duminică, 14 iulie 2013

Curvele TV şi democraţia consolidată sau Miţa Biciclista




          Nu e treaba mea, nu am inventat cuvântul ăsta păcătos, deci în faţa nimănui nu pot răspunde eu, dacă e să răspundă cineva să fie cine l-a  inventat, sau cine contribuie la tonusul colectiv ridicat al unei naţiuni care iacătă se înghesuie cu ochii bulbucaţi să caşte gura când intră El la Antena 3 pe post de curvă TV, cum altădată la Crucea de piatră, intrau marii bărbaţi ai neamului.
          Ce spune DEX-ul?... Da, s-au schimbat vremurile, se schimbă el omu, s-a amestecat sexul, unii de bună voie la Ciomu l-au remixat. În democraţia consolidată, cocoşii, partea mobilă nu partea vătămată, acum, aia care umblă după felinare roşii din poartă-n poartă ca după moartă, cu banii în buzunarul plin – e curva! Se pare că aşa a vrut Varanul, Varanii... E scris în destin
          Apare zilnic la televizor ca un soare, să-şi verifice cum dă orgasmul la popor şi să-şi valorifice plenar potenţa certificată de politician tânăr, gregar, însoţit de alaiul de analişti cu vână de bou şi de ziaristele şturlubatice abia ieşite din ou, recitând Tristele lui Ovidiu şi udând batistele la urechişti
          Pe meleagurile noastre doar Miţa Biciclista a mai trăit un asemenea succes:
          „Când apărea pe Calea Victoriei, aristocraţii de la Capşa, burghezii de la Oteteleşanu şi boemii de la Kubler abandonau politica şi svartul ca să admire superbul exemplar ciclist. Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple şi elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strânşi pe picior, cu bluza corai din care fluturau mâneci înflorate, cu ghete înalte şi cu o caschetă de mătase albă, înfăşurată în voal alb, din care răsăreau încrucişate două ace mari a la Madame Butterfly”
          Ce s-a schimbat de atunci? Doar superba bicicletă cu o masina de lux, iar în cap, în loc de acele încrucişate a la Madame Butterfly, se poartă cu fală ace cu gămălie.
          De la o vreme drumurile la Varanul sau mai rărit. S-a săturat şi lumea de minciuni şi băsisme trucate.
          Chiriac puiule, nu fi trist, mai sunt televiziuni onorate de onorariu... Încă nu-i naufragiu. Şi oricum am premoniţii că la sufragiu, şeful rămâne deasupra Miţii...

sâmbătă, 13 iulie 2013

Breaking News Halep.





          Simona Halep a ajuns la Budapesta într-o nouă finală a unui turneu de tenis pe care sper s-o câştige mâine. Ar fi al treilea turneu WTA unde se încoronează regină, românca noastră, în cel mai bun an al ei. 
          Câtă fineţe tehnică şi inteligenţă poate avea fata asta suplă, ce pare plăpândă, ca să facă faţă asaltului la baionetă al „cavalerilor rătăciţi”!... Când spun „cavaleri rătăciţi”, fac precizarea că mă refer doar la forţa fizică, tipic masculină, a majorităţii tenismanelor din circuit...

Tobârlanii. Micul trafic. Fragment din roman




          La cinci şi jumătate, şeful gării dădea semnalul de plecare. Răspundea cu un ţiuit scurt, ca un salut, mecanicul dinspre locomotiva care pufăia aburi sub presiune. Trebuia să fi trecut de şcoală când se auzea huruitul ăla mare produs de tren la trecea peste podul de fier. Te trezeai devreme, căci trenul nu te aşteapta pe tine, indiferent cine-ai fi. Avea de cu seară totul pregătit. Făcea lejer un sfert de oră pe jos până la gară de la casa ei, dar ieşea în poartă cu bagajul mai devreme cu cinci minute. Suficient timp ca să treacă de pe vale vreunul dintre navetiştii cu serviciul la Piteşti. Lenuţa mai mult plecată, devenise o doamnă, nu era de nasul lor, dar o ştiau de mică şi săreau s-o ajute.

          Tinerii din sat socoteau ca un premiu să-i ducă Lenuţei bagajele la gară. Ajunşi în dreptul lui Menghel, micşorau pasul. Când Lenuţa ieşea ţinându-l în braţe pe Cornel, adormit, apăreau şi ei ca din întâmplare, totdeauna câte doi. Ca s-o spunem pe-a dreaptă, erau vorbiţi. Nu-i lucru puţin să te-nsoţeşti la drum şi să respiri parfumul acela placut de care se înconjura Lenuţa, ai timp s-o descoşi şi să afli când programează următorul drum. Avea de făcut la Bucureşti două trei călătorii pe săptămînă. Când a început micul trafic cu ţuică, bagajul ei conţinea două damigene, dar a găsit destul de repede soluţia cu patru vase de transport. Căratul de-acasă îl rezolvase, iar la Bucureşti, negustorii trimiteau feciorii în Gara de Nord să o aştepte. Trenul circula înţesat, vremurile nu erau simple de loc, iar specula măruntă, cu ţuică sau alte produse, devenise un mijloc de trai. Îşi cumpăra bilet de călătorie la clasa I.

