A fost ziua Mariei

          Din motive exclusiv de Dolce TV, fǎrǎ legǎturǎ cu niscaiva paradigme de diabet (Doamne ferește!) ce mi-ar cǎlǎuzi concret opţiunile –pur și simplu, postul nu sfârâie pe grilul meu – azi noapte am avut un somn profund. În timpul ǎsta, fǎrǎ legǎturǎ cu somnul meu, la celǎlalt capǎt de lume, pe „celebra axǎ” consacratǎ de președintele nostru, la Cincinati se fǎceau repetiţii de nuntǎ. Se pare cǎ în noaptea asta spectaculoasǎ s-a ales nașa.

          Pentru mine, în vis, era limpede de mult. O serie de concursuri, mai mici sau mai mari, au rolul înainte de ceremonia de nuntǎ, sǎ desemneze actorii ce vor juca pe marea scenǎ a US Open-ului în rolurile principale. Deci, cum spune nepotul meu Toma când vrea sǎ sublinieze ceva, el tot timpul vrea sǎ sublinieze, la opt ani împliniţi ieri, ar vrea sǎ fie mereu în centrul atenţiei, deci, așadar, la Cincinati azi-noapte s-a ales nașa.

          Nu e rea! Sharapova ca nașǎ, nu e rea de loc!... Și mǎ opresc aici fǎrǎ alte insinuǎri cǎci nu mai știu ce pazǎ de corp angajatǎ are în joc în ultima vreme. Nu știi niciodatǎ cu ce hocheist te trezești în cârcǎ într-un bodicec, de zici cǎ n-ai avut noroc!

          Maestrul de ceremonii pare a face o campanie de toatǎ isprava (De luat în calcul spre identificare și coptat, neapǎrat, în cursa pentru Cotroceni!). Nu știu dacǎ ǎia de la Dolce TV au prins în camerǎ cum se mișcau fetele în timpul dansului. Ce sǎ zic, nașa era mai înaltǎ, hârșitǎ de viaţǎ, știa toate secretele, se arcuia lasciv, în definitiv pe câţi i-a avut la degetul mic! Simona noastrǎ avea graţie și tulburatǎ de muzicǎ, se roșise un pic în obraz, dar nu se cǎdea sǎ eclipsezi, nu era seara ei azi! Nu tulburi gemetele alea senzuale cǎ te faci de basm, poate fi pentru nașa Sharapova ultimul orgasm.(Mirarea cititorului aici se justificǎ. Sirina Wiliams unde e? La ea nu se aplicǎ?) Te pǎstrezi proaspǎtǎ, triumfalǎ nu-i așa, pentru spectacolul tǎu de galǎ în rochie albǎ de mireasǎ.

          Între timp la București e o frǎmântare printre nuntașii aleși. Premierul a ieșit în oraș în pelerinaj cu rugǎciune la Biserica Sf. Gheorghe Nou, face mǎtǎnii și se roagǎ sǎ scape ţara de recesiune. Cu ochii ţintǎ la Soare Rǎsare s-ar lepǎda de credinţa americanilor, ca Mateiaș feciorul cel mic al Brâncovenilor, dar se uitǎ președintele urât, nu e cu putinţǎ cǎ-i stǎ scutul de la Deveselu în gât.

          Și nici la US Open, dezvǎluire pe surse.com, nu are invitaţie. E și el om! Nu s-a mai pomenit umilinţǎ mai mare. Ar fi vrut sǎ-i punǎ pe frunte coroana Simonei cu tot partidul la picioare, când o fi sǎ fie sǎrbǎtoarea cea mare. Era potrivit înainte de campanie. Dar americanii l-au tratat cu refuz considerând fapta un abuz. Șansele ar putea sǎ-i creascǎ, i-au sugerat sǎ meargǎ cu spatele cǎtre ei, în mâini, pe frânghie, direct pe axǎ, cu faţa la rǎsǎrit, dacǎ vrea sǎ-l primeascǎ în tribunǎ. Ar mai fi timp aproape o lunǎ de antrenament.

