cu două cuiburi de rândunică lipite de streaşină cu gura-n jos, pe unde simţurile lui slobozite să cerceteze lumea, se-ntorceau la puii ce aşteptau cu ciocurile căscate. Se însurase cu tanti Aurica, fata lui Petre Dogaru făcând pasul de pe Valea Pribei dintre ăi săraci, pe Valea Ţigăncii, vecin cu Morărescu şi Ghinea, închiaburiţii ce se aleseseră ca uleiul, înălţându-şi întâi gardurile şi abia mai apoi casele, să nu se vadă din drum. Nopţile şi le petrecea la Morărescu unde încingea partide lungi de poker cu al lui Ghinea, popa Gheorghe sau Gogu Stefănescu, profesorul. Timpul se scurgea plăcut şi previzibil, dar viaţa şi vremurile aveau să se complice curând.

            Trei fete a avut Nilă, verişoarele mele, potrivite cu vorba „ce naşte din pisică”. Umblau şi ele cu nasul pe sus. Rar ne vorbeam. Ne ştiam de rude şi atât. Nevoia, mi-a arătat că aparenţa aproape întotdeauna înşeală. S-a întâmplat în vâltorile vieţii, Lucica, cea mai mică dintre fetele lui Nilă să se dovedească de toată isprava, ca asistentă şefă la Spitalul Judeţean pe secţia unde au treabă femeile. De la nevastă-mea am cunoscut-o mai bine pe Lucica, ea mijlocind, desigur nu degeaba dar nici prea mult, ca între neamuri, împăcarea dintre legea lui Ceauşescu, doctor şi Dumnezeu.

            Târziu, pe la optzeci de ani, Nilă şi-a pierdut din facultăţi dar era cuminte. Nu trebuia să laşi poarta descuiată. Scăpat în drum picioarele îl duceau singure pe Priba către casa bătrânească dărâmată demult.

            – Sărumâna unchiule!

            – Tu eşti Tomo? bată-te să te bată, n-ai mai trecut pe la cărciumă. Şi nici tăticu! Mă duc să văd ce e cu el, sau o fi în luncă? La Dumitra nu e, că am bătut în poartă şi n-a răspuns nimeni. 

            Avea dreptate, casa Dumitrei era părăsită de ani buni.. Tatamare Tobârlan, ca şi taică-meu Toma (tata era Toma, nu eu.), se mutaseră definitiv în luncă, la cimitir. Şi în cârciumă Nilă intra doar în gând. Comuniştii i-o luaseră punând pe roate MAT-ul, afacerea statului.

            Obiceiurile vechi nu se uită uşor, trebuiesc păstrate. Ba se pare, cu cât sărăcea lumea după ce venise colectivul, erau cultivate. Satul bea şi mai mult şi mai prost. Se spurcaseră şi femeile. N-ai fi văzut picior de femeie la Nilă în curte. Acu, e adevărat că şi Aurica s-ar fi uitat strâmb.

            Comuniştii au construit la şosea, lăngă gară, o clădire nouă de cărămidă. Jumătate din ea au făcut-o Magazin general. Intra de obicei lume puţină în magazin, cam o dată la săptămână după gaz şi ulei. Cealaltă jumătate, MAT-ul, era mereu plin. Acolo se intra zilnic. Venea ţaţa Maria Smioarţi de pe vale şi-l întreba pe Moldoveanu:

          – Mă Vasile omul meu trecu?

          – A fost, ţaţă Mario. A plecă de cinci minute.

          – Ia spune el ce-a servit?

          – Păi o litră de ţuică...

          – Atunci dă-mi şi mie o jumate, hai iute să-l prind din urmă! Nu pleca până nu golea sticla toată Smioarţa şi-o punea goală în straiţă. De ce s-o lase pe masă că era plătită.