          Se formau echipe de control, specula nu da bine la democraţie unii se puteau îmbogăţii, iar partidul hotărâse să o stârpească trimiţând echipe mixte în teren. (Aici calculatorul mi-a jucat feste, nu în teren, ci în tren.) Vânzoleala mare era la clasa II-a. La primul vagon, după locomotivă, curat, îngrijit, cu bănci îmbrăcate cu pluş, rar intrau în compartimente să intrebe de bagaje. Doamna frumoasă cu copilul care sugea la piept, era dincolo de bănuială.

           – Ce te holbezi măi neghiobule la sânul domnişoarei! Mergi mai departe! Şi cel în uniformă, îi înghiontea pe civilul din faţă, ca să o poată saluta respectuos. Ea, împingea recunoscătoare pieptul dezgolit înainte, îi lua mânuţa copilului şi o flutura de la revedere, rostind în acelaşi timp mărunt din buze:

          – Jigodia dracului, iar te-am păcălit!

          O singură dată, un neam prost rămas agăţat cu ochii, a citit pe buzele ei rujate mesajul. S-a întors şi a găsit damigenele. În Gara de Nord aştepta maşina Miliţiei. La secţie, Cornel urla ca din gură de şarpe. Lenuţa l-a rugat pe ofiţerul care o ancheta să-l sune pe frat’su Gogu la Curtea de Casaţie(era grefier) să-i aducă laptele. A venit de grabă, s-a dus la Comandant. A aranjat lucrurile. Când a văzut-o comandantul pe Lenuţa a rupt procesul verbal şi i-a făcut cu ochiul.

          – Fromoaso, data viitoare nu-l mai suni pe Gogu că e uricios, vii direct la mine. N-arăta rău comandantul, dar gras. A măsurat-o şi frat’su Gogu pe Lenuţa scurt, adevărat expert. Nu mai trecuse de mult pe la el. Se şi mirase cum îşi călcase pe mândrie, independentă cum era, de-l sunase. Arăta bine ce să zică, îmbrăcată sobru, ca pentru căloria pe tren, dar elegant. N-ar fi fost greu să-şi poarte singură de grijă. O să vorbească cu prietenul lui, Sichitiu.

          Cu experienţa lui, ştia desigur să aprecieze, dar te pui cu catârca?

(Continuare în postarea de mâine)

joi, 11 iulie 2013

Tobârlanii. Un alt capitol. Fragment.




          Coexistă pașnic în mine, două lumi. Nu vestul şi estul, nici lumea de la ţară, din Merişani şi cea din Micul Paris, nici lumea reală și lumea din vis... N-are treabă nici cu lumea literaturii, deșii rostirea în versuri când scriu proză, uneori ar putea genera oarece confuzii. E lumea Tobârlanilor, specială, dar nu opusă. Cumva geamănă cu lumea celorlalți.

Cu ochii în sus pe tăpşanul de peste Priba, în marginea pădurii, urmărind pasărea de oțel ce mă străfulgera până-n adâncurile ființei mele, alergam, manifestându-mi spontan ruga fierbinte în cuvintele acelea descoperite la partenerii de joacă mai mari, văr’miu Cornel şi Maria (o Marie, mereu alta care îmi urmăreşte destinul), păzind împreună caprele, caprele erau ale ei, neînțelegând pe moment de ce nu mă însoţeau şi alergau în direcţia opusă, pierzându-se în tufișuri:

„Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!”.

Și nu mă lua. Nu ținea cont de dorința mea. Curând apăreau din pădure cei doi, strălucind. Susțineau că zburaseră deja un tur. Povesteau cu însufleţire cum toate ceasurile, într-un anumit moment înțepeniseră în carlingă, noroc că pilotul nu și-a pierdut firea.

Uimirea mea tâmpă se oglindea neîncrezătoare în ochii Mariei, eram prea mic. Se aşeză în iarbă şi îmi făcu semn să mă apropii. M-a tras în jos şi mi-a pus capul în poala ei, după care cu o voce din altă lume începu să depene o poveste. Ştia atât de multe poveşti! Şi când Făt Frumos dădea de pământ a treia oară cu zmeul, odată se punea cortina trăgându-şi fusta peste capul meu. Stăteam acolo ascuns trebuia să număr până la 100, în timpul ăsta ea devenea zâna bună şi pleca la izvor să aducă stropi de apă vie pentru Făt Frumos. Nu era deloc neplăcut acolo, pielea ei albă era moale, pulpele i se deschideau şi mă strângeau cu genunchii uşor ridicaţi. La un moment dat strânsura se slăbise, un colţ al stambei se ridicase puţin, soarele pătrunsese pe dedesupt şi cu coada ochiului l-am zărit pe Cornel în umbră, aplecat deasupra Mariei. M-am oprit din numărătoare. Cinzeci şi cinci a oprit şirul numerelor. Maria s-a desprins împingându-l pe Cornel, mi-a dat drumul depărtându-şi genunchii şi trăgându-şi fusta la loc. Buzele ei erau umede.

