18. Fragment Gușterele. Maria

Notă: Încurajat de întâmplarea cu Carraria din postarea anterioară, am să redau întreg capitolul 18. E un capitol important, sper să nu vi se pară prea lung...

Maria

           Cu Maria eram prieten. Era o legătură fără fasoane, care ne elibera de tensiuni, din când în când, pe amândoi. Şi cu cealată Marie, verişoara ei la care ne aflam acum, mă mai văzusem de câteva ori întâmplător. Niciodată singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră, mai ales împlinind nevoia instinctivă de a împărţi pe categorii de percepţii, obiectele sau senzaţiile scrise să se întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.

          Atingeam cu privirea ca din întâmplare întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul de muselinǎ subţire, verde mentă al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesupt. Ştiam bine că nu aveam voie sa folosesec pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.

          Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Nu mai locuiau împreună. Prietena mea îmi vorbise puţin şi de boala ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă subţre, galbenă. Avansasem la carte, deja se infiripase ca o nuvelă şi îmi luasem o pauză înainte de a ajunge la CNSAS, pe urmele Tobârlanilor.

            Când m-a sunat la telefon şi m-a întrebat dacă o însoţesc într-o plimbare matinală prin parc, nu am refuzat-o. Îşi dăduse demisia de la ziar, nu voiam s-o mai supăr şi eu. Aproape de Cişmigiu, în faţa casei verişoarei sale, m-a rugat să intrăm pentru 10 minute. Aştepta un email de la o bancă unde-şi depusese CV-ul şi-i trebuia un calculator.

            Stătea cu spatele către noi la o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie pe cea enigmatică, aşezată pe pat cu picioarele atârnate, cu capotul acela verde mentă şi florile albastre, neglijent aruncate peste căldura ce o degaja în închipuirea mea corpul destins. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn, deja era trecut de 11.

          Maria avea o oboseală pe faţă, o paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, alb, împingea să iasă din umbră în câmp deschis.

            Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un spasm puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi parcă era traversată de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizasem pericolul de a cădea din pat. Încercam s-o reţin, dar îmi tremurau mâinile şi nu aveam destulă forţă în braţe.

          Prietena mea, speriată, mă ajuta după puterile ei. I-a descheiat capotul până jos şi trăgândul de mâneci a eliberat-o, de parcă în el s-ar fi aflat tot răul. Fǎcuse dintr-un prosop o compresǎ cu apǎ şi-i tampona pielea fǎrǎ noimǎ, în timp ce eu luptam în continuare să stăpânesc trupul acela stârnit de stihie. Am luat-o în braţe, i-am acoperit cu pieptul sânii şi urcându-mă în pat am coperit-o întreagă cu corpul meu. I-am strâns picioarele cu picioarele mele, parcă începea să se  adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Am aşteptat câteva clipe scufundându-mă şi eu în apa ce trecea peste noi. Totul a durat preţ de două sau trei minute. Fără îndoială cele mai lungi din viaţa mea.

          M-am desprins greu, privind-o copleşit de pe celălat mal.. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere. M-am dat jos din pat. Dărâmat m-am aşezat pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să plec. Am spus de la uşă:

– Ne vedem mâine Maria!

*

            Cu prietena mea, ziarista, nu m-am mai văzut niciodată. În schimb, m-am revăzut cu cealaltǎ Marie, verişoara ei a doua zi. Veselia i citea pe faţă de parcă nu se întâmplase nimic. Veneam de la CNSAS. Primisem în sfârşit copiile celor două dosare ale unchilor mei, Nicolae şi Gogu şi mă grăbeam să ajung acasă. Mi-a zâmbit complice fǎcând un semn discret cǎtre dosare.

            – Abordarea securiştilor e tendenţioasă, ce poţi afla de la ei decât doar un punct de vedere duşmǎnos. Vei fi dezamǎgit, nu aceea e viaţa. Avea o teribilă capacitate de convingere, cu adevărat mistică, mi-a spus ca e înger şi că-mi poate mijloci întâlnirea cu personajele cărţii mele, să le întreb direct. Trebuia doar să-i promit că am curajul să mă întorc şi să-mi termin cartea după ce stau de vorbă cu ele.

            – E foarte important însă, e capital să nu te sperii de guştere!  N-am înţeles rolul guşterelui.