          – Tomo, să treci într-o zi pe la mine că am adus un butoi cu vin roşu de la Sâmbureşti. Unchiul Ionel îşi continua drumul pe vale. Eu cu o sacoşă încărcată cu de toate de ţaţa, cea mai mare şi mai cumsecade dintre surorile tatei, mergeam către gară. Se terminase vacanţa. La fântână, în dreptul lui Cioc, cu un băţ în mână, cocoşată de tot dar vioaie, tanti Aurica  se grăbea să-l prindă din urmă pe unchiul Nilă. Cănd ridică spre mine capul, stricând unghiul perfect de nouăzeci de grade şi transformându-şi corpul într-o linie în zig zag, cum mă zării, mă bombardă cu un potop de vorbe:

          – Ptiu, Nelule ce mare te făcuşi! Pe unchit’u Ionel l-ai văz’t?... Ce ţi-a dat acolo Miţa? Pe la mine de ce nu treci niciodată că om avea şi noi să-ţi umplem sacoşa. Maică-ta Aurica e bine? Ce face, s-a măritat? Ea de ce nu mai vine să-i aprindă o lumânare lui Toma la biserică?

          N-am apucat să-i răspund.

          – Mă grăbesc să nu-l încaiere pe ăsta bătrânu vre-un câine, l-ai văzut că e dus. Să vi o dată şi pe la mine.

          Unghiul acela drept se refăcu în mişcare, pendulând alături băţul înalt ţinut de mijloc. Ajuns în dreptul lui Petrică Iliescu, singura gospodărie înstărită de pe Priba, continuam să mă minunez cât se micşoraseră casele faţă de cum le ştiam eu copil.

Duel. În loc de drept la replică

          Notă: Am căutat o imagine potrivită cu textul care urmează. Am găsit tot pe blogul meu. Întâmplător şi textul care însoţea fotografia este cumva potrivit pentru un moto. Dau copy-paste, se poartă. Doar că citatul e din mine.

          Moto:

          Nu puţine sunt nedreptăţile vieţii. Cu atât mai tulburătoare nedreptăţile sportive, dar când se încalcă spiritul olimpic, vârful arcuit străpunge pielea de şarpe a timpului care se încolăceşte şi rămâne încremenit pe tăişul spadei, o secundă lungă cât noaptea lumii.

*

          Rar părinte care să nu-şi iubească copiii şi să n-o arate. Unii au firi mai reţinute, dar dacă cineva s-a legat de odraslele lor, bune-rele aşa cum sunt, s-au scos. Nu stau pe gânduri şi dezleagă fiara.(firele?...)

          Se zice că atunci când scrii o carte, şi aceea e copilul tău! Pot să fiu de acord, studiind reacţiile că înainte de a fi un obiect de preţuit într-o bibliotecă, o carte are suflet. Fiinţa „Bursa îngerilor”, (cititorii mei ştiu despre ce vorbesc daca nu, e aici un link) a fost mutilată (nu vreau să introduc în discuţie violul) de un om apropiat mie. Cu atât mai dureros! Insul, nu-i mai rostesc numele şi-a exersat mâna de chirurg şi stilul – dacă nu cel mai bun, cu siguranţă cel mai cinic – după ce mai întâi a omorât pacientul, cu o tehnică dusă până la perfecţiune în laboratoarele securistice care se pare l-au inspirat.

          Nu înţeleg nici acum ce l-a mânat în luptă. Cum pare că nici el nu înţelege de ce fiinţa aceea în care el şi-a împlântat stiletul până la prăsele, e încă vie.

          În numărul din noiembrie al revistei Argeş (nu-i mai e de-ajuns Cafeneaua literară), ofuscat că Aurel Sibiceanu a îndrăznit să scrie de bine despre cartea mea într-un număr anterior, i-a aruncat autorului textului respectiv „invective subtile”, chipurile într-un drept la replică. Şi pe deasupra a mai publicat încă o dată acel superb cap de operă(„O poetică eşuată”), cronica lui murdară la „Bursa îngerilor”, pe care a inserat-o în paginile Cafenelei şi o citise cu prilejul lansării cărţii, spre stupefacţia asistenţei. Las la o parte faptul că cele două reviste Argeş şi Cafeneaua literară au publicat doar dreptatea lui, nedându-mi posibilitatea unui drept la replică.

