duminică, 14 iulie 2013

Curvele TV şi democraţia consolidată sau Miţa Biciclista




          Nu e treaba mea, nu am inventat cuvântul ăsta păcătos, deci în faţa nimănui nu pot răspunde eu, dacă e să răspundă cineva să fie cine l-a  inventat, sau cine contribuie la tonusul colectiv ridicat al unei naţiuni care iacătă se înghesuie cu ochii bulbucaţi să caşte gura când intră El la Antena 3 pe post de curvă TV, cum altădată la Crucea de piatră, intrau marii bărbaţi ai neamului.
          Ce spune DEX-ul?... Da, s-au schimbat vremurile, se schimbă el omu, s-a amestecat sexul, unii de bună voie la Ciomu l-au remixat. În democraţia consolidată, cocoşii, partea mobilă nu partea vătămată, acum, aia care umblă după felinare roşii din poartă-n poartă ca după moartă, cu banii în buzunarul plin – e curva! Se pare că aşa a vrut Varanul, Varanii... E scris în destin
          Apare zilnic la televizor ca un soare, să-şi verifice cum dă orgasmul la popor şi să-şi valorifice plenar potenţa certificată de politician tânăr, gregar, însoţit de alaiul de analişti cu vână de bou şi de ziaristele şturlubatice abia ieşite din ou, recitând Tristele lui Ovidiu şi udând batistele la urechişti
          Pe meleagurile noastre doar Miţa Biciclista a mai trăit un asemenea succes:
          „Când apărea pe Calea Victoriei, aristocraţii de la Capşa, burghezii de la Oteteleşanu şi boemii de la Kubler abandonau politica şi svartul ca să admire superbul exemplar ciclist. Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple şi elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strânşi pe picior, cu bluza corai din care fluturau mâneci înflorate, cu ghete înalte şi cu o caschetă de mătase albă, înfăşurată în voal alb, din care răsăreau încrucişate două ace mari a la Madame Butterfly”
          Ce s-a schimbat de atunci? Doar superba bicicletă cu o masina de lux, iar în cap, în loc de acele încrucişate a la Madame Butterfly, se poartă cu fală ace cu gămălie.
          De la o vreme drumurile la Varanul sau mai rărit. S-a săturat şi lumea de minciuni şi băsisme trucate.
          Chiriac puiule, nu fi trist, mai sunt televiziuni onorate de onorariu... Încă nu-i naufragiu. Şi oricum am premoniţii că la sufragiu, şeful rămâne deasupra Miţii...

sâmbătă, 13 iulie 2013

Breaking News Halep.





          Simona Halep a ajuns la Budapesta într-o nouă finală a unui turneu de tenis pe care sper s-o câştige mâine. Ar fi al treilea turneu WTA unde se încoronează regină, românca noastră, în cel mai bun an al ei. 
          Câtă fineţe tehnică şi inteligenţă poate avea fata asta suplă, ce pare plăpândă, ca să facă faţă asaltului la baionetă al „cavalerilor rătăciţi”!... Când spun „cavaleri rătăciţi”, fac precizarea că mă refer doar la forţa fizică, tipic masculină, a majorităţii tenismanelor din circuit...

Tobârlanii. Micul trafic. Fragment din roman




          La cinci şi jumătate, şeful gării dădea semnalul de plecare. Răspundea cu un ţiuit scurt, ca un salut, mecanicul dinspre locomotiva care pufăia aburi sub presiune. Trebuia să fi trecut de şcoală când se auzea huruitul ăla mare produs de tren la trecea peste podul de fier. Te trezeai devreme, căci trenul nu te aşteapta pe tine, indiferent cine-ai fi. Avea de cu seară totul pregătit. Făcea lejer un sfert de oră pe jos până la gară de la casa ei, dar ieşea în poartă cu bagajul mai devreme cu cinci minute. Suficient timp ca să treacă de pe vale vreunul dintre navetiştii cu serviciul la Piteşti. Lenuţa mai mult plecată, devenise o doamnă, nu era de nasul lor, dar o ştiau de mică şi săreau s-o ajute.