            A condus atentă în trafic schimbând cuvinte convenţionale. Nu-mi spusese dinainte unde ne vom opri. În dreapta ei, tulburat, parcă mă aflam sub influienţa unui drog, răsfoiam dosarele. La un moment dat ridicând privirea am început să recunosc locurile. Când am intrat pe Valea Pribei, pulsul se ridicase şi bătăile inimii îmi spărgeau pieptul. Fântâna lui Cioc era tot acolo, casa Dumitrei părăsită se aplecase de tot într-o rână. În curte la ţaţa, surprinzător, făcuse cineva ordine. Maria nu s-a oprit, a trecut mai departe şi a frânat automobilul în poarta Veroanei, unde altădată străjuia nucul. Dealul se oprise în gard, dar casa era întreagă şi alături se mai ridicase una din cărămidă roşie. Parcă să zic semăna cu „hangarul” lui unchiu Nicu. Dar acela, îl ştiam mai încolo, lângă fântână.

            A deschis poarta şi, sigură pe sine, m-a luat de mână. Pe portiţa din spate, locul unde altădată era pătulul cu camerele noastre de sub el rămăsese gol, dar pământul se încreţise înfiorător. Am urcat coasta până în fundul căldării. Toboganul rămăsese intact dar se adâncise. Ne-am aşezat să ne odihnim în iarbă. Căutându-ne, am început să ne dezbrăcăm cum exersasem în copilărie. Cu ochii deschişi întindeam întunericul din căuşul palmelor descoperind uimit, cu cât întindeam mai mult, că Maria era de fapt acea Marie. Am acoperit-o întreagă cu corpul meu şi am simţit spasmul. Unda de şoc era aproape. Am simţit ghearele  reci ale guşterelui pe spatele meu. Parcă mă afundam ca la buturugă în ochii ei mari.        

            M-am trezit în cer la covergă. Tobârlan nu era printre roşii. Mutase râul mai aproape şi artezienele udau singure.

*

            Am păşit cu o teamă firească acolo unde, în mintea mea, credeam că lucrurile se întâmplă de la sine, nu trebuie să te zbaţi şi viaţa curge liniştită fără nici o străduinţă. Până una alta, am început să recunosc porţiuni din luncă. Doar că era un murmur continuu, plăcut, generat de stropii de apă împrăştiaţi dintr-o reţea de arteziene peste câmpurile cu roşii. Viteza căderii era mult mai mică, se producea cu o încetineală aparte. Cum cad fulgi de zăpadă într-o iarnă liniştită.

            Am întins braţul. Stropii de apă se opreau pe braţul meu fără să lunece şi fără să-mi provoace răcoarea. Parcă intrau în carne, dar nu simţeam nimic. Râul înconjura toată lunca. Se depărţise în două braţe, de o parte Vâlsana, de cealaltă parte Argeşul şi amândouă curgeau liniştite. Doar că îşi schimbaseră cursul, apele despletindu-se în amonte, spre locurile de unde veniseră. La mijloc, insula Tobârlanilor. În capătul dinspre zăvoi, la umbră, aşezaseră covergile. Erau nouă, dar semănau mai mult cu nişte igluuri.

            Paşii mi s-au oprit la cea mai mică dintre ele. Singura care parcă aducea cu coverga ştiută de mine. Pereţii de sticlă sau de gheaţă, nu ştiu din ce erau construiţi, lăsau să se vadă la mijloc tulpinile împletite din târşuri ca o structură de rezistenţă. Am intrat. Înăuntru spaţiu era mult mai mare. S-a deschis ca un amvou al unei biserici de ţară. În mijlocul încăperii am văzut un călugăr, să fi avut spre 90 de ani. M-a privit de parcă s-ar fi deschis, lăsând Sfântul Duh să curgă prin mine. Semăna cu tata-mare, poate cǎ era el. Nu m-a întrebat nimic, îi simţeam sufletul greu. I-am stat alături şi m-am strâns împreună cu el într-o rugăciune ca o mare bucurie împlinită. L-am simţit mai uşor, mai senin, nu trebuia să aflu ce greutate purta în suflet. Îmi ţinea mâinile în mâinile lui, ştiam că lucrarea se făcuse şi m-am trezit pentru o clipă împlinit.  

            De fapt, am ieşit din chilie mai nedumerit decât intrasem. Nu l-am întrebat nimic. Ochii bunicului meu păreau că suportă greu fericirea veşnică. De unde să ştiu eu cum se înşiră acolo anii!? Aveam să aflu curând că zboră precum zilele, dar fără nopţi îşi pierd consistenţa, nu ai cum să le ţii numărul.

            Ziua unuia dintre personaje nu e nevoie să fie egala cu ziua altui personaj. Şi cel mai mult, depinde de vârsta pe care ţi-ai ales-o când ai intrat. E alegerea fiecăruia. Îţi alegi vârsta care îţi comvine, când consideri că ai trăit mai intens şi mai frumos, viaţa de dinainte. După vârsta aceea îţi reconsideri reperele. Şi mai intră în calcul starea de spirit. Am aici o reală nedumerire şi totuşi, cât de fericit poţi să fii sute de ani la rând? Intervine plictisul, pe diferite grade...

