miercuri, 8 mai 2013

Ziua de Paşte



          În duminica Paştelui, contrar obiceiurilor,  ne-am urcat în două maşini lăsând casa în grija lui Mario. Mario e în proprietatea lui Larenţiu, dar prin extensie, motanul, în Onisifor Ghibu unde locuiesc temporar la copii mei, face parte din familie. Consider că în sfârşit şi la el e sărbătoarea Paştelui, având suficient spaţiu să-şi desfăşoare în voie cursele de galop pentru care se antrenează intens de ceva vreme spre disperarea vecinilor de dedesubt. Ca să fiu riguros în descriere, pe strada Onisifor Ghibu unde ne-am mutat de curând, e un fel de Palat de iarnă al familiei. E obligatoriu să locuiesc şi eu juma’ de an aici, căci la reşedinţa de vară de la Piteşti am scos caloriferele la cererea expresă a administratorului de bloc.
          L-am fi putut lua şi pe Mario cu noi, dar aflasem că Mat, şeful de pază la moşia fratelui meu, tocmai prinsese un iepure. Nu puteam să-i stârnim reacţiile, gena agresivă autentică de lup din arborele genealogic al lui Mat coborând până în perioada dacă.
          Însă-şi deplasarea noastră a stat o vreme sub semnul incertitudinii căci Ioni, lidera neîncoronată a opoziţiei, a introdus moţiune de cenzură pe motiv că ea nu s-a pârlit degeaba la bucătărie să-i rămână bucatele neapreciate.
Supusă instrumentelor democratice moţiunea de cenzură depusă de Ioni a căzut, aşa că votul majoritar a decis să onorăm invitaţia fratelui meu.   
          Cu privire la moşia lui Dan, ca un amărât de universitar ce se află, în analele familiei pe ramura sa, care măcar în parte e şi a mea, n-am avut şi Doamne feri nu vom avea niciodată o moşie adevărată. Dinspre ramura cealaltă a Ligiei, tot universitar şi ea, altfel se pune problema că bunicul ei, doctorul, a avut moşie la Ţăndărei. Am văzut harta desenată pe o piele de bivol, impresionant, înfăşurată intr-un tub special de peste un metru, de tablă, încrustat cu blazon care s-o protejeze. N-a protejat-o, a pierdut-o întreagă la un joc de cărţi. A rămas harta rătăcită undeva prin bibliotecă. Sper să nu se supere Ligia că de dragul literaturii, pentru frumuseţea întâmplării, am dat din casă.
          După cum spuneam, Dan şi-a dorit casă pe pământ, nu castel, nu viloaie de prost gust, cu o curticică în care să umbrească natural câţiva pomi fructiferi şi a reuşit să o aibă după multe eforturi cu tot ce-i trebuie în ea.
          I-am umplut curtea dând năvală după ce strânşi într-un cerc (grămadă organizată) a trebuit să ne înconjoare şi să ne recunoască Mat. Apoi fiecare şi-a luat în stăpânire pe îndelete ce a dorit. Alex furtunul de udat grădina, Toma şi Alexandra cărţile de joc Monopoly să-i câştige lui Dan castelele nedeclarate la fisc, Bunicul Cadeschi grătarul cu jăratec, eu cu bunicul Virgil paharele cu ţuică, şoferii, adică Laurenţiu şi Cristina, sticlele cu pepsi, Ioni o bicicletă nărăvaşă, iar Ramona, pompierul. Prevăzătoare, fata mea cea mică s-a gândit, cu alcoolurile peste tot şi sursa deschisă de foc, să nu avem Doamne fereşte evenimente. A fost frumos!
          În rest las Nikonul, de data asta, doar de data asta, un pic obosit.