          Odatǎ s-a cǎtrǎnit și i-a zis „madamei usturoi” sǎ gǎndeascǎ urgent o taxǎ pentru noi iar Prea Fericitului Daniel sǎ slujeascǎ pentru el, o sfeștanie.

Și noi suntem varani, baroane!

          Minciuna stǎ cu Viorel la masǎ. Sǎ stea la el, dar nu la mine-n casǎ! Bunica Pǎuna și mama, Dumnezeu sǎ le odihneascǎ, m-au învǎţat copil fiind sǎ iau aminte cǎ cel mai mare rǎu e ǎla care minte. Nu se inventase televizorul. Cinstea și omenia erau încǎ la mare preţ și poporul nu se furaja ca acum cu nutreţ. Mai rar prostul satului sǎ fie primar. Vedeai câte-un hoţ cârciumar, dar asta devenise cutumǎ. Când îl prindeai, îi dǎdeai peste mânǎ, insul o dregea cu o glumǎ și ca sǎ-ţi treacǎ, îţi turna cam o sǎptǎmânǎ în cinzeacǎ din damigeana a bunǎ, de prunǎ curatǎ. Aia era sǎptǎmâna luminatǎ.

          Minciunile lui Viorel n-au nici noapte nici zi, de te-ntrebi: de unde atâtea nerozii și resurse? Cum nu se rǎstoarnǎ mașina lui de curse când suprataxeazǎ benzina? sfinţește ca popa cu trafaletele, bugetele în recesiune și translateazǎ Europa în China, pe bune.

          Ba, asearǎ într-un grup de ţǎrani, mireni creștini, le povestea cǎ vom schimba piaţa la varǎ cu el președinte peste ţǎrișoarǎ și vom vinde pepeni de Dǎbuleni, pe lei africani, cǎ euro e în declin...  

          Dintrodatǎ m-am liniștit pe deplin. S-a deschis supapa. Cât e el de ortodox creștin, de unde atâta matrafox sau vin, sǎ ne-mbete pe toţi? Cǎ românii cât ar fi de idioţi, se pot lipsi de neveste la o adicǎ, dar când li se toarnǎ apa în vin, simt nenicǎ! Și-i dau o veste tristǎ, la minciuna asta nu rezistǎ

*

          Ce-am scris azi în zi sfântǎ de mare sǎrbǎtoare, Adormirea Maicii Domnului, nu mǎ încântǎ deloc. Se împlinesc pe deasupra 300 de ani de la tragica decapitare a Brâncovenilor. Ar fi trebuit poate sǎ mǎ aplec asupra lui Mateiaș copilul de 16 ani, care speriat de sângele fraţilor sǎi scurtaţi de capete a cedat zicându-i sultanului Mehmet cǎ-și schimbǎ credinţa și nu va mai fi creștin. O datǎ s-a uitat la el tatǎl sǎu Constantin și s-a întǎrit. Copilul ǎla speriat doar o clipǎ a crezut cǎ poate rǎstǎlmǎci.

          Cu așa înaintași cum poate rǎbda un popor minciunile în bulboane?

Sa nu uit. La mulţi ani tuturor Mariilor, fiicei mele Cristina Maria și nepotului meu Toma care azi a împlinit 8 ani!

Literaţii de la Mititica

          O slǎbiciune a trupului m-a ţinut câteva zile departe de spectacolul internetului, pe care probabil – și spun aici o platitudine – doar spectacolul vieţii îl poate depǎși. Cât sǎ reziste și organismul, adicǎ trupul, cu tot ce are întrânsul? Cǎ dacǎ iei și analizezi în dimensiunile ei o simplǎ minge de footbal, dintre milioanele care se rostogolesc în iarbǎ, pe maidan sau pe marile stadioane ale lumii, lovitǎ de ghetele nemiloase ale unui Garet Bale sau Ronaldo, sau mângâiatǎ tandru de un artist ca Mesi ce te-ar face sǎ roșești sub rochia miresi dacǎ ai fi scafandru și ai avea o fǎrâmǎ de simţire în inimǎ. Dar mingea aia rotundǎ, sub piele n-are nimic, nici mǎcar acolo douǎ trei obiele... Doar aer sub presiune. De la o vreme, nu mai are nici șiret, nici conștiinţǎ, nici coprehensiune și tot se dezumflǎ, încet-încet.