            Înainte să bat la uşa unui alt iglu, am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală pe un ecran uriaş. Întâi ceva ca o muzică a sferelor. Parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene. De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii strălucitori într-un dans. Tata arăta pe ecran, cum nu-l văzusem niciodată. El îşi alesese o vârstă în plină maturitate, 55 de ani, pe care n-o atinsese trǎind. Vocea îi rămăsese neschimbată.

            Citea un fragment din romanul său, Tobârlanii. Semăna cu un decupaj dintr-un jurnal de familie. Acţiunea era cursivă, se întâmplase recent. Văru-meu Cornel era eroul acelor pagini. Povestea era ciudată, dar textul te captiva îndeajuns.

            Cornel intrase cu vârsta de după căsătorie. Nilă îşi deschisese cârciumă în igluul lui, însǎ cu alcoolurile era o treabă anevoioasă pe insulă. Meşterise din te miri ce alambicul, numai cǎ nu avea ce sǎ distileze în el. Nicolae într-o parte de luncǎ plantase tot felul de pomi, dar nu erau încǎ pe rod. Din cartofi fermentaţi, reuşise un fel de whiski. Prin natura împrejurărilor în cârciuma lui intrau şi femei, căci în igluul din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele, în pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo peste drum.    

            Partea periculoasă a afacerii, aprovizionarea cu fructe i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemână şi acesta a intrat în parteneriat cu unchi-său.

            A trecut râul şi nu departe a descoperit o livadă cu pomi exotici, portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase de îngeri, se înfruptau şi plecau în drumul lor. Cornel şi-a umplut rucsacul revenind, încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii gardieni l-au închis. Încălcase normele locului şi consemnul dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a dorit să intervină. De la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu. L-a lăsat pe Cornel să-şi facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.

            Am recunoscut cârciuma lui Nilǎ descrisǎ de tata. Câteva mese şi scaune goale, scoase afarǎ aşteptau, nu m-am oprit. Traversǎnd drumul am trecut pe lângă o cruce veche din piatră şi fără să bat la uşă am intrat în igluul Miţei. Pe un coridor lung, alte patru uşi închise, iar lateral în dreapta, o scară interioară urca la etaj. Pe uşile camerelor, stăteau lipite cărţile de vizită ale fetelor. Citesc una dintre ele. Maria –, primeşte de la 5 la 7. Privesc instinctiv mâna stângă, dar locul unde trebuia să fie ceasul era gol. Observasem asta de când mă trezisem pe insulă. Doar mapa aceea de carton, legată cu elastic pe care o primisem la CNSAS şi pe care apucasem doar să o răsfoiesc în maşinǎ, nu se pierduse.

            Patul imens, alb, mi se părea cât o câmpie ninsă. În mijlocul lui nu era Maria la care m-aş fi putut aştepta. Când s-a ridicat, uimită, halatul acela lucios de mătase verde i-a lunecat pe umeri descoperind un trup desăvârşit ce se deschidea către mine, surprins el însuşi de reacţie. Tinereţea abia îmbobocită a explodat ca o regină a nopţii şi braţele ei m-au cuprins în vâltoarea unei ape. Buzele roşii, de rodie, căutau să-mi soarbă respiraţia. Trăgea de haine să le smulgă de parcă pasiunea ei adormită, dintr-o dată se trezise şi mă avea acolo singur cu ea. Ne rostogoleam prin pat în toate direcţiile, alternănd succesiv privilegiul dominator. Dincolo de pat era hăul, iar la capătul hăului Miţa se uita la noi. A luat o cravaşă din piele de la capătul patului, o biciuşcă din cele folosite la diferite orgii şi a încins fără milă trupul contorsionat al femeii.

            – Am ştiut totdeauna că pui pasiune, pasiunea nu are ce căuta aici! Am ştiut că din cauza ta! Tu, numai tu!... Şi o lovea cu ură, cu răzbunare.

            M-am strecurat de acolo, luându-mi de pe noptieră mapa transparentǎ cu cele douǎ dosare. Pe coperta celui de deasupra, ofiţerul caligrafiase, între ghilimele, cu litere mari – „Simigiul”. Ce-o fi vândut unchiu Gogu, covrigi? Tocmai îmi apare în faţǎ igluul lui, identic cu casa de pe Livezilor nr 15, dinainte de a fi muşcată de cupa de oţel a buldozerului. Parcă mai înaltă, decât mi-o aminteam. Am intrat în sala lungă cu geamlâc, pipăind materialul transparent şi puţin elastic, apoi am pătruns în sufrageria imensă. Mărturisesc, uimirea m-a copleşit căci biblioteca pe care o considerasem pierdută, se întindea pe trei pereţi ai camerei, iar de pe mobilă străluceau pietrele de mină.