          Tinerii din sat socoteau ca un premiu să-i ducă Lenuţei bagajele la gară. Ajunşi în dreptul lui Menghel, micşorau pasul. Când Lenuţa ieşea ţinându-l în braţe pe Cornel, adormit, apăreau şi ei ca din întâmplare, totdeauna câte doi. Ca s-o spunem pe-a dreaptă, erau vorbiţi. Nu-i lucru puţin să te-nsoţeşti la drum şi să respiri parfumul acela placut de care se înconjura Lenuţa, ai timp s-o descoşi şi să afli când programează următorul drum. Avea de făcut la Bucureşti două trei călătorii pe săptămînă. Când a început micul trafic cu ţuică, bagajul ei conţinea două damigene, dar a găsit destul de repede soluţia cu patru vase de transport. Căratul de-acasă îl rezolvase, iar la Bucureşti, negustorii trimiteau feciorii în Gara de Nord să o aştepte. Trenul circula înţesat, vremurile nu erau simple de loc, iar specula măruntă, cu ţuică sau alte produse, devenise un mijloc de trai. Îşi cumpăra bilet de călătorie la clasa I.

          Se formau echipe de control, specula nu da bine la democraţie unii se puteau îmbogăţii, iar partidul hotărâse să o stârpească trimiţând echipe mixte în teren. (Aici calculatorul mi-a jucat feste, nu în teren, ci în tren.) Vânzoleala mare era la clasa II-a. La primul vagon, după locomotivă, curat, îngrijit, cu bănci îmbrăcate cu pluş, rar intrau în compartimente să intrebe de bagaje. Doamna frumoasă cu copilul care sugea la piept, era dincolo de bănuială.

           – Ce te holbezi măi neghiobule la sânul domnişoarei! Mergi mai departe! Şi cel în uniformă, îi înghiontea pe civilul din faţă, ca să o poată saluta respectuos. Ea, împingea recunoscătoare pieptul dezgolit înainte, îi lua mânuţa copilului şi o flutura de la revedere, rostind în acelaşi timp mărunt din buze:

          – Jigodia dracului, iar te-am păcălit!

          O singură dată, un neam prost rămas agăţat cu ochii, a citit pe buzele ei rujate mesajul. S-a întors şi a găsit damigenele. În Gara de Nord aştepta maşina Miliţiei. La secţie, Cornel urla ca din gură de şarpe. Lenuţa l-a rugat pe ofiţerul care o ancheta să-l sune pe frat’su Gogu la Curtea de Casaţie(era grefier) să-i aducă laptele. A venit de grabă, s-a dus la Comandant. A aranjat lucrurile. Când a văzut-o comandantul pe Lenuţa a rupt procesul verbal şi i-a făcut cu ochiul.

          – Fromoaso, data viitoare nu-l mai suni pe Gogu că e uricios, vii direct la mine. N-arăta rău comandantul, dar gras. A măsurat-o şi frat’su Gogu pe Lenuţa scurt, adevărat expert. Nu mai trecuse de mult pe la el. Se şi mirase cum îşi călcase pe mândrie, independentă cum era, de-l sunase. Arăta bine ce să zică, îmbrăcată sobru, ca pentru căloria pe tren, dar elegant. N-ar fi fost greu să-şi poarte singură de grijă. O să vorbească cu prietenul lui, Sichitiu.

          Cu experienţa lui, ştia desigur să aprecieze, dar te pui cu catârca?

(Continuare în postarea de mâine)

joi, 11 iulie 2013

Tobârlanii. Un alt capitol. Fragment.




          Coexistă pașnic în mine, două lumi. Nu vestul şi estul, nici lumea de la ţară, din Merişani şi cea din Micul Paris, nici lumea reală și lumea din vis... N-are treabă nici cu lumea literaturii, deșii rostirea în versuri când scriu proză, uneori ar putea genera oarece confuzii. E lumea Tobârlanilor, specială, dar nu opusă. Cumva geamănă cu lumea celorlalți.

Cu ochii în sus pe tăpşanul de peste Priba, în marginea pădurii, urmărind pasărea de oțel ce mă străfulgera până-n adâncurile ființei mele, alergam, manifestându-mi spontan ruga fierbinte în cuvintele acelea descoperite la partenerii de joacă mai mari, văr’miu Cornel şi Maria (o Marie, mereu alta care îmi urmăreşte destinul), păzind împreună caprele, caprele erau ale ei, neînțelegând pe moment de ce nu mă însoţeau şi alergau în direcţia opusă, pierzându-se în tufișuri:

„Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!”.