          Probabil sistemul meu imunitar, precar, s-a șubrezit de tot când a vǎzut sistemul lor mafiot șocat, sub izbiturile de par ale procurorilor. DNA-ul ǎla al ororilor n-are mamǎ, n-are tatǎ și nici judecǎtoarele, sentimentul surorilor. Bietului Felix, i s-a luat și Ica și soarele! Tare supǎrat am fost cǎ n-am putut participa în transhumanţa Antenelor pe asfaltul Cotrocenilor cu mioarele la pǎscut. Uff, ce m-a durut la șezut!
          Mai e timp, n-a trecut vacanţa mare! Poate ieșim din nou la plimbare cu Șova sau Mazarin de Constanţa, cu Duicu și ceilalţi nevinovaţi penali din circotecǎ. Mǎrșǎluim pânǎ la Giurgiu, prin Alexandria direct și ne oprim la bibliotecǎ, sǎ ne lǎsǎm cǎrţile. Egali de talentaţi, strânși din toate pǎrţile într-un proiect literar comun.
          Abia acum am dezlegat șarada, de ce-și dorea atât de mult autostrada!... Vicepremierul Dragnea nu era nebun și nici nu prevedea neapǎrat un tun comercial. Doar, vizionar, el o vedea pe Bombonica în ovaţii, acordând un premiu special pentru literaţii de la Mititica.

Plai bǎlai – pamflete

35 and FABULOUS

          Ușoarǎ ca un fulg e femeia când danseazǎ. Corpul ei întins în ochiul vânǎtorului paralizat de admiraţie freamǎtǎ la gândul cǎ aerul ca un arc, punte deasupra prǎpastiei, s-ar putea frânge. Saltul are naturaleţe și ţinutǎ, înǎlţime și eleganţǎ. Deasupra frunţii, luna(ooo, ce lunǎ plinǎ!) își ţesuse razele într-o plasǎ de siguranţǎ...
          La Lumi în curte, abia dupǎ ora 24 a început petrecerea. Grǎtarul încins din vreme, vinul și berile, au urnit mai greu întâmplarea de 35 de ani a fiicei mele. M-am așezat strategic pe un scaun ca sǎ-mi pot tulbura gândurile și sǎ iau distanţǎ. Experienţa celorlalţi 30 de ani, dincolo de lumea lor, îmi dǎdea dreptul sǎ privesc totul retras într-un ochi de sticlǎ.

M-a ajutat și muzica ce se revǎrsa dintr-un laptop, cu unduiri cunoscute, animatǎ de dj ADI, care își pǎrǎsise îndeletnicirea de grataragiu.(Bun grǎtarul!)
          La un momentdat, cum spuneam, dupǎ orele 24, pe ringul improvizat dansau fetele: Rami, Flore, Cristina, Lumi, Ralu, Ioni, Rodica, Maria, Ada  
          Erau și câţiva bǎieţi pe acolo. 

          Tortul pentru zâne, bineînţeles, de la Cofetǎria Irina

Cǎtușe jucǎușe

           Sunt unele teorii știinţifice care confirmǎ ce ni se pare cǎ simţim și noi cu acuitate, cǎ timpul, scǎpat din control, se grǎbește. Am avut parte în ultimii 3o de ani de o comprimare nebunǎ și o ardere acceleratǎ a etapelor, de parcǎ cineva în reactoare atomice experimenteazǎ noul curs al istoriei.

Anomalii climatice, tulburǎri profunde în scoarţa planetei și în pǎtura de ozon, au mișcat în noi cǎrǎmizile originale și zidul de apǎrare pare sǎ fi fost atins de un virus.