Gușterele de Carraria

   

         Ieri toata ziua am citit pe net romanul lui Petre Anghel, Carraria. O carte specialǎ a unui autor special, dar și într-o lecturǎ specialǎ și ar trebui cumva sǎ mǎ explic. Cu profesorul Petre Anghel schimbasem, nu de mult, câteva opinii la Târgul de carte, scurte dar consistente, vis a vis de experienţa scriitoriceascǎ și convenisem în consens cǎ nu poţi fii cu adevǎrat un scriitor mare dacǎ nu ai trǎit întâmplǎrile personajelor tale, la propriu, dacǎ nu gǎsești în cartea de care tocmai te-ai eliberat, însǎși viaţa ta. Ficţiunea poate juca rolul ei important, doar dacǎ se bazeazǎ pe trǎiri și fapte din locuri umblate de tine cu piciorul, într-una dintre vieţile tale, pe care ochiul camerei de filmat le-a înregistrat deja în tainiţele procesorului tǎu personal și rǎmâne ca montajul sǎ le recompunǎ, dându-le forma finalǎ, ţesând cum vrea el firul poveștii. Știinţa aceasta a montajului dǎ modernitatea și magia textului, nu întorsǎtura frazei pe care de altfel, prin exerciţiu, mulţi o pot stǎpânii. Ea e cea care te poate face sǎ nu mai lași o carte din mânǎ pânǎ n-o termini de citit. Personal îmi convenise sensul în care o luase discuţia, nu pentru cǎ aș fi un scriitor mare, ci pentru cǎ cele douǎ cǎrţi de prozǎ ale mele publicate pânǎ acum, Gușterele și Dosarul Albaștrii, se bazau pe lucruri care îmi marcaserǎ existenţa.          

             Fǎrǎ îndoialǎ cǎ domnul professor și-a retrǎit în Carraria începuturile, dar finul observator și analist de mai târziu, a reușit sǎ pǎstreze în carte prospeţimea și strǎfulgerǎrile acelui tânǎr care se cǎuta atunci fǎcându-și fișe pentru teza de doctorat, în micile plǎceri, delǎsǎrile și iubirile sale.

            De ce lectura a fost specialǎ? Tocmai îmi reproșase una dintre fiicele mele, cǎ nu fac bine sǎ postez pe blogul meu, Pasǎrea ceţii, capitole  întregi din Gușterele, cǎ se pierde intersul cititorului asupra cǎrţii, iar pe de altǎ parte nimeni nu are rǎbdare sǎ citeascǎ fragmente atât de lungi și sǎ le urmǎreascǎ apoi, sǎ le lege în desfǎșurare. De parcǎ eu n-aș fi știut, dar la tirajul infim al cǎrţii, ce posibilitǎţ aveam ca sǎ-l prind pe cititor cu mușcǎtura Gușterelui?

            Am dat întâmplǎtor de Carraria, bucurându-mǎ în sinea mea. Hei bine, dacǎ un scriitor important își publicǎ romanul pe blogul personal, cu siguranţǎ beneficiind de un tiraj considerabil mai mare, eu de ce nu aș face-o? Și am început sǎ citesc aplicându-mi mie prerogative de cititor și intrând în jocul experimentului. 

             Mǎrturisesc dupǎ primele douǎ capitole nu am reușit sǎ mǎ mai desprind, dar tot aveam o problemǎ. Pagina de net se deschidea mai greu, pe coloana din dreapta apǎreau fotografiile prietenilor, urmate de postǎrile recente ale altora, rubrici obișnuite, iar capitolul al treilea nu mai era. Am observat cǎ pe coloana din stânga în continuare urmau capitolele cu soţ adicǎ 4, 6, 8,10…  M-am luminat crezând cǎ așa a vrut autorul, cum nici eu de altfel nu postam pe blogul meu decât fragmente din fiecare capitol, existând posibilitatea pe aceeași paginǎ, printr-un link, dacǎ cineva ar fi dorit, sǎ deschidǎ în Scribd toatǎ cartea. Nu m-am ridicat de pe scaun pǎnǎ nu am terminat capitolul 34 și abia atunci am observat cǎ pe coloana cealaltǎ apǎrea capitolul 35, finalul.

