Lacrimile Simonei

          Astǎzi nu simt cǎ pot sǎ am elocinţa necesarǎ pentru a combate ideea cǎ dacǎ victorie nu e nimic nu e și cǎ rǎmân în istorie doar numele învingǎtorilor. Simona Halep are resurselele necesare și timpul sǎ rescrie istoria, amânând doar pentru altǎdatǎ câștigarea unui turneu de mare slem.

           Sunt competiţii sportive unde balanţa rǎmâne în echilibru și atunci amândoi combatanţii împart onorurile. Nu este cazul sportului alb, aici totdeauna se intoneazǎ un singur imn. Dar dacǎ spectacolul a fost total încrâncenarea în limite incredibile, combatantele strǎlucind pe rând și doar hazardul a stabilit pânǎ la urmǎ cine trebuie sǎ poarte coroana, spectatorii privesc cu admiraţie dar și o undǎ de regret spre cel învins ridicându-se în picioare și aplaudând roua lacrimilor.

          Sǎ dǎm Sharapovei ce-i al Cezarului! Ea s-a comportat ca o mare campioanǎ recunoscând cǎ a fost cea mai grea finalǎ din cele cinci câștigate. Mǎ grǎbesc sǎ închei. La malul mǎrii poate reușesc sǎ gǎsesc cuvinte mai optimste. În trei ore ajung pe plajǎ. Sper sǎ fie soare, sǎ nu fiu obligat sǎ consum în vre-o cârciumǎ tot Tristele lui Ovidiu

BONNE CHANCE SIMONA!

          Frenezia care a cuprins România e o stare de bine. De mult nu ne-a mai unit pe noi ca popor un gând pozitiv, darǎmite un om. Dihotomia dominatoare ne-a impǎienjenit ochii și mintea, lucrând ca un virus pe dedesubt. Performanţa Simonei Halep ne-a redat o speranţǎ de normalitate, ne putem bucura. Iatǎ cǎ putem ajunge în atenţia lumii, oameni normali nu fiinţe ciudate, specimene imprevizibile care parcǎ și-au pierdut nordul.

          Am privit-o pe Simona cu încântare în terenul de joc la Roland Garos, nicicum forţǎ a naturii, sau turn de control, nu cea fǎrǎ greșealǎ, nu posesoare a unor abilitǎţi desǎvârșite, mereu harnicǎ și având o elganţǎ fireascǎ în mișcǎri, o libertate a corpului pe care ţi-o poate da doar știinţa jocului, dansul, sau zborul, domindu-și adversarele prin iuţeala deciziei, cǎutându-și contraargumentele chiar în situaţiile ce pot pǎrea definitiv pierdute. Și am vǎzut-o și în interviuri, modestǎ, analiticǎ, sclipitoare uneori, cu respect pentru adversare și savurând fericitǎ clipele ei.

          Finala de azi a Simonei Halep în competiţie cu mitul Maria Sharapova, lângǎ care doar Serena Wiliams își permite sǎ nu pǎleascǎ, ne va da rǎspunsul.

          Dacǎ vom ști sǎ ne bucurǎm la sfârșit, indiferent de rezultat, înseamnǎ cǎ putem rupe pânza de pǎianjen aruncatǎ ca o încercare peste noi.

Dansând cu umbra

 
          Felicitari Simona. Visul tǎu și al nostru trǎiște. Am ieșit stors din acest meci și nu am acum suficientǎ vlagǎ sǎ strig cǎtre haita ce a început sǎ grohaie pe telefoanele lui Ţiriac ca acesta sǎ le pǎstreze un loc în loja lui de la Roland Garos pentru sǎmbǎtǎ. 
          Jos labele voastre spurcate și antenele mizerabile de pe Halep! Lǎsaţi-o sǎ-și trǎiascǎ deplin victoriile muncite! Nu e cazul sǎ-i înmuiaţi braţul și sǎ-i murdǎriţi sufletul curat! Așa notam ieri.

*

          Cele mai multe vise se pierd în noapte. Sunt vise pe care le trǎiești în spatele pleoapelor cu intensitate, dar a doua zi abia de le poţi reface scormonind un detaliu, recompunând secvenţe, niciodatǎ întregul nu te va mulţumi pe deplin. Dar mai sunt și visele trǎite cu ochii deschiși, lucid, analizând mișcǎrile personajelor și constatând cǎ fiecare dorinţǎ a ta se împlinește. E senzaţia dirijorului care cu bagheta lui fermecatǎ lungește secunda când își dǎ sufletul sunetul cornului, sau când zborul înalt al viorilor planeazǎ desǎvârșit.

          E o încântare s-o privești pe Simona „dansând cu umbra” și desenând din rachetǎ notele visului ei pe portativ. În setul al doilea însǎ s-a trezit din somn și orgoliul nemţesc. Pianul sârboaicei a început sǎ interpreteze un concert de lieduri învǎţate cu sârg în copilǎrie de rigoarea și pasiunea germanǎ care o adoptase. Simona însǎși, vrǎjitǎ de acordurile clapelor și-a lǎsat zborul mai jos, iar duietul s-a transformat pe nesimţite într-un teribil duel. La ultimul pasaj în tie-break, tensiunea cǎpǎtase accente dramatice și dintr-un nor, pe gânduri, Dumnezeu a scrutat în priviri cine-și dorește mai mult.

*

          Sfatul meu pentru finalǎ. Revenind la indignarea de început. Zilele astea nu priviţi la Antene. E acolo un saltimbac ce mânjește imaginile. Daţi paginile mai departe și priviţi pe Eurosport.

Jos labele de pe Halep!

          Felicitǎri Simona! Visul tǎu și al nostru trǎiește. Am ieșit stors din acest meci și nu am acum suficientǎ vlagǎ sǎ strig cǎtre haita ce a început sǎ grohaie pe telefoanele lui Ţiriac ca acesta sǎ le pǎstreze un loc în loja de la Roland Garos pentru sǎmbǎtǎ.
          Jos labele voastre spurcate și antenele mizerabile de pe Halep! Lǎsaţi-o sǎ-și trǎiascǎ deplin victoriile muncite! Nu e cazul sǎ-i înmuiaţi braţul și sǎ-i murdǎriţi sufletul curat!

Halep și scutul antirachetǎ

          Întins ca un arc, cu privirea ţintǎ în terenul de zgurǎ al miracolelor nu am avut de loc liniștea și echilibrului mental al Simonei și de aceea în salturile mele în jurul televizorului, am fǎcut nenumate greșeli de picior, ieșind din raliu cu dureri ascuţite la genunchi și glezne.

          Nici hazardul potrivnic – mi-au rǎmas agǎţate de retinǎ cele cinci mingi suspendate pe banda fileulul – nici mingiile necruţǎtoare pe care le catapulta Kuzneţova, nu i-au subminat încrederea cǎ își poate depǎși limitele. Doar în ultimul ghem al setului doi, parcǎ braţele i se înmuiaserǎ înlǎnţuite de privirile nevǎzute aţintite asupra ei de milioanele de români ce-și doreau cu ardoare victoria. Kuzneţova, ca un animal hǎituit, îl invocase în ultimǎ instanţǎ pe Putin, cu armele lui psihotronice. Au fost trei duble greșeli la rând. S-a vǎzut limpede ce mult ar fi contat dacǎ ar fi fost în funcţiune scutul antirachetǎ de la Deveselu.
          Felicitǎri Simona! Ai dovedit cǎ poţi purta coroana. Te așteptǎm.