          Senzaţia indusǎ este cǎ în straturile sociale s-au produs grave alunecǎri de teren, mai ales datoritǎ defrișarii descreierate a pǎdurilor seculare. Sute de mii de hectare au fost rase de pe suprafeţele versanţilor și animale sǎlbatice înfometate, preistorice, au ieșit la drumul mare cu chipurile lor scabroase, intrând în pielea unor bipede mutante. Numai cǎ bipedele cele mai importante și-au fǎcut imperii media care sǎ lucreze zi-noapte la umanizarea și lustruirea trǎsǎturilor lor varanice, savante.
          Așa am ajuns la Varanul zilei, civilizat Intact întratât, încât ajunsese noapte de noapte pastorul Gâdea, gâdilându-l pe rât, sǎ-l spele pe dinţi într-un ocean de lapte și miere, dupǎ ce ziua întreagǎ uselise la Grifco partidele, când nu avea vise erotice cu președinţi suspendaţi, sau se hârjonise, ca Ulise, cu silfidele fierbinţi și exotice din justiţie.
          Mai bine joi searǎ suferea de inaniţie, decât sǎ cearǎ nevestei varzǎ cu cârnaţi! Sau, o fi de la vin?... O fi fost stricat.

          Ciudat, cum e viaţa! 
          Bun creștin s-a culcat cu nevasta și dimineaţa s-a trezit în cǎtușe cu ICA în pat. 

Notǎ:
          Jos pǎlǎria pentru domnișoara justiţie!
          Se zice cǎ nu e frumos sǎ te bucuri de necazul omului, dar el prea și-a fǎcut mendrele pe tulpina pomului...

Un pamflet. 

            

Porţi

Sǎ-ngenunchi

falnicul trunchi

de stejar

și sǎ-l dobori

sub clar de lunǎ plinǎ.

În luminișul pǎdurii.

sar așchii,

potolite scântei,

spiritele rele lovite

de gura securii

Sǎ-l cobori

în spate,

joi sau marţi,

nu în zi de post.

Stejarul e greu,

n-are rost

când împarţi

tainul, jumǎtate

cu Dumnezeu

Iar festinul apoi,

pe ștergar întins

în iarba cositǎ,

cu caș de oi nins, pitǎ

și slanǎ afumatǎ

stropitǎ din plin

cu horincǎ

și la sfârșit,

o junincǎ

prǎbușitǎ în jar

îmbǎtatǎ cu vin, sfânt, sec,

lângǎ un berbec.

Cǎ nu-i pomanǎ

și nici copârșeu

de vâslit

peste apa morţilor...

Eu, doar petrec

îngropând

în cuvânt

stâlpii porţilor

Cioplesc semnele mute.

Leg cu migalǎ

noduri la sfoarǎ,

în pomul vieţii

urc șarpele

înfǎșurat în spiralǎ.

Vǎd pǎsǎrile cerului

scǎldate în soarele

dimineţii de varǎ,

dintele lupului,

colacul, rozeta, crucea...

Aplecat asupra

trupului meu trec,

pe sub hǎizașul porţii,

toate

cuvintele

Oamani care slujesc liber. Recenzii - iulie 2014

Gǎinaţul de pasǎre.

          "La ora zece vom transmite în direct imagini de la sosirea Domniei Sale Dan Voiculescu la Tribunalul București". Mǎ pleznește peste faţǎ vocea plinǎ de respect a crainicei de la Realitatea. Mǎi oameni buni, omul ǎla vine acolo ca sǎ plece unde-i e locul, la pușcǎrie(treaba lui dacǎ înǎuntru va fi înscǎunat președintele de onoare al borfașilor!).
          Va fi îmbarcat într-o dubǎ, nu într-o navetǎ spaţialǎ, sǎ negocieze cu extratereștrii salvarea planetei!
          Nici într-un submarin atomic rusesec, invitat de Putin sǎ semneze actul de retrocedare a tezaurului, dupǎ ce ǎstuia i-a cǎzut din cer gǎinaţul de pasǎre, intrǎnd bietul om în fibrilaţie. Semnul ceresc șoptindu-i cǎ ar fi timpul sǎ-și plǎteascǎ toate datoriile. Nu era sǎ-l cheme pe marinar și sǎ-i facǎ propunerea. Avea omul lui, de la Dunǎrea!...

