Schimbul 1. Fragmentul al doilea din capitol.

 Notă. Mâine e Sfântul Ion şi au trecut sărbătorile. Va trebui să mă opresc şi eu din daruri. Fructele sunt prea crude. Poate când or mai da în pârg...

*

Noi cei de la control când se fabricau cutii de viteze Estafette, am prins acea perioadă la angajare, ne strângeam în laboratorul lui Staicu, o încăpere mare din zid poziţionată sub biroul de la etaj al şefului de secţie, cu geamuri largi ce dădeau spre afară şi cu pervazurile pline de flori. Se mai găseau acolo un microscop universal, câteva durimetre şi dulapuri în care adăstau aşezate pe rafturi o seamă de instrumente de măsurat, truse de cale, o potcoavă cât statul de om pentru verificat divizarea roţilor dinţate şi multe altele. Toate îmbătrânite tehnic, dar bine păstrate, şterse cu piele de căprioară după folosire, prin grija omului ordonat şi riguros care era Ion Staicu. Înaintea lui a lucrat acolo Mitică Fulger, dar a plecat repede şef de grupă la Sculărie.

Petre Miu cobora din biroul de la etajul 1 şi ne ţinea şedinţă în fiecare zi dimineaţa. El mai avea un birou la etajul doi, BOB-ul, căci a funcţionat toată viaţa ca secretar de partid. Acolo exista şi un televizor, televizorul acela îşi va găsi în carte rolul lui.

Sunt sigur că Miulescu şi-ar fi dorit să iasă concomitent la pensie din ambele birouri odată, dar în decembrie 89 i s-au dat planurile peste cap şi biroul acela de la etajul doi i-a revenit de drept cu televizor cu tot, Sindicatului liber. A rămas moştenire pânza roşie de pe masa lungă, cele două bănci făcute de tâmplar, dulapul de metal unde se ţineau documentele(mult mai puţine la sindicatul liber), doar tabloul tovarăşului a fost dat jos. Nu e acum momentul, nu ştiam toate acestea în prima mea zi de serviciu.

În laboratorul lui Staicu partea centrală a încăperii era ocupată de un platou,  cred că avea o tonă ca greutate, o masă mare plană tuşată din oţel masiv cam cât o masă de pârlit şi tranşat un porc de 200 de kilograme la ţară în ajunul Crăciunului. Toată lumea de acolo îi spuneau ritplat, dar nu cred că era tehnic denumirea corectă. Pe platoul acela era aşezat un cub într-o margine şi două perechi de prisme una peste alta, depărtate, între care pe un dorn înfipt în ea stătea carcasa (carcasa porcului) de aluminiu a cutiei, pe care o răsucea toată ziua la foc mic. Porcul avea picioarele şi capul retezate deja. Ion Staicu nu se oprea din lucru nici când ne vorbea Miu la şedinţă.

Se învârtea în jurul ritplatului ca un titirez împingându-ne uşor, ca să nu-i stăm în cale şi manevra într-un dute-vino continuu un dispozitiv alcătuit din două tije dintre care una mobilă, montate pe o talpă plană ce luneca pe suprafaţa mesei. Dispozitivul aducea cu o pârlitoare improvizată, ca să păstrăm plasticitatea imaginii anterioare (aşa o vedeam eu atunci). În vârful tijei mobile era prins cum am aflat mai târziu un pupitast cu ecran gradat. Nu ieşea nici o flacără din palpatorul sensibil cu bilă! Probabil că în ecranul acela erau înregistrate firele de păr din şoriciul porcului.

Nici nu se termina şedinţa şi îl ruga pe Gheorghe Stanca controlorul de la carcase, sub ochii căruia se îngrăşase porcul, să-l ajute ca să-l întoarcă pe cealaltă parte. Cu un ciocan de bronz îi înfigea încă un dorn mai subţire (aş zice după treaba asta că de fapt porcul era o scroafă) şi amândoi apucau de dornuri şi le aşezau pe patru cale egale. Corpul animalului, greu deh, abia de reuşeau să nu-l scape din mâini!... Şi Ionică, iar dădea drumul la pârlitoare. Nota într-un carnet urmele firelor de păr înregistrate pe ecranul acelui ceas, socotea ce socotea şi începea din nou. Probabil că nu-i ieşiseră la numărătoare.