          Postez în continuare pentru plăcerea  „amicului” meu, un text apărut în Revista Spaţii culturale sub semnătura Magdei Grigore. Sunt foarte curios ce compilaţii va mai folosi, (a făcut-o şi la textul Virginiei Paraschiv) ca să vină în sprijinul argumentaţiei dumisale.

          E o ţară liberă maestre. Lectură plăcută:

Magda GRIGORE
Poezia şi jocul la bursă

          O poezie sensibilă, oarecum sinusoidală din punct de vedere axiologic, transpusă auctorial ca un ecou decodat al propriei ontologii, trăite sau imaginate, ne oferă Ion Toma Ionescu în volumul Bursa îngerilor (Editura Paralela 45, Piteşti, 2012). Într-un areal populat cu oameni care tind să fie neutri, conformi şi fazi, autorul simte nevoia să-şi populeze spaţiul cu îngeri (disponibilitate a ingeniozităţii sufleteşti şi a regenerării fiinţiale mai degrabă, decât a unei religiozităţi asumate), demers îndrăzneţ, provocator şi nonconformist, la capătul căruia apar cu trup odihnitor, lunecos şi efemer poemele morgane. Ion Toma Ionescu are momente inspirate când stăpâneşte limbajul poetic, desemnat (dintre toate modalităţile de exteriorizare) să-l urmeze şi să-l servească pe autor în calitate de armură strălucitoare, protectoare, în faţa învolburatelor simţiri şi trăiri cărora fragilitatea umană le-ar putea cădea pradă. Dacă venalitatea semenilor, jocul vieţii şi al aparenţelor, amnistiile divine în faţa visărilor înfrânte determină un poet în general să reevalueze imaterialitatea solidă a cuvintelor, Ion Toma Ionescu se încumetă să mizeze senin pe prezenţa neegalată a cuvântului pentru a-şi aşterne în vers propia aventura lirică.
          Bursa îngerilor înfăţişează o altfel de agora, locul unde existenţa se (pe)trece cu moartea, unde are loc schimbul între vise şi iluzii, cu efecte permanente de valorizare umană. Viaţa este o piaţă simbolică, dematerializată, locul în care se efectuează jocul între tine şi Divinitate, între tine şi semeni, între tine (cel exterior) şi tine (cel interior). Aici se tranzacţionează, de principiu, titlul tău de om viu, singura dovadă concretă a existenţei, singura certitudine. Dar care sunt valorile de investiţie ale omului şi ce bunuri poate cumpăra el cu propriile lui bunuri la schimb, presupune cunoaştere, intuiţie, practică şi noroc. Unii reuşesc, alţii nu, poate că îngerii (intermediarii) au un rol de mobilizare şi sunt un semn pentru câştigătorii care devin ei înşişi un fel de îngeri. Acest mediu credibil, lumea, aparent liberă şi organizată este însă dominată ca orice piaţă de influenţe nevăzute, obscure, uneori fatale. Conosametul pentru toate bunurile ei generice, fungibile, are înscrisă şi permite, însă, contaminarea omului cu îngeri pe/din apele timpului, pact impus dintr-o voinţă neştiută, implacabilă. Această (altă) realitate îi face vizibilă poetului alunecarea îngerilor în clepsidra dintre cer şi pământ, îngeri jucăuşi, uşori ca fulgii de zăpadă, albi şi moi surfând în lumea reală: „în răstimpuri/ cad păsări/ una după alta/ precum casele/ de chirpici/ înmuiate în armătură// cum să cadă/ o pasăre din cer/ dacă nu s-ar răsturna/ pământul/ din când în când/ ca o clepsidră/ cu oasele istovite/ de viitură// şuvoaie/ de bolovani/ se rostogolesc/ pe versantul strâmt/ cât un gât de lebădă// un lanţ de îngeri/ surfând/ supli/ se strecoară/ bine antrenaţi// pe plaja mică/ agăţată/ în turla bisericii/ din deal/ lustruind/ scândurile cu ceară/ încolonaţi/ aşteptăm/ bursa locurilor de îngeri (Bursa locurilor de îngeri).