          Sus, pe culoarele raiului, la umbra unui palmier, un ziarist curajos, Brunea Fox, la întrebat pe președintele rus:
          – De ce nu l-aţi pus pe premier paznic la comoarǎ? E viitor președinte.
          – Nu pot! E, și ortodox, și fecioarǎ. Minte și vinde tot! Aflǎ Kabaieva și se aprinde...
          S-a fǎcut ora 13 în sala de judecatǎ la Tribunal. Domnia Sa Dan Voiculescu așteaptǎ în costum elegant
          Se spune cǎ în spatele unui bǎrbat important, stǎ o femeie puternicǎ. Nu știu cum e Alina Kabieva, dar ICA asta, e o nemernicǎ!

Plai balai. Pamflet

Porţi românești

          Sǎ fi campion mondial, mai ales la un joc de echipe, este un lucru formidabil. Din nou fetele au urcat pe acoperișul lumii și au pus acolo sus tricolorul. Bucuria e mult mai mare dacǎ te gândești cǎ superbul rezultat a fost obţinut de hambalistele noastre junioare. Înseamnǎ cǎ în ciuda „eforturilor”, avem viitor. O livadǎ tânǎrǎ abia datǎ pe rod a ţinut sǎ rǎsplǎteascǎ grǎdinarul, punându-i pe masǎ fructe de aur. A auzit cineva de Aurelian Roșca? Numele lui, poartǎ aur de la Roșia. 
           E recomfortant sǎ vezi cǎ au mai rǎmas oameni care își vǎd de treabǎ din pasiune și talent pe salarii de mizerie, departe de colcǎiala corupţilor, traficul deșǎnţat al politicienilor, bǎtǎliile mizerabile ale partidelor, ale cǎror strategii gândite la Grifco sau în Bârlogul lupilor, sunt apoi expuse lasciv pânǎ la saturaţie pe ecranele bolnave ale televiziunilor, cu singurul scop, acela de a ne învrajbi și a ne destructura ca fiinţǎ naţionalǎ și ca popor.

          M-am întors de câteva zile din Bucovina și Maramureș. Zece zile în care m-am reîncǎrcat de românism și aer curat. Chiar dacǎ pe versanţii munţilor e vizibil, criminalii pǎdurilor nici mǎcar n-au gǎsit cu cale sǎ mai ștergǎ urmele jafului lor abominabil, încǎ mai sunt pǎduri în picioare. Am vǎzut la Mânastirea Sǎpânţa Peri, lângǎ cea mai înaltǎ bisericǎ de lemn din lume un om cioplind lemnul. Lemnul gros ca trupul unui om voinic.

Am intrat în vorbǎ. Fǎcea o poartǎ. Una din vestitele porţi maramureșene. Nu se grǎbea, cu migalǎ aplecat asupra lucrului sǎu, își încrusta semnele pe care cu vorbǎ așezatǎ încerca sǎ mi le explice. Roata soarelui, sfoara, nodurile, șarpele casei, pomul vieţii, pasarile cerului și colţul de lup. Fiecare semn cu rostul lui.

          Poarta e pentru fiul meu. Îngropǎm întâi cei trei stâlpi în locul ales punem hǎizașul(acoperișul), dupǎ care ne apucǎm sǎ înǎlţǎm casa. Cum, întâi poarta și dupǎ aceea locuinţa? întreb eu. Casa nu-i trainicǎ și gospodǎria și familia ocrotitǎ, daca nu trecem toate materialele de construcţie pe sub poartǎ, iar apoi când totul e gǎtat, mireasa. Lemnul din pǎdure pentru porţi îl tǎiem pe lunǎ plinǎ și îl cǎrǎm în vale doar marţea și joia, sau sâmbǎta daca suntem înghesuiţi, în zi de dulce. Te vǎd nedumerit, n-are nici un rost. Cum poţi cinsti oleacǎ de horincǎ fǎrǎ ceapǎ, pitǎ, slanǎ afumatǎ și o bucatǎ de telemea de oaie, în zi de post!?