Am prestat şi eu în laboratorul acela, mult mai târziu, o vreme. El pentru Dacia, eu pentru Oltcit, dar vă spun sincer nu aveam răbdarea şi meticulozitatea lui Staicu, să pierd toată ziua ca să pârlesc un porc. Îmi făcusem dispozitive ajutătoare şi într-o oră, maxim două, terminam tot ce era de făcut acolo. E vina mea desigur! Mi se confirmase a doua oară că sunt superficial. Am lucrat câteva luni, imediat după terminarea liceului, suplinitor într-un sat, la clasele 5-8. După 35 de minute terminam ora şi cu predatul, şi cu ascultatul, şi nu mai aveam ce le spune copiilor, ora fiind de cincizeci de minute. Doar nu era să le citesc din poeziile mele interzise mai târziu. Să le spun bancuri n-aveam talent. Evident că m-am retras din învăţământ, nu-mi plăcea să păcălesc copiii.

Pe şefi la uzină, n-aveam de ce! Dacă mă găseau stând pe scaun rămâneam acolo nu mă făceam că lucrez. Bun băiat Staicu, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el că tot timpul stătea în picioare! Profesionist, dar temător. Vorbea cu doamna Tudor rezemat de ritplat şi dacă intra cineva pe uşă, dădea drumul la pârlitoare. Doamna Tudor era singura femeie din grupa lui Miu, secretara. N-o ţinea în birou cu el.

Curând au venit şi vremuri mai bune când n-a mai putut ţine piept avalanşei de femei care doreau să intre la calitate. Şi mai de voie, mai de nevoie, împins blând de la spate de secretarul de partid pe uzină, trebuia să ţină cont de promovarea femeii nu? situaţia pe sexe s-a schimbat şi în grupa lui Miu.

–De azi în colectivul nostru a mai venit un coleg. Vă rog să-l ajutaţi să se integreze, a terminat liceul şi va fi schimbul nostru de mâine. Şi către secretară:

–Doamnă, să-i faceţi bon de halat şi să mergeţi după acte la personal, iar tu Cojocare să-l iei pe lângă tine şi să-i arăţi tot ce ştii. Deocamdată va lucra în atelierul Diverse. Să-l ţii departe de Aurică, că-l strică! (Nu se=mpiedica ditamai secretarul de partid de un rahat de cacofonie!) Ăsta e în stare să-l înveţe la prostii. Apropo Aurică şi azi miroşi a băutură, ce mi-ai promis? Să treci prin montaj şi să-ţi iei strâmbăturile alea de schimbătoare de viteze înapoi! Atât te-am rugat, să nu mai văd stiva de manete aruncate pe jos de nebunii ăia că nu se pot monta!

–Petrică, tu şti bine că ăsta e mirosul meu natural. (Aurică Manea avea o voce spăşită de om amărât, domol.) Nu sunt muiere să dau cu parfum şi nici baligă de cal! Iar manetele alea, dacă te uitai mai bine, vedeai că sunt furate de ei la schimbul trei nu sunt date de mine. Nu sunt marcate cu vopsea, deci nu sunt trecute prin control.

Nea Aurică mai în vârstă decât toţi s-a prăpădit Dumnezeu să-l ierte! Era singurul care vorbea la pertu cu şeful Miu. Lucraseră împreună la Hala IV, amândoi controlori. Aşa e viaţa îmbârligată. Îi cam plăcea ţuica dar era un om cumsecade. Lua din dulap un gât de ţuică, reglorii îi învăţaseră melicul şi păstrau totdeauna sticla umplută la semn. (Vino să vezi că nu m-am atins de ea e la fel ca săptămâna trecută!) Am mers împreună de la şedinţă. Acum eram trei controlori în atelierul Diverse. Ajunşi la punctul de control final, Aurică s-a desprins de noi el îşi avea dulapul în linie. Nu era încuiat. A luat sticla şi a tras un gât mai lung, cu sete. Apoi a dat la o parte operatorul care redresa după sudură degetul levierului şi cu mâna lui, direct în dispozitivul de control, a îndreptat personal toate manetele, fluierând în zgomotul acela din linie un cântec de pahar.

Îmi dau seama că din tot ce am povestit până acum spiritul meu caustic a extras mai mult părţile negative şi că în uzină toate lucrurile păreau să meargă anapoda. Vă daţi seama că schimbasem o lume şi intrasem în alta pe care n-o înţelegeam, iar zgomotul acela de fond infernal din secţie, declanşat nu de o moară ci de sute de mori care măcinau fiarele, nu avea darul să mă limpezească, distingeam deformat. Aburii, mirosurile, şpanul de pe jos, uleiurile care se scurgeau pe cimentul jupuit, stivele de piese în dezordine, utilajele aruncate ca seminţele din pumni, pe un câmp neîngrijit, îmi intrau în ochi ca o ceaţă groasă şi distingeam doar nişte umbre, oamenii.