– I-a fost prea sete lui Cornel şi i-am dat să soarbă el picăturile fermecate. Eu mă bosumflasem cu figura răvăşită, deja vedeam zmeul răpunându-l pe Făt Frumos. Nu m-au mai luat cu ei, până în ziua când am fost gata să dau foc la casă.

*

Vara se terminase. În curte la Cornel străjuia o căpiţă de fân. Îmi lăsase mie cutia cu chibrituri să nu-i sune în buzunar şi să-l audă tanti Leana. Avea în casă câteva ţigări ascunse. Maria îl spurcase şi la tutun, iar acum îl aştepta peste gârlă cu caprele. Aveau un semnal sonor, un ţiuit înalt şi drept, cu un singur ocol ce se dorea ca un tril de pasăre, mai ciudat. Venise deja dinspre pădure. Cornel zăbovea înăuntru. Poate că nu găsise momentul prielnic să-şi strecoare ţigările în buzunar. Am aprins un chibrit în mijlocul căpiţei după ce smulsesem o pală de fân făcând o gaură destul de mare. Căpiţa era înaltă de cinci şase ori cât mine. Îmi încălzeam mâinile, flăcările albastre vioaie se căţărau jucăuş. Pală de fân de la picioarele mele era gata pregătită să înăbuşe focul. L-am mai lăsat o clipă, flăcările se căţărau ca nişte şerpi luminoşi. Când am pus fânul deasupra focului, stăpân pe mine, a pornit vâlvătatia. Cornel a ţipat de pe sală. Treceau pe drum nişte oameni, au sărit să ajute. De peste drum băieţii lui Menghel au adus furci. Tanti Leana a leşinat în scară, o ţigancă nu ştiu de unde apăruse, mai veneau pe uliţă cu linguri de lemn de vânzare, o uda cu apă.

După un minut de buimăceală, realizam dezastrul, am sărit peste fânul negru ce fumega încă, împrăştiat prin curte. Ieşind în drum nu m-am oprit din alergătură decât pe vale. Cornel s-a ţinut o vreme după mine, dar nu m-a ajuns. Tata trăia, nu dărâmase camerele de sub pătul. Cu inima ce bătea să iasă din piept, am încuiat uşa.

Focul se putea întinde din casă în casă şi putea cuprinde satul întreg. Aşteptam ţipetele care să anunţe prăpădul. Norocul a fost că vântul s-a uitat adormit peste Priba, poate sub picioarele Mariei. Mă ghemuisem sub masă. Eram încă acolo când au ajuns împreună spre seară, mama şi tata. Mama ţipa prin fereastră ca să-i deschid, c-o să-mi rupă urechile. Eu le înfundasem şi le ţineam strâns în mâini.

– Lasă-l tu, cu mine are să vorbească, nu vezi cât de speriat e? Vocea tatei liniştită mi-a cerut să-i deschid că nimeni nu mă va atinge. Doar şi el, parcă în oglindă, când era ca mine, gata-gata să aprindă casa lui tata-mare. Se pare că asta vine din neam.

miercuri, 10 iulie 2013

Tobârlanii. O altă Marie. Fragment



          Ultima vară la Malu Vânăt e cu altă Marie. Toată viaţa m-au urmărit Mariile, dar se pare că nu erau întru totul adevărate.

          Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt, să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii, despărţea cumva în două  apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.

          Nu pricepem atunci la unsprezece ani, că apele puteau fi viclene. Nici ele n-aveau de unde să-şi ştie cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite îmbibate de praf, sau răcoreau potolind de sete caii înhămaţi la căruţe înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.

          Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe care coboram din grădină şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. De pe atunci, din copilăria mea, la Malu Vânăt se purta frust spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra in apă ferindu-şi trupul cu vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Aveam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor.

          O luasem de unul singur pe firul albiei aventurându-mă. Sfoara, sau apa mă trăgeau către buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie ascunsă de tufişuri, privirilor indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o bucureşteancă în vacanţă. Mai mare decât mine. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Urcat pe dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce părea liniştită unde se forma ochiul. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră, trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul mirosea a flori. Nasturele meu, sub ea, se descheiase ca din întâmplare. În următoarele zile m-a învăţat, pe spate, pluta.