Și nu mă lua. Nu ținea cont de dorința mea. Curând apăreau din pădure cei doi, strălucind. Susțineau că zburaseră deja un tur. Povesteau cu însufleţire cum toate ceasurile, într-un anumit moment înțepeniseră în carlingă, noroc că pilotul nu și-a pierdut firea.

Uimirea mea tâmpă se oglindea neîncrezătoare în ochii Mariei, eram prea mic. Se aşeză în iarbă şi îmi făcu semn să mă apropii. M-a tras în jos şi mi-a pus capul în poala ei, după care cu o voce din altă lume începu să depene o poveste. Ştia atât de multe poveşti! Şi când Făt Frumos dădea de pământ a treia oară cu zmeul, odată se punea cortina trăgându-şi fusta peste capul meu. Stăteam acolo ascuns trebuia să număr până la 100, în timpul ăsta ea devenea zâna bună şi pleca la izvor să aducă stropi de apă vie pentru Făt Frumos. Nu era deloc neplăcut acolo, pielea ei albă era moale, pulpele i se deschideau şi mă strângeau cu genunchii uşor ridicaţi. La un moment dat strânsura se slăbise, un colţ al stambei se ridicase puţin, soarele pătrunsese pe dedesupt şi cu coada ochiului l-am zărit pe Cornel în umbră, aplecat deasupra Mariei. M-am oprit din numărătoare. Cinzeci şi cinci a oprit şirul numerelor. Maria s-a desprins împingându-l pe Cornel, mi-a dat drumul depărtându-şi genunchii şi trăgându-şi fusta la loc. Buzele ei erau umede.

– I-a fost prea sete lui Cornel şi i-am dat să soarbă el picăturile fermecate. Eu mă bosumflasem cu figura răvăşită, deja vedeam zmeul răpunându-l pe Făt Frumos. Nu m-au mai luat cu ei, până în ziua când am fost gata să dau foc la casă.

*

Vara se terminase. În curte la Cornel străjuia o căpiţă de fân. Îmi lăsase mie cutia cu chibrituri să nu-i sune în buzunar şi să-l audă tanti Leana. Avea în casă câteva ţigări ascunse. Maria îl spurcase şi la tutun, iar acum îl aştepta peste gârlă cu caprele. Aveau un semnal sonor, un ţiuit înalt şi drept, cu un singur ocol ce se dorea ca un tril de pasăre, mai ciudat. Venise deja dinspre pădure. Cornel zăbovea înăuntru. Poate că nu găsise momentul prielnic să-şi strecoare ţigările în buzunar. Am aprins un chibrit în mijlocul căpiţei după ce smulsesem o pală de fân făcând o gaură destul de mare. Căpiţa era înaltă de cinci şase ori cât mine. Îmi încălzeam mâinile, flăcările albastre vioaie se căţărau jucăuş. Pală de fân de la picioarele mele era gata pregătită să înăbuşe focul. L-am mai lăsat o clipă, flăcările se căţărau ca nişte şerpi luminoşi. Când am pus fânul deasupra focului, stăpân pe mine, a pornit vâlvătatia. Cornel a ţipat de pe sală. Treceau pe drum nişte oameni, au sărit să ajute. De peste drum băieţii lui Menghel au adus furci. Tanti Leana a leşinat în scară, o ţigancă nu ştiu de unde apăruse, mai veneau pe uliţă cu linguri de lemn de vânzare, o uda cu apă.

După un minut de buimăceală, realizam dezastrul, am sărit peste fânul negru ce fumega încă, împrăştiat prin curte. Ieşind în drum nu m-am oprit din alergătură decât pe vale. Cornel s-a ţinut o vreme după mine, dar nu m-a ajuns. Tata trăia, nu dărâmase camerele de sub pătul. Cu inima ce bătea să iasă din piept, am încuiat uşa.

Focul se putea întinde din casă în casă şi putea cuprinde satul întreg. Aşteptam ţipetele care să anunţe prăpădul. Norocul a fost că vântul s-a uitat adormit peste Priba, poate sub picioarele Mariei. Mă ghemuisem sub masă. Eram încă acolo când au ajuns împreună spre seară, mama şi tata. Mama ţipa prin fereastră ca să-i deschid, c-o să-mi rupă urechile. Eu le înfundasem şi le ţineam strâns în mâini.