            Dupǎ ce l-am terminat, am derulat în sus ca sǎ-mi dau seamǎ cu surprindere cǎ se gǎseau acolo toate celelalte capitole cu numere impare: 3,5,7 etc. Ce era sǎ mai fac? Mi-am pus un pahar de vin roșu și am reintrat în compartimentul de tren sǎ ascult povestea profesoarei aceleia distinse, de 55 de ani, întreruptǎ brusc atunci când s-au dat jos din tren oltenii ǎia…

Craciunul

Ascultǎ cum ninge Crǎciunul

zǎpada pǎtrunde-n artere
și-alungǎ povara de umbre
de-ai crede c-a fost doar pǎrere

Prea alb nu-i de-ajuns cât se poate
și-n cer nu-s iubiri doar și slavǎ
dar ninge cu-atâta candoare
și ura e tot mai firavǎ

Isus e aici și departe
cu El voi cina și-n colinde
vin glasuri de îngeri aproape
la steaua ce-n noapte se-aprinde

Colind

Ne fulgerǎ pe șirǎ cu colinde

se hârjonesc în suflet lupii tineri
în cer un înger candela-și aprinde
și clopotele bat la Sfânta Vineri

Ce veșnic ninge, cearcǎnele serii
pudrate-s cu mireasmǎ de rǎșinǎ
și parcǎ înfloresc în glasuri merii
…în ieslea lumii pâlpâie luminǎ

Din volumul Glont de argint

Foto Dumitru Ungureanu

Ultimul pamflet (2013)

           

             “De Crǎciun se dǎ la fiecare de le guvern!”

            Conversam cu ficǎ-mea asearǎ pe net, admirând ultima ordonanţǎ de urgenţǎ semnatǎ, parafatǎ și ridicatǎ pe șest în bradul Palatului Victoria de pomana porcului. Dupǎ atâta șorici și cârnaţi, ar trebui sǎ recunosc, ordonanţa asta dǎ bine lângǎ minciunelele și plǎcinţelele poale-n brâu servite (copi-paste în original), din tezaurul fǎrǎ pereche al premierului, însoţite de cozonaci de casǎ umpluţi cu coji de nuci și accize, ca sǎ mai uite boborul baronilor de pǎliturile de osândǎ primite de la Cotroceni pe tema admistiei și graţierii. Acu privind cu jind la fotografie, mi s-a aprins instalaţia și mie, dar fila un bec filial. 

            Ficǎ-mea, de la celǎlalt cap al firului virtual, ţinea sǎ-mi zicǎ, la așa tatǎ așa ficǎ:

            “Bǎ tatǎ, ǎștia ne cred idioţi. Sǎ dea câte una sǎ ajungǎ la toţi!...”

Aurul dacilor

Dinspre nord vin cuvintele,

soldaţi în refacere
obosiţi, sub pielea lor transparentǎ.
În sângele gros, coclit,
în loc de steguri
bandajele albe abia mai fluturǎ

Pâlcuri, pâlcuri
în propria umbrǎ
se așeazǎ pieziș,
potrivindu-și timpul
dupǎ mușchiul copacilor
și sunetul cornului, dupǎ clopotul mut.

Soarele însemnat de suliţi
se zbate la capǎtul zilei.

Doar nordul nu minte,
literele ies în lumina lǎptoasǎ
ca râmele.
Calea Lactee e un câmp arat.
În urmǎ, pǎsǎri de noapte
rǎscolesc brazdele
cu ciocurile flǎmânde
cǎutând aurul dacilor

17. Fragment Gușterele. Coverga din cer

         Cu Dumnezeu a purtat negocieri în minte mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi. Nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă, în aerul proaspăi al

dimineţii. Umbra îi rămăsese în patul lui bătut în ţăruşi.
           A căutat cerul de deasupra, se mai întâmpla câteodată să mulţumească Celui Drept, la care erau toate socotelile. Rar, când era mulţumit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebuni. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra pe Dumnezeu ca pe-un frate mai mare, doar în gând să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Când eşti în cer, oare ce ai deasupra? A văzut mulţumit. Era tot cerul. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens, limpezindu-se la culoare, nu se închidea ca apa. Îl stăfulgeră un gând: „Şi Dumnezeul la care-am ajuns se închină la rândul său altui Dumnezeu?”... Mai bine nu cerceta, mulţumeşte-te cu măsura ta şi du-te cu mintea limpede la negociere.

            Până la Dumnezeu nu l-a oprit nici un sfânt. Toate uşile erau deschise. Uşi mari, grele. A ajuns într-o încăpere largă unde trebuia sa urce nişte trepte până aproape de piedestal. Pe tronul ăla mare era El. Când îl văzu, orbit de lumină dădu să se aşeze în genunchi, dar îi făcu semn.