          Mǎ gândeam, fetele noastre ca florile, prinse în hora bucuriei lor dupǎ victoria categoricǎ din finalǎ împotriva nemţoaicelor, le va duce cineva sǎ le treacǎ pe sub poartǎ, sǎ le fereascǎ de rele, înainte sǎ apuce primul ortodox, sǎ le binecuvânteze la Palatul Victoria?

Prietenii mei scriitorii. Lulu Ioan MARARU

          Astǎzi e rândul lui Lulu Ioan MARARU. Cu Lulu mǎ cunosc dintr-o altǎ viaţǎ, pierdutǎ în cea mai mare parte, undeva unde oamenii se amestecau cu mașinile, într-o rotativǎ uriașǎ. Eram oameni de calitate, dar lucram pentru calitatea Daciilor, pentru calitatea oamenilor nu era timp. Zeci de ani ne-am întâlnit și ne-am salutat în fiecare zi, fǎrǎ sǎ știm unul despre altul, cǎ ne bântuie aceeași muzǎ.

          Ne-am pensionat cam în aceeași perioadǎ. Eu între timp am publicat câteva cǎrţi. El mai întâi a plantat via, și-a însușit taina vinului și într-o zi m-a sunat la telefon. Ioane vreau sǎ bem un vin împreunǎ.

          A adus vinul. Vinul era bun!

          Și ne-am luat la povești. Apoi a început sǎ-și scoatǎ caietele scrise de mânǎ. Multe.

          – Vreau sǎ-ţi citesc ceva. Mi-a citit. Scrisul era bun.

          Luaţi de gustaţi și dumneavoastrǎ, doar cǎ vinul s-a terminat.

Povestea poveștilor nepovestite

          Prea târziu am aflat de poveștile care se depǎnau pe vremea copilǎriei și astfel n-am știut cum sǎ mǎ bucur de ele, trecându-mi vremea. Fǎcând pas peste perioada lor, mǎ întreb cum se explicǎ acest gol? Constat cǎ doar motive conjuncturale și nicidecum de ignoranţǎ, pot fi imputate și obligatoriu acceptate. Astfel împǎcat, dar nu și mulţumit accept situaţia. Cu ochii mijiţi, ademenitoarea chemare mǎ îmbie la o întoarcere vremelnicǎ în timp și-mi pune la dispoziţie, imagini, sunete, stǎri, fascinaţii, mirǎri, semne de întrebare și un râs zglobiu inimitabil. Pe fondul imponderabil al stǎrii, îmi apare în faţǎ crâșma Gotculesei, în pragul cǎreia o nazǎresc pe însǎși Gotculeasa.

          Crâșmǎriţa, mamǎ și nevastǎ de plutaș, scundǎ, aprigǎ de limbǎ, grasǎ de mijloc și cu mers de raţǎ, ţinea cârciuma într-un salon din propria casǎ. Salonul acela era Sesamul meu, plin de giuvaieruri și povești tǎinuite, pentru deschiderea cǎruia nu am știut niciodatǎ formula magicǎ. Întotdeauna când treceam prin faţǎ, auzeam cascade de râs ce se revǎrsau din pereţii crâșmei. Mușterii de bazǎ, povestitori unici, erau plutașii de pe Bistriţa.

          Pe bǎdia Vasâli’ a lu’Gotcu, plutaș pensionar, îl vedeam mai totdeauna pe verandǎ, într-un jilţ, pufǎind mahorcǎ. El fǎcea parte dintr-un decor care nu se schimba. Eu deja ca bǎieţii de vârsta mea, trecusem în ciclul întâi. Îl salutam dinadins cu glas tare pentru cǎ i se a tocise auzul și-i împǎienjenise vederea. Ne rǎspundea de fiecare datǎ, parcǎ așteptându-ne, cu o înșiruire de cuvinte pronunţate și armonizate într-un monolog animat și hilar. Limba pe care o folosea era strǎinǎ meleagurilor noastre și-i venea din animaţia ultimelor cotloane ale copilǎriei, care în mintea sa încǎ se mai jucau de-a pitita cu viaţa.