– Lasă-l tu, cu mine are să vorbească, nu vezi cât de speriat e? Vocea tatei liniştită mi-a cerut să-i deschid că nimeni nu mă va atinge. Doar şi el, parcă în oglindă, când era ca mine, gata-gata să aprindă casa lui tata-mare. Se pare că asta vine din neam.

miercuri, 10 iulie 2013

Tobârlanii. O altă Marie. Fragment



          Ultima vară la Malu Vânăt e cu altă Marie. Toată viaţa m-au urmărit Mariile, dar se pare că nu erau întru totul adevărate.

          Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt, să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii, despărţea cumva în două  apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.

          Nu pricepem atunci la unsprezece ani, că apele puteau fi viclene. Nici ele n-aveau de unde să-şi ştie cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite îmbibate de praf, sau răcoreau potolind de sete caii înhămaţi la căruţe înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.

          Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe care coboram din grădină şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. De pe atunci, din copilăria mea, la Malu Vânăt se purta frust spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra in apă ferindu-şi trupul cu vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Aveam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor.

          O luasem de unul singur pe firul albiei aventurându-mă. Sfoara, sau apa mă trăgeau către buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie ascunsă de tufişuri, privirilor indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o bucureşteancă în vacanţă. Mai mare decât mine. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Urcat pe dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce părea liniştită unde se forma ochiul. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră, trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul mirosea a flori. Nasturele meu, sub ea, se descheiase ca din întâmplare. În următoarele zile m-a învăţat, pe spate, pluta.

duminică, 7 iulie 2013

Zi aniversară Marin Ioniţă



          Adunând târşuri şi crengi uscate pe potecile Trivălii, omul urcă singur cu crosnia lui în spate, atent la locul pe care pune piciorul să nu strivească vre-un melc, sau o gâză neajutorată, să nu calce vre-o buburuză care se pregăteşte să-şi ia zborul. Încă îi mai plac buburuzele domnului profesor. Cu mâna ca un vreasc de lumină blândă, pune ghiocul în palma fetelor şi suflă din duhul lui până ce buburuza prinde curaj şi-şi deschide aripile.

          Ce bine că specia buburuzelor nu a dispărut! Ce bine că domnul profesor încă poate merge după vreascuri şi ţine viu focul!

          Am găsit întâmplător un text al domnului Marin Ioniţă publicat în revista Argeș unde se împacă cu cei din breaslă, argeeşeni de-ai lui, pe care n-a încetat altădată cu condeiul ascuţit să-i ia la refec şi mi-am adus aminte că pe 10 iulie e ziua dumnealui.

          