marți, 7 mai 2013

Afsluitdijk. Stăvilarul



             Voltaire consemna undeva că Dumnezeu a creat pământul, dar ajuns cumva cu lucrarea în Marea Nordului, a lăsat-o neterminată şi le-a dat-o olandezilor, considerându-i egalii săi mai mici, să şi-o gospodărească singuri. După ce şi-au plantat lalelele şi au construit morile de vânt, au constatat că fâşia pe care o primiseră în stăpânire era ca întindere prea mică şi nu putea cuprinde întreaga desfăşurare a proiectelor imaginate de ei. Ca nişte adevăraţi semizei s-au hotărât să cucerească teritoriile de sub apă, astfel că Olanda a crescut constant nu doar în ochii noştrii ci şi în dimensiunile ei reale.
          Am vizitat în aprilie, cu ocazia celei de-a doua călătorii în Olanda pentru terapia lui Alex, una dintre cele mai îndrăzneţe cuceriri ale olandezilor în bătălia cu valurile, impresionantul Afsluitdijk, Stăvilarul, în traducere liberă.
          Cristina, fiica mea, obişnuieşte să nu ne prevină asupra locului ce urmează a-l vizita. Urcăm în maşină şi, cap compas, ţinta ştiută numai de ea! Uluiala mea, efectiv nu avea margini când m-am trezit  rulând în mijlocul mării pe autostradă. Fâşia aceea sfida toate regulile, despărţind cum am înţeles mai târziu două mări, ca o baghetă magică, dreaptă, pe care Dumnezeu o impietrise aşa, ca să i-o smulgă din mâna inginerului nebun Cornelius Lely. Să nu recidiveze cumva şi cine ştie ce să-i mai treacă prin minte!
          Proiectul iniţial datează din 1667, după inundaţii catastrofale care au îndârjit poporul olandez, pregătindu-l pentru marea bătălie. Lucrările de construcţie au început în 1927 şi au fost finalizate surprinzător, cu doi ani mai devreme, în 1933. Prin dragare, împotriva apelor a fost ridicat un dig pe o lungime de 32 de kilometrii şi 90 de metrii lăţime la suprafaţă. Structura fiind consolidată la bază cu roci bazaltice, argilă, nisip şi impletituri din nuiele de răchită. La ambele capete ale stăvilarului sunt două ecluze, căci marea dinspre continent cu apă dulce, trebuia deversată din cauza surplusului care se strânge pe cursul râurilor, iar vapoarele trebuiau să treacă dintr-o mare în alta urmărind bancurile cu peşti.
          Au lucrat la acest proiect 4-5000 de oameni, sute de nave şi s-au utilizat 23 milioane metri cubi de nisip şi 13,5 milioane mc de rocă argiloasă.
          Când am coborât pe dig, vântul rece pătrunzător părea ros de invidie şi răzvrătit că nu el ci omul, stăpânea imensitatea albastră a locurilor. Ne-am continuat drumul până în portul Den Oever unde în mijlocul oraşului parcă nelocuit ora 18, ora cinei e sfântă la olandezi şi toţi locuitorii se retrag atunci în case.  Aripile nemişcate ale unei mori de vânt dominau cadrul. Am făcut poze la moară şi în port, aşteptând să ne prindă apusul soarelui, la întoarcere, pe dig.

Nota autorului : Mă întreb, acum de Paşte(2017) va să calce picior de guvernant de-al lui Grindeanu în mini-vanţă şi la Afsluitdijk, pe Stăvilarul din Marea Nordului, să cadă pe gânduri?...



luni, 6 mai 2013

Lângă geam



Ai ieşit din învelişul zăpezii
unde ne înstrăinaserăm goi,  
ţi-ai scuturat petalele, nici nu mijiseră zorii
şi petalele au căzut
din ascunzişul subţiorii
ademenind iezii la păscut.


Apoi ai sărit pe fereastră
sprintenă în grădina cu vise
strecurându-ţi în rouă gleznele deschise
şi risipind în jur ca un caier
lumina umezită a umbrei
în cămaşa cea nouă


Erai – în iarba albastră,
călcând lângă drum pe răzoare,
splendoare de abur şi fum – piatra
nestrunită-n desfrâu
de care-mi zdreleam ochii.
Eram ca o apă de râu.

duminică, 5 mai 2013

O zi ca un poem

             Ca de fiecare data, Emanuel Pope prin Cititori de proza daruieste. Nu s-a dezmintit nici acum oferindu-ne de Pasti o Antologie. O puteti rasfoi si aici.
Hristos a Inviat!


joi, 2 mai 2013

Tot din periplul olandez


       

