vineri, 5 iulie 2013

Daţi-ne şpaga înapoi




          Nici o clipă nu m-am îndoit că premierul va sări în ajutorul loazelor la televizor. Definiţia unei „loaze” a făcut-o înaintea mea cu geniu Caragiale, aşa că mie nu-mi rămâne decât genuin, să punctez în oglindă la rândul meu, ghilimelele „premierului”.

          Bravos domnule premier! Opriţi procurorii de la audieri! De data asta au făcut-o lată. Nişte infractori! Au declarat război cu partea vătămată.

          Să nu-i mai streseze pe bieţii copii! Ei vor fi viitori premieri. N-au nevoie de sechele. Nici anchete, nici ghilimele!

          Scuze profesorilor de la Bolintineanu şi buchete de flori, iar părinţilor până joi, să li se dea şpaga-napoi!

joi, 4 iulie 2013

De Ziua Americii să curgă rachiu





            Astăzi este Ziua Americii. Diplomaţia americană ne-a mai dat o lecţie la fix un an după puciul şmecherit împotriva Preşedintelui Băsescu, pe care ei nu l-au înghiţit. Puciul, nu pe marinar. Se pare că de atunci Crinul, le stă americanilor ca un os în gât. Să fim înţeleşi, os de somn, nu de domn...

          La un an distanţă, n-aveau cum să nu-l invite de Ziua lor Naţională în grădina de la ambasada americană, la sărbătoare şi pe Preşedintele Sentului şi atunci au recurs la un truc. Orice străin care a fost temporar la post în România nu rămâne imun, învaţă şmecheria.

          Aşadar, au umblat la calendar şi au mutat sărbătoarea în avans, ca să nu-şi strice ziua adevărată. Made în România. Special de Bucureşti. Auster. Fără fast, fără dans şi fără curcan.

          Ce-au servit la masă? Pui de Crevedia.

          Dacă ar fi să mă iau dupa premier, americanii au vrut să nu-i strice ziua liberă lui Fenechiu, să nu vină omul degeaba la Tribunal.

          Lăsaţi-le dracu de transformatoare să curgă rachiu!

miercuri, 3 iulie 2013

Tot Dumitra din cer




Notă:
         Azi, nepoţii mei aflaţi în vacanţă mi-au dat pace şi am putut continua Tobârlanii.
*
         Cu Dumnezeu a purtat negocieri imaginare mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi; nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă, în aerul proaspăi al dimineţii. Umbra îi rămăsese în patul lui bătut în ţăruşi.
           A căutat cerul deasupra, se mai întâmpla câte-odată să mulţumească Celui Drept la care erau toate socotelile; rar, când era fericit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebunii. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra pe Dumnezeu ca pe-un frate mai mare, doar în gând să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Când eşti în cer, oare ce ai deasupra? S-a uitat, a văzut mulţumit, era tot cerul. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens limpezindu-se la culoare, nu se închidea ca apa. Îl străfulgeră un gând. Dumnezeul la care-am ajuns se închină la rândul său altui Dumnezeu? Mai bine nu cerceta, mulţumeşte-te cu măsura ta şi du-te cu mintea limpede la negociere. Până la Dumnezeu nu l-a oprit nici un sfânt. Toate uşile erau deschise, uşi mari grele, a ajuns într-o încăpere largă unde trebuia să urce nişte trepte până aproape de piedestal. Pe tronul ăla mare era El. Când îl văzu, orbit de lumină dădu să se aşeze în genunchi, dar îi făcu semn.

          – Lasă Mitică, nu ne vede nimeni!

          – Atunci dă lampa mai mică Prealuminate, că mă orbeşti. Odată se făcu o lumină  blândă de putu să-şi caute hârtiile în geanta aia mare de piele pe care i-o adusese Gogu de la ruşi. Al dracului rusul ăla care-o făcuse! Marfă de marfă, dar lui la ce-i trebuie? Ar fi putut să se fălească la cooperativă cu ea când îşi cumpăra alimente, pâine, ulei şi pleca în luncă. Numai că, pâinea, după ce s-a căsătorit Toma o lua caldă direct de la brutărie, rotundă, rumenită, i-o cocea special Gheorghe fratele Aurichii, el era brutar. Paporniţa împletită din papură, era mai largă şi mai încăpătoare, nici pâinea nu transpira.

          I-a găsit întrebuinţare până la urmă şi servietei.Ţinea în ea actele: ale casei, ale pământurilor, brevetul, Crucea şi Medalia Serviciu Credincios primite de la Carol I pentru fapte de arme în primul război.

          Cu vorba lui aspră, în ultima seară o responsabilizase pe Gica, în tulburarea minţilor proaste să nu-i rămână servieta, să i-o pună la căpătâi. Ştiam eu că Gica e de încredere. Verificase, nu lipsea nimic. Avea toate dovezile.

          – Mitică, eu nu am nevoie de dovezile tale, spune-mi ce vrei tu şi la urmă ţi-oi spunne ce vreau şi eu de la tine.

          – Da de ce Doamne tu mereu la urmă

          – Să ne-nţelegem ca oamenii Mitică. Aici sunt reguli acceptate de bună voie, fără compromisuri, fără duşmănii, n-avem partide politice.