Zi aniversară, în breasla literară



De ce mă ispitești? Chiar azi, în zi de aniversare? Te joci cu mine. Îmi sufli în ureche că aș fi cel mai mare. Îmi ceri să confirm cu voce tare... Da, chiar așa, sunt cel mai mare scriitor de deasupra tălpilor mele. Și asta pentru că nu duc pe altul în spinare. Și nici nu mă cațăr pe umerii cuiva. Singur pe picioarele mele. Fără comparație, câtă vreme stau pe loc. Dar de cum fac pași pe potecile destinului, se găsește câte cineva să mă prindă în dosare și să-mi sufle în lumânare. Să aprindă o boabă de tămâie. Ca să-mi miroase bine pe unde trec.
Cum nu am până acum semnale, s-ar putea să fiu cel mai mare scriitor de pe scara blocului în care stau.
Dar de cum ies în stradă, pericolul este iminent. Nu să dau în gropi, nici să fiu mușcat de câinii comunitari. Nu am de-a face decât cu un pasaj. Două clădiri pe dreapta, două pe stânga. De altfel, nici nu se mai numește stradă în nomenclatorul primăriei. Au bătut ăia de la primărie în cuie o tăbliță pe care scrie „intrare”. „Intrarea Teilor”. „Hai – hai – hai, pe sub tei mă legănai...”. Așa strâmtă și îngustă cum era, nu știu unde intra. Trecători puțini. Trecătoare rare. Vară. Cuptor. Fetele și-au dat de mult blugii jos. Picioare înalte. Epilate. Seducătoare. Dar printre ele nu se află și unele care să scrie?
Anonimi. Neanonimi. Orice pieton poate să fie și un rival. Care să vrea celebritatea numai pentru el, chiar pe această intrare scurtă, cu picioare de fată mare, scoase la plimbare. De pildă, Lică. Ion Lică Vulpești. Îi zic ieri: am fi mândri și fericiți dacă ai participa la următoarea agapă literară, tu care ești cel mai mare scriitor... Mai multe n-am apucat să grăiesc. M-a aprobat. „Cu ultimele cuvinte, zice, sunt de acord! Dar plec la țară!” Și a plecat. Îl aștepta o poală de ouă pe care să le pună la clocit. Și o scroafă pe care s-o scarpine pe burtă. Și o căpriță albă cu ochii verzi, cu ugerul mare între picioare, care ține coada pe sus. Mai risc să dau nas în nas cu Nicolae Petrescu, la ora aceasta cel mai important epigramist din țară. „Femeia te suie, femeia te coboară”, vorbe pe o copertă de celebră carte pe care o semnează. Dar el mi se pare că s-a cățărat pe scara lustruită fără protecții de fuste. Cel vârât sub poalele de babă, unde era să moară înăbușit de mirosuri zăcute, cum scrie în testamentul pe care și l-a înregistrat, la notariat, a fost alt umorist: Ion Dincă. Mă tem și de el. Tot la noi în cartier mai viețuiește și scrie unul Vasilică. Vasilică fără frică. Care face pașii scruți, dar și-a presărat drum literar de la Cluj până în Pitești. Vrea să-l știe o întreagă lume.
Mă reazăm în baston și o aștept să treacă pe romanciera Anca Barbu, profesoară de matematică la liceul din capul străzii. Căreia i-aș ceda locul meu în autobuzul literar, pentru scrisul ei frumos, grațios și bărbătos.
La două străzi de mine, don Pascale, fost diplomat în Japonia și în alte țări extrem orientale. Am noroc. În mașină am noroc să nu mă cunoască nimeni. Cobor la prima stație. În poarta Colegiului Național I.C. Brătianu. Enclava cu cei mai mulți scriitori pe metru pătrat. Costache Lucian, cărți de poezie, traduse și în țara Cocoșului Galic. Volume de istorie, estetică și critică literară, de rang universitar si academician. Mona Vâlceanu, de trei – patru ori la Paris pe an, poetă și editoare. Elisaveta Novac, și ea cuscrită cu Franța, dar și peste Ocean, care scrie de când se știe. Titel Vărășcanu paște în balade zimbri bucovineni. La câțiva pași, fosta casă de creație, unde îl întâlnești pe poetul Alexandru Mărchidan, colecționar de premii de la toate concursurile naționale. De treci drumul, dai de biblioteca unde oficiază pe vatra vestalelor poeta Denisa Popescu. La doi pași, pe Calea București, cu sufletul în satul Meri, Catrinel. În fosta piață de lemne, Cristina Onofre, premiată la Paris, tradusă și în italiană, dublă cetățenie. Prin apropiere, Oana Stoica Mujea, tânără scriitoare în planurile editurilor occidentale. Magda Grigore și Nicoleta Popa, scriau mai bine decât mine încă de pe când îmi erau eleve în Liceul Zinca Golescu. Conița Lena nu se lasă bătută în cuie pe nicio ușă de biserică. Allora Șerb, Liliana Rus, Virgil Diaconu, Augustin Dumitru Doman, Valentin Predescu, Toma Ionescu, Amalia Constantinescu... Toți și toate au trecut pe lângă mine și mi-au luat-o înainte. De Călin Vlasie și Dan Rotaru n-am mai auzit în ultima vreme, dar și-au strâns fiecare atâta avere literară să poată trăi în faimă numai din dobânzi. Pentru Mircea Bârsilă am fost aspru sancționat din cauza aprecierii făcute cu vorbele lui Alex Ștefănescu, găsindu-l fără egal în generația lui. Despre omul cu cuțitul, Nicolae Oprea, ce să mai spun? Este cel mai cunoscut de la noi în țară până acolo sus, în conducerea Uniunii. De el mă tem cel mai mult...
Mai cunosc încă doi inși care ar putea să răstoarne piramida clasificărilor: Liviu Martin și Răzvan Gheorghiu. Scriitori fără operă. Dar se revarsă talentul din ei. Îi fac răspunzători pentru refuzul de a scrie. Pentru ideile și personajele ce mor în cufărul lor.
Așa că nu mă mai ispiti. Lasă-mă să rămân scriitorul de deasupra tălpilor mele. Cu șansa de a se păcăli cineva să mă ia drept chiar o statuie...

vineri, 5 iulie 2013

Daţi-ne şpaga înapoi




          Nici o clipă nu m-am îndoit că premierul va sări în ajutorul loazelor la televizor. Definiţia unei „loaze” a făcut-o înaintea mea cu geniu Caragiale, aşa că mie nu-mi rămâne decât genuin, să punctez în oglindă la rândul meu, ghilimelele „premierului”.