          Ne prǎpǎdeam de râs pornind la drum și repetându-i spusele, pentru a mai savura o porţie strașnicǎ. De vreme ce era mereu pus pe șotii, îl fericeam și-l invidiam. Era tot timpul în jilţ, nu trebuia sǎ meargǎ la școalǎ, masa i se servea chiar acolo, n-avea nici o treabǎ și putea sǎ facǎ ce vrea, sau sǎ nu facǎ nimic. Aflase pișicherul de el cǎ-i cu picioarele în douǎ luntri, dar o fǎcea pe nisnaiul ca sǎ mai treacǎ-petreacǎ ceva vreme. Acuma știu, în rolul de neputincios hǎrazit omului într-un final, rǎmâne doar iubirea, singura care are puterea sǎ refuze sǎ-și ia adio.

          Umbla printre noi copiii o snoavǎ, cum cǎ la tinereţe a pus rǎmǎșag cu camarazii plutași cǎ poate da o sutǎ de pârţuri. Cicǎ s-a dezbrǎcat la izmene și s-a așezat cu curul în sus. Unul dintre ei a fost desemnat sǎ numere cu glas tare, pentru a nu fi trași pe sfoarǎ. S-a dat semnalul și ca la comandǎ, bǎdia Gotcu a început sǎ mitralieze. La un moment dat i s-a reproșat cǎ-i prea ridicatǎ cadenţa și numǎrarea nu mai poate ţine șirul. La urmǎ, dupǎ alea o sutǎ, cicǎ ar mai fi servit câteva de la el, “așa pi digeaba” și pentru a evita orice urmǎ de tǎgadǎ. Se  mai zvonea cǎ rǎmǎșagul a fost bǎut în crâșmǎ, asortat cu șǎguieli și prǎpǎdeli de râs. Legat de povestea pârţurilor, nu vǎ pot spune câte dezbateri și încercǎri au avut loc cu leatul meu, întru dezlegarea misterului.

          Acum când nu mai știu nimic de crâșma Gotculesei, îmi fac curaj și intru în Sesamul  imaginaţiei copilǎriei mele. Urc douǎ trepte și din trei pași traversez veranda fericirii lui Moș Gotcu. Sunt în faţa ușii, forţez cu imaginaţia și prin efracţie, singura formulǎ accesibilǎ, mǎ vǎd în salonul care ascunde comori și povești halucinante.

          Mi se aratǎ o încǎpere mǎricicǎ, dominatǎ de o masǎ grea din stejar cu bǎnci pe mǎsurǎ și fǎrǎ spǎtar. Pe pereţi sunt atârnate trei tablouri cu peisaje lacustre, ușor intristate de mahorca depusǎ. Douǎ sunt pe carton și unul cu doi cocostârci, doi nuferi și douǎ broaște, cu dispunere simetricǎ, cusut la muscǎ . Într-un colţ la rǎsǎrit o luminiţǎ licǎre chipul îndurerat al Maicii Domnului. Nici un raft, nici un pahar, nici o tejghea, ci  doar douǎ scrumelniţe bogate din lut ars.

          Printr-un perete, o ușǎ cu geam fǎrǎ perdea., dǎ în bucǎtǎrie. De aici Gotculeasa trage cu ochii la mușterii și aude comenzile între douǎ mestecǎri în oale. Câteodatǎ, luatǎ cu mestecatul uitǎ de comandǎ

          – Da hai cucoanǎ o datǎ câ murim di sǎti!

          – Iaca amu, ci-i atâta grabâ câ dor nu ardi nica. Poati gâtleju’ vostru, câ di ci turnaţ’ pi dânsu’ mǎi tari l-aprindiţ!