            – Lasă Mitică, nu ne vede nimeni!

            – Atunci, dă lampa mai mică, Doamne, că mă orbeşti. Odată se făcu o lumină  blândă, de putu să-şi caute hârtiile în geanta aia mare de piele pe care i-o adusese Gogu de la ruşi. Al dracului rusul ăla care-o făcuse. Marfă de marfă, dar lui la ce-i trebuia. Ar fi putut să se fălească la cooperativă cu ea când pleca în luncă şi trebuia să-şi cumpere de-ale gurii, pâine, ulei, gaz. Numai că pâinea o lua caldă direct de la brutărie, rotundă, rumenită. I-o cocea special Gheorghe, fratele Aureliei lui Toma, el era brutar. Oricum, mai largă şi mai încăpătoare paporniţa şi nici pâinea nu transpira în ea. I-a găsit întrebuinţare până la urmă şi servietei. Ţinea actele; ale casei, ale pământurilor, brevetul, Crucea şi Medalia Serviciu credincios, primite de la Carol I pentru fapte de arme în primul război.

            Cu vorba lui aspră, în ultima seară o responsabilizase pe Gica, în tulburarea minţilor proaste să nu-i rămână servieta, să i-o pună la căpătâi. Ştiam eu că Gica e de încredere. Verificase, nu lipsea nimic. Avea toate dovezile.

            – Mitică eu nu am nevoie de dovezile tale, spune-mi ce vrei tu şi la urmă ţi-oi spunne ce vreau şi eu de la tine.

            – Da de ce, Doamne, tu mereu la urmă?

            – Să ne-nţelegem ca oamenii Mitică, aici sunt reguli acceptate de bună voie, fără compromisuri, fără duşmănii.

            – Doamne, ca să nu zici că mă amestec, mie îmi aduci aici în cer lunca, cele patru hectare ale mele, coverga şi râul. Am aici actele că am cumpărat pământul cinstit cu banii mei munciţi. Dacă nu ţi-e cu supărare, râul tot îl muţi, fă-l să-mi ocolească tot locul. Şi mi-i strângi pe toţi ai mei de pe unde sunt. Promite-mi apoi că nu te bagi peste mine. Ai împărăţia ta. Eu rămân stăpân doar peste pământul şi familia mea.

            – Mitică, ce mă fac eu cu tine că tot tobârlan ai rămas. Şi cu amărăciune în glas. Ia în calcul că îţi poţi alege grădina de pe Valea Pribei, mie mi se pare mai potrivită, cu tot ce aveai în ea, casele şi fântâna de sub deal şi nucii. Îi ridic şi lui Toma o căsuţă cum şi-a dorit. Sincer mi-a părut rău de băiatul ăsta. Cum îl ştiam eu, am crezut că se descurcă singur. Ascultă-mi sfatul, sunt totuşi responsabil cu fericirea veşnică, nu te pot lăsa să greşeşti.

            – Îi ştiu pe-ai mei, Doamne! Dacă le au pe toate de-a gata, vor muri de plictiseală, se vor încăiera între ei. Nu! Am ales lunca, îi pun la treabă şi promit că ridicăm şi-o biserică de lemn. Acum e rândul tău, te ascult. Care îţi sunt condiţiile?

            – O să-ţi fie greu, Tobârlane, bietul de tine, dar ţi-o spun direct. Cu Dumitra n-ai să te mai întâlneşti. Cum am să bag de seamă că o cauţi, stricăm legământul.

            Pe Tobârlan îl podidiră amintirile şi furia. O femeie minunată. Dacă ar fi rămas la ea când a căzut din tei, sau mai înainte, dar cum s-o facă de râs pe Lina? Ea îi născuse copiii îi adusese echilibrul. Dumitra, o blestemase Dumnezeu era stearpă. Tot Dumnezeul ăsta? Şi-i aruncă nişte ochi fioroşi. Poate că e altul. Şi privind în înaltul cerului fu gata să slobozească înjurătura lui cu Cristoşi, dar tăcu, semn că se înţeleseseră.

InfoWorld în Laser Maxx

            Într-un spaţiu generos decorat profesionist și cu bun gust, în plin centrul Bucureștiului, am intrat ca într-o Uzina de un anume standard care produce și vinde iluzii, dar nu dintre cele care creazǎ dependenţǎ, cu o anumitǎ dozǎ de fatalism ce te poate lǎsa dintr-o datǎ sǎrac, printr-o conjuraţie stelarǎ nepotrivitǎ, un declic nedorit și alunecarea implacabilǎ printre spiţele roţii în depresiile destinului.