          Amestecul benefic de îngeri şi oameni, vibraţia resimţită în urma iscodirii învelişului emoţiei de a-i întâlni şi a-i cunoaşte pe fiecare şi flacăra vie a literei care pirogravează hârtia sunt coordonatele după care poetul îşi delimitează traseul imaginar personal, tinzând să ajungă (în)spre matca sensurilor existenţiale. El devine conştient, prin intermediul relaţiei cu poezia şi prin deprinderea de eliberare a cuvântului (unul din puţinele lucruri stabile aflate în graniţele ontologiei), prelucrat în laboratorul sufletesc, de puterea expresiei şi de forţa nevăzută (îngerească) a literei menite să (te) întemeieze dincolo de pericole care pândesc sensibilitatea: ,,sub semnul pierzaniei/ adulmecând rana/ vântul de sud/ picură ceaţă// lutul mă strânge/ oasele se despart/ ca ramurile unui pom/ carnea mea/ mistuie focul// în cercuri largi/ păsări de pradă/ pândesc hulpav// (Descălecatul cuvintelor). Ameninţarea este protoplasma zilelor omeneşti, iar poezia este un pact minimal de siguranţă, un mod de îmblânzire a timpului, de aceea Ion Toma Ionescu îşi converteşte avid neliniştea în cuvinte şi jocul literelor îi conferă inclusiv o timidă domesticire a fagocităţii existenţiale.

          Ca orice fiinţă care a apucat să guste din ambrozia poeziei, el speră să devină un solitar fericit, cel puţin în imaginar, confecţionând din momentele existenţei semne pe care să le lase în urmă: ,,umbra e/ dinaintea mea/ lunecând în nisipul albastru al ierbii/ om de vânt/ fără chip/ crescut din trup// efigie/ din care timpul/ a nivelat/ reliefurile// filă de carte/ scrisă de înger/ împingând roua/ în hieroglife suspendate/ şi înflorind aerul/ precum coarnele unui cerb// la capătul zilei/ noaptea muşcă din carne/ literele se întorc/ împletind pe trup/ o cămaşă de zale/ sufletul flacără/ se zbate în colivie/ nevăzută ca o floretă/ pasărea ceţii/ punctează-n asalt/ tuşe/ cu trandafiri galbeni (Semn de carte).