În Duminica Floriilor, după ritul creştin ortodox, la Zwole, am asistat la o slujbă catolică în Biserica Sf Iosef. Era singura posibilitate să fiu aproape de Dumnezeu în zi sfântă, departe de ţărişoară. Clădirea modernă din beton şi sticlă la care ne-au condus Martin şi Claudia, numai dacă era studiată în amănunţime din afară, se deconspira ca loc de taină spre cele sfinte. Un clopot nu prea mare, plasat într-o spărtură rotundă de zid înălţat ca un catarg până la cupola acoperişului, şi un vitraliu viu colorat într-o fereastră strâmtă, destul de înaltă, în peretele de cărămidă din spate, ţinea parcă să aducă aminte că arhitectul desfăşura în faţa noastră absida unui biserici, şi nu pur şi simplu o sală de spectacole.
Câteva basoreliefuri în interior pe teme religioase şi două statuete, completau spaţiul modest înconjurat de pereţii albi, circulari, de o eleganţă sobră. Un pian, orga şi podiumul unde se afla un grup de copii cu dirijorul lor undeva în dreapta, iar în mijloc, postamentul ce ţinea loc de altar, susţinând un microfon şi o biblie pe un suport de lemn. Slujba era pe cale să înceapă. În faţa mea aşteptau aşezaţi în scaune circa 150 de enoriaşi. Aceştia consultau liniştiţi programul tipărit, primit la intrare, unde erau scrise versurile cântecelor de slavă ce urmau a fi interpretate.
Mărturisesc, intrat în prima încăpere, m-au izbit mesele acoperite şi scaunele orânduite câte patru în aşteptarea celor care după slujbă serveau acolo în comunitate prânzul, iar cei mai grăbiţi poate doar o cafea. Surpriza mare pentru mine a fost când a apărut preotul, exact la ora fixata, adică 11, însoţit de doi copii ai bisericii. Preotul era o femeie blondă cu o tunsoare modernă şi un bust ce se desena, încă provocator, sub veşmântul de culoarea untului. Un vestmânt sobru dar bine croit. Cu pasul sigur, susţinut de tocurile înalte, s-a îndreptat către biblie şi a şoptit în gând, o rugăciune scurtă, cu asistenţa ridicată în picioare. Apoi corul de îngeri, m-am uitat atent, erau doar fetiţe cu părul blond, vărsat rotocole peste umerii firavi, a dat drumul unei melodii ritmate ce răspândea lumină în jur.
Toată slujba, corul a dialogat cu preotul, de a cărei voce sonoră, caldă, cu inflexiuni actoriceşti, mă îndrăgostisem din prima clipă. Urmărind textul tipărit în program, scandat aşa, pentru prima oară limba olandeză mi s-a părut cantabilă şi nu zgrumţuroasă şi rece.
S-a împărţit anafură la un anumit moment, ordonat, fără îmbulzeală. Am îndreptat mâinile amândouă strânse în pumn spre cea care oficia. S-a uitat la mine curioasă şi a zis ceva zâmbind, depunându-mi în palme ceva rotund, special plămădit din făină şi apă. Am înclinat neutru din cap, neînţelegând, şi, după ce am înghiţit anafura m-am închinat gândindu-mă la Alex, cum mă sfătuise Claudia. Apoi am văzut cum oamenii îşi strângeau mâinile între ei. Câţiva au venit şi la mine rostind ceva şi zâmbind larg.
Aici în Olanda totul este pentru om, pentru liniştea lui sufletească şi trupească în acelaşi timp. Prin diferite forme, sistemul intervine în viaţa cetăţeanului pentru ca acesta să aibă tot confortul. Dacă ţi-a dat Dumnezeu o infirmitate şi te mişti mai greu, primăria îţi dă la rândul ei, un scuter pe trei roţi, îţi montează un scaun rulant în propria ta casă, ca să nu oboseşti urcând la etaj, dar are pretenţia să te găsească la domiciliu, când te anunţă că vin mecanicii să facă revizia la termenul stabilit dinainte. Sau dacă nu ştii să găteşti, reacţionează trimiţând voluntarele să te înveţe arta culinară.
Aici la biserică am auzit cu urechile mele, în traducerea Claudiei, cum preotul, am o problemă recunosc atunci când vine vorba de blonda mea preoteasă, sfătuia asistenţa să se ferească de capcanele internetului, şi mai preciza ceva despre facebook, n-am înţeles prea bine ce, când mi-a tradus Claudia. Probabil că după masă, la plecare, le dăruia la toţi un antivirus pe stick!... La noi în ortodoxie e musai să te fereşti de droguri şi de preacurvie!
Şi ca să nu regretaţi că citiţi doar măscări la mine pe blog, am rugat-o pe Claudia să-mi traducă un text dintre cele tipărite în program şi cântate de îngeri...

Dumnezeule, tu mă ştii pe mine aşa cum sunt!
Unde merg, ştii! Ce gândesc, ştii!
Ce fac, cunoşti! Ce spun, cunoşti!
Dumnezeule tu mă cunoşti aşa cum sunt!

Eşti întotdeauna ca umbra în spatele meu.
Dacă fug, tu zbori deasupra. Eşti acolo.
Dacă mor, tu eşti acolo. Atât de aproape
ca o umbră în spatele meu.

Doamne, mâna ta mă ţine strâns.
Pe o insulă singuratică la capătul lumii,
în întuneric nepătruns, unde mi-e frică.
Tu ştii şi mâna ta mă ţine strâns.

Doamne, trecerea mea prin viaţă ai gândit-o tu însuţi.
Înainte de a mă fi născut m-ai lăsat să cresc.
Şi ceeace urmează să se întâmple eu nu ştiu, dar tu ştii!
Doamne, m-ai gândit tu însuţi.
    

Î.
                                          Din nou Biserica
                                       
                                          Clopotul
                                          Tot Biserica
                                          Vitraliu
                                          Dupa slujba
                                          Tot dupa slujba
                                          Enoriase intorcandu-se de la Biserica