            Aici nu funcţioneazǎ roata norocului, convenţia e cinstitǎ. La un preţ fix, asumat, convenabil, îţi cumperi iluzia de a fi zeu mǎcar pentru 15 minute. Intri în jocul acela cu sinceritatea copilului, dar cu spiritul de competiţie stârnit al omului matur, al luptǎtorului  setat în tine, care vrea sǎ devinǎ învingǎtor. Îţi pui vesta aceea grea, precum altǎdatǎ costumul de zale, marcatǎ cu luminiţe verzi sau roșii și te avânţi la luptǎ în labirint, cu arma automatǎ din care ţâșnește laserul, într-o bǎtǎlie fǎrǎ de victime unde funcţioneazǎ o socotealǎ simplǎ, ai întotdeauna la dispoziţie precum zeii, mai multe vieţi. 

            Strategiile sunt primare, dictate doar de instinct, dar satisfacţiile de a doborâ ţinta vie se încununeazǎ la sfârșit când calculatorul îţi tipǎrește rezultatele confruntǎrii, într-un tabel și întocmește clasamentul individual în funcţie de ţintele atinse în tabǎra inamicǎ, la echipa verde și propriile rǎni care s-au înregistrat în bilanţul echipei roșii. Bucuria de a nu exista rǎniţi te așeazǎ la mese, sǎ curgǎ berea, dupǎ atâta efort dezlǎnţuit. Socializezi, schimbi excitat încǎ, impresii, vorbești tare și dupǎ refacerea forţelor cu siguranţǎ mai vrei în arenǎ mǎcar o rundǎ. Acum deja antrenat, elaborezi tactici, îţi cauţi șeful, el devine ţinta principalǎ, încerci sǎ-ţi ferești iubita(dacǎ ai sǎracu de tine)) o ţii în spatele tǎu, parezi spoturile luminoase, te sacrifici, mintea pare ca e un ceasornic, descoperi fundǎturile labirintului, te strecori cu agilitate și ţintești din toate unghiurile. 

            Am de fǎcut o sugestie, celor care deţin în proprietate mica afacere, o ofer gratis; ce-ar fi dacǎ ar instala acolo în labirint, camere video? Sǎ existe posibilitatea la sfârșitul serii sǎ-ţi cumperi filmul în care 15 minute ai jucat.

            Nu cred cǎ Laser tagul e o împǎrǎţie preponderentǎ pentru copii, ba, dimpotrivǎ. Iar Laser Maxxul nu înseamnǎ doar Laser tag. Ultimul argument în sensul ǎsta, cu siguranţǎ nu cel din urmǎ, a fost asearǎ Compania de teatru Mașina cu vise. Pe cocheta scenǎ și în spaţiul amenajat ad hoc, printre mǎsuţe intim luminate pe care se sprijineau paharele cu bǎuturi fine de la bar, trei actori Dan Tudor, Marius Drogeanu și Mihaela Teleoacǎ, au descins cu arme și bagaje, reușind sǎ  prezinte, sensibil și convingǎtor, 7 zile din viaţa lui Simon Labrosse. Un text de o simplitate și modernitate dezarmantǎ, care a împletit scenele de umor cu avatarurile sociale și alienǎrile timpului în care respirǎm. Un frison continuu de comunicare între actori și salǎ, un spectacol ce îţi rǎmâne insinuat ca un pahar cu șampanie sorbit într-un bar cu o necunoscutǎ blondǎ ce s-a așezat lângǎ tine, dezgolindu-și ușor șânii în lumina sentimentelor îmbobocite în interior.

            Mulţumesc pentru o searǎ agreabilǎ. Cui sǎ mulţumesc mai întâi? Mǎrturisesc, eu n-am ţintit în arenǎ,/ deci am o lipsǎ de antrenament/ așa cǎ dacǎ/ mi-aș permite sǎ aleg/decent/ ţinta mișcǎtoare,/ mica sirenǎ,/ ca un parior/ absent,/ aș ţinti cu o floare,/ în joacǎ,/ tabloul de interior/ al Mihaelei Teleoacǎ.

Text dedicat colectivului de la InfoWorld

16. Fragment Gușterele. Declinul

Declinul

            Dacă Tobârlan a avut opt copii, generaţia următoare, adică nepoţii au fost tot opt. Trei fete Ionel (Nilă): Violeta, Marioara şi Lucica. Băiat şi fată Veronica: Burtilă şi Marieta. Lenuţa l-a avut pe Cornel, Gica pe Melania şi Toma pe mine. Din punct de vedere al speciei tobârlanilor, puteam considera că faza în care ne aflam era una degenerativă, existând riscul mare să se stingă neamul. Gogu şi Miţa au avut copii dar le-au murit. Unchiu Nicu însă, exemplifică semnificativ că sângele care ne circula prin vine în acel moment îşi pierduse din vlagă şi dorinţa de a perpetua specia oricum era mai slabă decât lenea malefică, cocleala ce se depusese pe vasele de sânge şi te predispuneau unei filozofii nihiliste asupra cursului vieţii. Mie unul, Nicolae – el n-a avut nicio încercare de perpetuare a speciei – mi se pare cel mai interesant şi, poate tocmai de aceea caut să intru în pielea personajului.