          – Doamne, ca să nu zici că mă amestec în treaba ta, mie îmi aduci aici în cer lunca, cele patru hectare – am aici actele că le-am cumpărat de la boier cinstit cu banii mei munciţi – coverga şi râul. Dacă nu ţi-e cu supărare, tot îl muţi, fă râul să ocolească tot locul, căt se poate! Şi mi-i strângi pe toţi ai mei de pe unde sunt. Promite-mi apoi că nu te bagi peste mine, ai împărăţia ta. Eu rămân stăpân doar peste pământul din luncă şi familia mea. Zâmbind:

          – Mitică, ce mă fac eu cu tine că tot Tobârlan ai rămas. Şi cu amărăciune în glas: I-a în calcul că îţi poţi alege grădina de pe Valea Pribei, mie mi se pare mai potrivită, cu tot ce aveai în ea, casele şi fântâna de sub deal şi nucii, îi ridic şi lui Toma o căsuţă cum şi-a dorit... Sincer mi-a părut rău de băiatul ăsta, cum îl ştiam eu, am crezut că se descurcă singur. Ascultă-mi sfatul! Sunt totuşi responsabil cu fericirea veşnică, nu te pot lăsa să greşeşti.

          – Îi ştiu pe-ai mei Doamne, dacă le au pe toate de-a gata vor muri de plictiseală, se vor încăiera între ei. Mai bine nu. Am ales lunca, îi pun la treabă şi promit că ridicăm şi o biserică din lemn. Acum sunt gata să te ascult, e rândul tău, care îţi sunt condiţiile?

          – O să-ţi fie greu Tobârlane, bietul de tine, dar ţi-o spun direct. Cu Dumitra, n-ai să te mai întâlneşti. Cum bag de seamă că o cauţi, stricăm legământul.

          Îl podidiră amintirile şi furia. O femeie minunată! Dacă ar fi rămas la ea când a căzut din tei, dar cum s-o facă de râs pe Lina în faţa satului? Ea îi născuse copii, îi adusese echilibrul. Pe Dumitra o blestemase Dumnezeu, era stearpă. Tot Dumnezeul ăsta? Şi-i aruncă nişte ochi fioroşi. Poate că e altul. Şi privind în înaltul cerului fu gata să slobozească înjurătura lui cu Cristoşi, dar tăcu, semn că se înţeleseseră.

marți, 2 iulie 2013

Dumitra din cer




          Cu Dumnezeu a purtat negocieri mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi; nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă în aerul proaspăi al dimineţii, cu umbra rămasă în patul lui bătut în ţăruşi. 
           A căutat cerul deasupra, se mai întâmpla câte-odată să mulţumească Celui Drept la care erau toate socotelile; rar, când era fericit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebunii. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra ca pe-un frate mai mare, doar în gând, să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Deasupra, a văzut mulţumit, era tot cer. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens, limpezindu-se la culoare. Primul gând, după ce-l îndepărtă pentru o clipă pe Dumnezeu, ar fi vrut să atingă visul care-l urmărise toată noaptea. Îl furnica buricele degetelor exfoliate în vis. Probabil că aici, toate visele se-mplinesc. Probabil că aici, aşa trebuie că arată Dumitra lui...



Fragment din Tobârlanii, dar nepoţii nu mă lasă acasă pentru a putea continua... Şi alde Sibiceanu mă ispiteşte cu Dumitra lui

luni, 1 iulie 2013

Tobârlanii. Fragment din Capitolul 10



            Când scriu pentru carte, de obicei lucrez direct pe calculator. Pasajele ce nu mi se par reuşite le dau în josul paginii, iar deasupra pun textul ce mi se pare bun. Doar atunci când închei un capitol, şi poate nici atunci, renunţ la acele schiţe şi le şterg sau le depozitez undeva în arhivă(într-un dosar). Mi se întâmplă să revin la ele şi descopăr o nuanţă care dincolo la produsul finit îmi scăpase, completez şi iar revin.

          Toate personajelor mele conturate pănă în momentul de făţă stau amestecate în partea de jos a paginii. Nu am reuşit încă să le dau un rost, să le ridic, să-şi găsească locul în ierarhia Tobârlanilor, încă nu le-am prins legăturile fireşti. Îmi este greu să stabilesc pe cine să scot la rampă. Sunt zile când nu mă pot apropia de nici un personaj. Sunt neamurile mele devin nervoase, se ceartă cu mine că le îngroş trăsăturile, că am intrat cu bocancii în intimitatea lor, că-i manipulez şi-l fac de ruşine pe Toma, taică’miu. Cel mai vehement mi se pare unchiu Nicu, dar n-am apucat să scriu nimic despre el. Şi-a pus cămaşa aia verde şi se răţoieşte la mine, nu-l recunosc.

          Pe el îl ştiu sfârşit, stors ca un burete uscat, o umbră în care doar ochii nu erau stinşi. Prima oară l-am văzut după ce terminasem liceul, ieşise din puşcărie cu ultimul val, când s-a dat drumul la toţi deţinuţii politici, dar n-a îndrăznit probabil să vină în Merişani, cum ieşise. Poate că avea ceva pe suflet, poate că nu era pregătit să răspundă la întrebări, poate că i se rătăcise fiinţa şi a rămas departe undeva lângă Târgovişte cumva în carantină, să se mai înfiripeze.

          Se apropiase septembrie. Nu reuşisem să intru la facultate. Am ales cu inima nu cu mintea Facultatea de teatru, secţia regie şi, în consecinţă, necăjit, aşteptam să înceapă anul şcolar, îmi găsisem un post de suplinitor într-un sat, la Băbana.

          N-a venit singur la ţaţa, îşi adusese şi Smochina, pe Mimi. Poate că şi numele Mimi i s-a potrivit vreodată, dar Smochina, porecla inspirată care i-a dat-o ulterior văr’miu Burtilă, îi venea ca o mănuşă. O femeie uscată cu viaţa arsă în urma ei. Cred că nu mai avea nevoi fizice, probabil se săturase de barbati şi amintindu-şi că se trăgea din neam de popi s-a reapropiat de Dumnezeu. Dar i s-a urât repede singură cu El. Ca să n-o piardă El, i l-a adus în bătătură pe unchiu Nicu. 
          Oricum îi trecuse timpul.