          Bravos domnule premier! Opriţi procurorii de la audieri! De data asta au făcut-o lată. Nişte infractori! Au declarat război cu partea vătămată.

          Să nu-i mai streseze pe bieţii copii! Ei vor fi viitori premieri. N-au nevoie de sechele. Nici anchete, nici ghilimele!

          Scuze profesorilor de la Bolintineanu şi buchete de flori, iar părinţilor până joi, să li se dea şpaga-napoi!

joi, 4 iulie 2013

De Ziua Americii să curgă rachiu





            Astăzi este Ziua Americii. Diplomaţia americană ne-a mai dat o lecţie la fix un an după puciul şmecherit împotriva Preşedintelui Băsescu, pe care ei nu l-au înghiţit. Puciul, nu pe marinar. Se pare că de atunci Crinul, le stă americanilor ca un os în gât. Să fim înţeleşi, os de somn, nu de domn...

          La un an distanţă, n-aveau cum să nu-l invite de Ziua lor Naţională în grădina de la ambasada americană, la sărbătoare şi pe Preşedintele Sentului şi atunci au recurs la un truc. Orice străin care a fost temporar la post în România nu rămâne imun, învaţă şmecheria.

          Aşadar, au umblat la calendar şi au mutat sărbătoarea în avans, ca să nu-şi strice ziua adevărată. Made în România. Special de Bucureşti. Auster. Fără fast, fără dans şi fără curcan.

          Ce-au servit la masă? Pui de Crevedia.

          Dacă ar fi să mă iau dupa premier, americanii au vrut să nu-i strice ziua liberă lui Fenechiu, să nu vină omul degeaba la Tribunal.

          Lăsaţi-le dracu de transformatoare să curgă rachiu!

miercuri, 3 iulie 2013

Tot Dumitra din cer




Notă:
         Azi, nepoţii mei aflaţi în vacanţă mi-au dat pace şi am putut continua Tobârlanii.
*
         Cu Dumnezeu a purtat negocieri imaginare mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi; nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă, în aerul proaspăi al dimineţii. Umbra îi rămăsese în patul lui bătut în ţăruşi.
           A căutat cerul deasupra, se mai întâmpla câte-odată să mulţumească Celui Drept la care erau toate socotelile; rar, când era fericit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebunii. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra pe Dumnezeu ca pe-un frate mai mare, doar în gând să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Când eşti în cer, oare ce ai deasupra? S-a uitat, a văzut mulţumit, era tot cerul. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens limpezindu-se la culoare, nu se închidea ca apa. Îl străfulgeră un gând. Dumnezeul la care-am ajuns se închină la rândul său altui Dumnezeu? Mai bine nu cerceta, mulţumeşte-te cu măsura ta şi du-te cu mintea limpede la negociere. Până la Dumnezeu nu l-a oprit nici un sfânt. Toate uşile erau deschise, uşi mari grele, a ajuns într-o încăpere largă unde trebuia să urce nişte trepte până aproape de piedestal. Pe tronul ăla mare era El. Când îl văzu, orbit de lumină dădu să se aşeze în genunchi, dar îi făcu semn.

          – Lasă Mitică, nu ne vede nimeni!

          – Atunci dă lampa mai mică Prealuminate, că mă orbeşti. Odată se făcu o lumină  blândă de putu să-şi caute hârtiile în geanta aia mare de piele pe care i-o adusese Gogu de la ruşi. Al dracului rusul ăla care-o făcuse! Marfă de marfă, dar lui la ce-i trebuie? Ar fi putut să se fălească la cooperativă cu ea când îşi cumpăra alimente, pâine, ulei şi pleca în luncă. Numai că, pâinea, după ce s-a căsătorit Toma o lua caldă direct de la brutărie, rotundă, rumenită, i-o cocea special Gheorghe fratele Aurichii, el era brutar. Paporniţa împletită din papură, era mai largă şi mai încăpătoare, nici pâinea nu transpira.