            Dacă urmaşul căruia îi dai implantul are puţine şanse să devină un elitist rezonabil, lipsit de capacitatea de a-şi asuma măcar continuitatea lucrării tale cu Dumnezeu şi se plasează turbulent sau mai puţin turbulent într-o turmă, acceptând repetabilitatea ciclului istoric, fără implicare şi contribuţii creative, la ce bun investiţia? Doar de dragul de a te afla în rândul lumii? Degeaba te naşti tobârlan, dacă personalitatea ta puternică nu poate duce mai departe ceea ce vine cumva din trecut.

            Pentru Nicolae, balanţa folosită zilnic pe ascuns de privirile celorlalţi, se lăsa dezechilibrată pe partea unde atârna greu talgerul tatălui său. Ce ar fi trebuit să facă el ca să poată răsturna aşezarea pe care o găsise? Cu ce ar fi putut clinti răspunsurile pe care le primea invariabil corect, la întrebările pe care câteodată nici măcar nu apuca să le pună? Răspunsurile veneau din atitudinea, din siguranţa, din judecata aceea care căpătase simplitate prin contribuţia a generaţii întregi de ţărani-domni ai pământului.

            Tobârlan era precum o fântână.

            Nicolae îşi aducea aminte cum, copil fiind cu Toma, adunaseră două grămezi egale de pietre. El inventase jocul. De fapt, ca să fim corecţi, Gogu îl înventase, el adăugase doar amendamentul cu grămezile egale. Gogu încă susţinea că ai dreptul la atâtea pietre câţi ani ai. Evident el avea anii cei mai mulţi. Numărau câte pietre aruncate nimereau ţinta, intrând pe gura făntânii decupată în peretele de ciment, nu prea mare, cât să încapă coferul. Cam trei cofere ca să umpli o găleată.

            Mândru de el, lui îi intraseră 14 vârsta pe care abia o împlinise, nu ratese niciuna, îl îndemna pe Toma la rândul lui să-şi încerce norocul. Şi Toma avea tot 14 pietre, ani mai puţini. Lui Toma i se părea că atunci când piatra plescăia apa, parcă lovea într-o fiinţă vie. Nicolae se răţoia la el făcându-l fricos. I-a auzit ăl bătrân. Le-a cerut explicaţii. A ascultat şi l-a strâns de umerii firavi pe Toma, luîndu-l aproape.

            – Iar tu Nicolae azi nu mai bei apă. Până mâine când se limpezeşte, să treacă o noapte peste fântînă, o să suferim cu toţii.

            – Dar pot aduce o găleată cu apă din puţul de peste drum.

            – Nu, Nicolae, în viaţă nu e totul atât de simplu. Bem apă (pe care-o cunoaştem) doar din fântâna noastră, de când mă ştiu aşa s-a pomenit. Până mâine ne limităm la apa rămasă în găleată, iar tu rămâi pedepsit.

Literatura dinspre Pitești

           

              Criticul Nicolae Oprea, Președinte de Filialǎ al Uniunii Scriitorilor își argumenteazǎ cuvântul asupra recentei antologii lansatǎ marţi la Centrul Cultural, fǎcând referinţe la tradiţiile scriitoricești începute cumva în arealul istoric al Piteștiului odatǎ cu apariţia în anul 1826 a cǎrţii de memorialisticǎ  Însemnare a cǎlǎtoriei mele, scrisǎ de Dinicu Golescu. Cǎlǎtoria începutǎ atunci este continuatǎ de o seamǎ de scriitori importanţi nǎscuţi, formaţi, sau trǎitori pe aceste meleaguri, precum Alexandru Davila, Ion Pillat, Liviu Rebreanu, Vladimir Streinu, Ion Minulescu, Ion Barbu, revendicat pe drept de câmpulungeni, sau Tudor Teodorescu Braniște.

            Îngrijitǎ de Nicolae Oprea și redactatǎ de Dumitru Augustin Doman, recenta antologie are darul de a fi trecut dincolo de barierele, arbitrar puse de membru sau nemembru al Uniunii Scriitorilor, întregind un tablou literar viu și dinamic