          Niciodatǎ bǎrbatu-sǎu nu a înţeles de ce era așa acrǎ cu “pacienţii” de parcǎ i-ar alunga. Pacienţi, așa le spunea la mușterii. “Pǎi nu vin ei la crâșmâ sâ sâ dreagâ? se întreba ca și cum ar fi întrebat-o altul, culegând astfel impresii din stânga și din dreapta, mândrǎ de propria gǎselniţǎ.

          El nu avea cum sǎ înţeleagǎ cǎ tocmai de aceea, cu firea ei cǎtrǎnitǎ, dar pânǎ la urmǎ cǎzând la învoialǎ, atrǎgea mai dihai mușterii. Dar mai ales, el nu pricepea cǎ sǎrmana de ea muștruluind mușterii, îl muștruluia chiar pe dânsu, care, ca fost commandant de plutǎ, nu lipsea de la nici un zaiafet. Bǎtea și ea șaua, dar fǎr’ de folos. Nu avea cum sǎ-i reproșeze în faţǎ pentru cǎ era femeie și nu se cǎdea sǎ-și ia bǎrbatul “la trei pǎzește”, mai ales cǎ vorba ceea, bea acasǎ și-apoi, nu era el omul care aducea banii nemișcaţi la chimir?

          Gotculeasa iese din bucǎtǎrie legǎnându-se și antrenând miros nǎucitor de sarmale. În mâna stângǎ ţine o carafǎ de forma voluptoasǎ a corpului ei, iar în dreapta o cheie uriașǎ. Se lasǎ în genunchi icnind, descuie ocaua de lacǎtǎ și ridicǎ un capac. Lasǎ carafa pe buza intrǎrii și coboarǎ pe trepte. Ajunsǎ jos, cu o mânǎ catǎ carafa care dispare.

          – Di cari sâ v-aduc?

          Întrebarea nu este auzitǎ de vorbele încrucișate peste masa mușteriilor și figura Gotculesei se iţi’ în gura beciului.

          – Ei, da’ parcǎ bǎutura v-o luat auzu’!... Ci sâ v-aduc?

          – Ceva tari cucoanâ, sâ fii bun pintru barbaţ’, da’ și pintru fimei, dacâ-l bem noi! Riesling sâ fii! Râsetele mușteriilor acrii și mai tare figura cǎtrǎnitǎ a crâșmǎriţei.

          – Ap’ i da, câ dacâ v-ar duci capu’ la treabâ cum v-a duci la prostii?!... ǎhǎ! Halal barbaţ’!

          Dupǎ un timp carafa generoasǎ și plinǎ ochi cu fericire, apare pe buza pivniţei și se aburi la faţǎ , rușinatǎ la vedere atâtor voinici. Apare și Gotculeasa, încuie lǎcata, pune carafa pe masǎ și gâfâind ușor, pleacǎ în leagǎn cǎtre  bucǎtǎrie.

          – Da’…ci zâci mata cǎ faci bun di mâncari? întrebǎ într-o doarǎ, unul mai de-al casei, în cârdǎșie cu ceilalţi.

          – Ap’i, iaca niști  sarmali.

          – Șâ… ţ-o ișât buni?

          – D-ap’i cum sâ nu câ do’r le-am pus di’ tǎti.

          – Ei?!... se minunǎ mușteriul îndoindu-se. Șâ … crez’ mata câ scǎchi de noi pânǎ n-om gusta?

          – Ap’i da, cum sâ nu, câ do’r voi mi-aţ’ pus curechiu la murat!

          – Ei, amu șâ matali! Ap’i dacâ-ţ pune’m noi curechiu la murat, îţ lipsǎm în v-o zâ di la masâ? Haide bre cucoanâ, rupi acolo câţiva gǎluști câ n-ǎi sǎrǎci.ș-ap’i, nu ni-i da pi digeaba!

          Sensibilizatǎ de “mirosul” banilor nu mai scoase nici o vorbǎ lǎsându-i sǎ saliveze și sperând un preţ bun. Intrǎ în bucǎtǎrie și trânti ușa dupǎ ea. De altfel cam acesta le era jocul și mizau cǎ vor ajunge la o înţelegere, cum fǎcuserǎ întotdeauna.