          I-a găsit întrebuinţare până la urmă şi servietei.Ţinea în ea actele: ale casei, ale pământurilor, brevetul, Crucea şi Medalia Serviciu Credincios primite de la Carol I pentru fapte de arme în primul război.

          Cu vorba lui aspră, în ultima seară o responsabilizase pe Gica, în tulburarea minţilor proaste să nu-i rămână servieta, să i-o pună la căpătâi. Ştiam eu că Gica e de încredere. Verificase, nu lipsea nimic. Avea toate dovezile.

          – Mitică, eu nu am nevoie de dovezile tale, spune-mi ce vrei tu şi la urmă ţi-oi spunne ce vreau şi eu de la tine.

          – Da de ce Doamne tu mereu la urmă

          – Să ne-nţelegem ca oamenii Mitică. Aici sunt reguli acceptate de bună voie, fără compromisuri, fără duşmănii, n-avem partide politice.

          – Doamne, ca să nu zici că mă amestec în treaba ta, mie îmi aduci aici în cer lunca, cele patru hectare – am aici actele că le-am cumpărat de la boier cinstit cu banii mei munciţi – coverga şi râul. Dacă nu ţi-e cu supărare, tot îl muţi, fă râul să ocolească tot locul, căt se poate! Şi mi-i strângi pe toţi ai mei de pe unde sunt. Promite-mi apoi că nu te bagi peste mine, ai împărăţia ta. Eu rămân stăpân doar peste pământul din luncă şi familia mea. Zâmbind:

          – Mitică, ce mă fac eu cu tine că tot Tobârlan ai rămas. Şi cu amărăciune în glas: I-a în calcul că îţi poţi alege grădina de pe Valea Pribei, mie mi se pare mai potrivită, cu tot ce aveai în ea, casele şi fântâna de sub deal şi nucii, îi ridic şi lui Toma o căsuţă cum şi-a dorit... Sincer mi-a părut rău de băiatul ăsta, cum îl ştiam eu, am crezut că se descurcă singur. Ascultă-mi sfatul! Sunt totuşi responsabil cu fericirea veşnică, nu te pot lăsa să greşeşti.

          – Îi ştiu pe-ai mei Doamne, dacă le au pe toate de-a gata vor muri de plictiseală, se vor încăiera între ei. Mai bine nu. Am ales lunca, îi pun la treabă şi promit că ridicăm şi o biserică din lemn. Acum sunt gata să te ascult, e rândul tău, care îţi sunt condiţiile?

          – O să-ţi fie greu Tobârlane, bietul de tine, dar ţi-o spun direct. Cu Dumitra, n-ai să te mai întâlneşti. Cum bag de seamă că o cauţi, stricăm legământul.

          Îl podidiră amintirile şi furia. O femeie minunată! Dacă ar fi rămas la ea când a căzut din tei, dar cum s-o facă de râs pe Lina în faţa satului? Ea îi născuse copii, îi adusese echilibrul. Pe Dumitra o blestemase Dumnezeu, era stearpă. Tot Dumnezeul ăsta? Şi-i aruncă nişte ochi fioroşi. Poate că e altul. Şi privind în înaltul cerului fu gata să slobozească înjurătura lui cu Cristoşi, dar tăcu, semn că se înţeleseseră.

marți, 2 iulie 2013

Dumitra din cer




          Cu Dumnezeu a purtat negocieri mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi; nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă în aerul proaspăi al dimineţii, cu umbra rămasă în patul lui bătut în ţăruşi. 
           A căutat cerul deasupra, se mai întâmpla câte-odată să mulţumească Celui Drept la care erau toate socotelile; rar, când era fericit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebunii. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra ca pe-un frate mai mare, doar în gând, să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Deasupra, a văzut mulţumit, era tot cer. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens, limpezindu-se la culoare. Primul gând, după ce-l îndepărtă pentru o clipă pe Dumnezeu, ar fi vrut să atingă visul care-l urmărise toată noaptea. Îl furnica buricele degetelor exfoliate în vis. Probabil că aici, toate visele se-mplinesc. Probabil că aici, aşa trebuie că arată Dumitra lui...



Fragment din Tobârlanii, dar nepoţii nu mă lasă acasă pentru a putea continua... Şi alde Sibiceanu mă ispiteşte cu Dumitra lui