          Poetul ca şi îngerul poate săpa fântâni înlăuntrul lucrurilor, în cer şi pe pământ, în viaţă şi în moarte, fiind menit prin angelism să lase semn, să clădească, asumând sacrificiul necesar: ,,într-o zi/ îngerul s-a frânt/ ca o trestie/ secerată de vânt// cer stătut/ s-a clătinat/ în adâncul/ străpuns// desfrunzite/ de chipuri/ sălbăticiunile/ s-au ascuns/ în inima/ unui ţipăt// oameni smeriţi/ i-au zidit umbra/ în ghizdul fântânii/ şi-au însemnat/ crucea// (Fântâna îngerilor). Iluzia alunecării este des prezentă în tabloul poetic realizat de autor. Îngerii alunecoşi dau sens şi rod în libertatea labirintică a teritoriului omenesc, tărâm despre care alte poeme precum Octombrie ca o văduvă tânără, Dealul Morii, Un whisky bun, Coverga bunicului, O gazdă perfectă, Peisaj matinal, Pensionarul etc., vorbesc în termenii unui cotidian autentic şi melancolic: ,,s-au bulucit circarii/ în delir/ au spoit cerul cu trompete/ noi ne-mbulzeam/ pe groapă-n cimitir/ să-l prelungim pe tata/ între pietre// pe papainoage cocoţat/ din drum/ un măscărici buimac pe jumătate/ parcă plutind/ în norul lui de fum/ legă de cruce/ panglici colorate// doar moşu-meu târziu/ l-a înjurat/ de dincolo de lumea petrecută/ în ochii mamei/ lacrimi s-au zvântat/ ca rufele/ pe culmea de cucută//seara cu toţi la circ/ hipnotizaţi/ săream mortal odată cu artiştii/ doar măscăriciul trist/ cu ochi vexaţi/ căta-n bătaia puştii/ lunetiştii// (Poveste cu tata).   În zona aceasta a poeziei, autorul apare retras în ipostaza singuraticului-meditativ, caracterizat de realism şi raţiune, adesea dureroase, care îi sporesc însă, simultan, firea detaşată şi uman-participativă.
Ion Toma Ionescu nu-şi inventează fibra poeziei, dimpotrivă, el decupează din filigranul unei disponibilităţi reale substanţa lirică materializată în poemele iscoditoare dăltuite parcă în singurătate şi mister, dornice să desluşească esenţele cu lunete proprii. În mod paradoxal, poetul creează impresia unui surplus liric neaccesat, camuflat încă în meandrele sufleteşti complicate şi capricioase. Acest lucru este observabil inclusiv la nivelul discursului, poetul sondând golful liniştit al stilisticii poetice, cu legănări limpezi şi domoale, fără învolburări ascuţite şi răsturnări revoltate sau tulburi ale expresiei.

          Putem spune că el se află în intermondul dintre spiritualitate şi cunoaşterea prin poezie, explorând curajos senzaţiile la bursa vieţii, insondabilele ei tranzacţii şi transcriindu-le conştiincios în versuri insolite, iscoditoare şi sonore. Fiind o bursă specială ea concentrează pentru om (şi valorile lui) maximul de cerere şi ofertă, în condiţii de liberă concurenţă, dar cu un ritm operativ mult prea accelerat. Funcţia centrală a bursei, ziua/timpul stabileşte periodic nivelul bucuriei şi al tristeţii, al iubirii şi al singurătăţii, al împlinirii şi al deziluziei. Proba cunoaşterii de sine este zilnică, iar evaluarea finală, incertă şi mult prea grăbită.
          Ion Toma Ionescu îşi convinge cititorul, prin volumul expus în prezent, că pe pământ îngerii devin oameni şi sunt meniţi să (de)săvârşească, iar în acest amestec ei se deconspiră voluntar printr-o efervescenţă frustă a inimii. În privinţa metamorfozelor viitoare, posibile şi benefice ale poeziei, autorul este dependent, metaforic vorbind, de propriul joc la bursă.

 

Romania din nori

              Foto: Umbra poetului

            Ne-a părăsit ţara de 1 Decembrie. Şi-a urcat teritoriul cu munţi şi câmpii, cu păduri şi ape într-o fregată a îngerilor. Dincolo de dincolo, România nu e o ţară e o fiinţă care călătoreşte pe drumul ei. Ura din noi, a alungat-o în cer. I-a rămas umbra ca o gaură neagră impregnată într-un nor. Şi norul umed a înflorit în sufletele noastre schilodite ca mucegaiul.

          Dintr-o vale a plângerii, încă se mai aude un imn printre huiduieli.

La mulţi ani Romania !

 

             Ţara e pădurea din tine ce te apără de soarele arzător, e costişa ce te nalţă deasupra apelor învolburate, e culcuşul vântului dincolo de zidurile casei şi poteca pe care calcă singură mama. Doar iubita cutează s-o urmeze cu pasul uşor, revenind din călătorie cu copiii tăi de mână.

          Ţara e zâna bună, mai presus de fiinţă, ce-i învaţă pe copii să se ferească de oameni şi nu de lupi.

          La mulţi ani Romania !