Patruzeci de ani am trăit în acel mediu şi m-am transformat odată cu el. Aici ar fi potrivită o altă fotografie, să consult arhivele poate găsesc cum arăta secţia când am intrat prima oară în ea. Cum arată acum? şi de ce mă simt legat de oamenii cu care m-am certat, pe care i-am ajutat şi m-au ajutat în aceeaşi măsură, pe unii i-am admirat, pe câţiva i-am iubit, pe alţii am încercat să-i înţeleg. Ei fac parte din mândria mea că am trăit lângă ei şi e o altă poveste. Din păcate nu ne mai putem aduna toţi decât între filele unei cărţi. Cum poate cuprinde o carte, viaţa?

Victor Cojocaru m-a învăţat tot ce ştiu, ce reprezintă o sutime, ce înseamnă un micron, cum să interpretez un desen de construcţie, ce e o cotă, o toleranţă, un lanţ de cote, un ajustaj, cum se măsoară cu şublerul, cu micrometrul, cum se face un joc de cale. A mers cu mine la microscopul din laboratorul lui Staicu şi după ceva parlamentări l-a convins să mă lase să-l folosesc. Cum se măsoară rugozitatea cu rugozimetru, dar mai ales cu buricul degetului mare…

Celelalte, intransigenţa, respectul oamenilor, le-am însuşit singur, prindeam repede.

Schimbul 1. Fragment de Capitol

Povestiri din Cutia de viteze

              În şpan se intra cam pe la şapte şi jumătate. Până atunci maiştrii, şefii formaţiilor, se informaseră deja la montaj care sunt lipsurile. Prima grijă când intrau în secţie era să treacă pe la căpătâiul bolnavului. Spitalul de campanie aflându-se imediat în dreapta. Să-i citească pe rând pulsul, tensiunea arterială şi restul datelor, fiecare pe specialitatea şi domeniul lui şi să completeze conştiincios fişa  medicală. Rar se întâmpla să găseşti bolnavul sănătos şi în stare normală, adică să-şi fi făcut norma de cutii de viteze în schimbul trei fără nici o problemă.

Ori gâfâia, cu respiraţia întretăiată, ori avea febră şi i se ridicase tensiunea de-i săreau piuliţele de la contur, ori il dureau rinichii, ori nu mai funcţiona ficatul, ori i se blocaseră sateliţii. Să te ferească sfântul să i se urce problemele la cap şi bolnavul să fluiere în viteza IV-a ca nebunul, sau să fi călcat strâmb fie pinionul de atac, fie roată, unul dintre ei, să se strice  buna înţelegere şi viaţa de cuplu…  Atunci era al dracului de tot! Fiecare în sinea lui era pregătit de răul cel mai rău.

Se strângeau ca la capul mortului în bancul de probă toţi specialiştii plus corul de bocitoare, de parcă se dăduse cu goarna că s-a deschis povarna. Nu mai aveai loc de atâta suflare. Nea Ion Surditu, controlorul în halatul lui galben, asculta cu stetoscopul în prelungirea urechii corpul bolnav al cutiei şi explica precum un profesor chirurg mâna întâi la masa de operaţie în faţa studenţilor medicinişti unde e buba şi cum ar trebui extirpată.

Venise şi directorul, unul dintre ei să zicem că de data asta era Liviu Păunescu, sau Ivan Constantinescu sau Georgică Vasilache… Nu Vasilache nu că e mai gomos şi se supără dacă-l amintesc. I-a făcut semn şefului de secţie să iasă afară.

–Bădiliţă caută-l pe tovarăşul Miulescu şi veniţi amândoi la tine în birou.

–Nu intraţi să ascultaţi problema? Huruie mai tare pe mers înapoi. Liberez locul. Îi dau afară pe toţi şi închidem uşa la cabină. Aşa se aude mai bine.

–Măi Vasilică ţi-am zis, asta e durerea mea cu tine, îmi bat gura degeaba!… Păi atunci de ce vă mai plătesc pe voi?

Iliuţă, maistrul de la diverse, mic şi pipernicit cum era el, îşi băgă capul între umeri văzând atâta lume strânsă şi trecu mai departe nu intra în montaj, strecurându-se printre muncitori până la linia lui de Diverse. Îi dădu ocol. Lucrurile păreau în ordine.  A strâns legitimaţiile şi cu inima îndoită şi-a făcut curaj şi s-a întors la montaj. Avea totuşi speranţă. Tevatura era prea mare ca să fie generată de furcile şi măţăraiele sale. A ocolit mulţimea adunată ce parcă se mai rărise, intrând nu pe la bancul de probă, ci pe la celălalt capăt al benzii. Fata care asamblase capace în schimbul trei, se îmbrăcase deja să plece acasă, îi venise schimbul, îl strigă:

–Nea Iliuţă o zbârceai în cozoroc!...  De la trei nu mai am pătrate! Dacă nu era treaba cu cuplu conic intrai matale pe ţeava tunului! Mare noroc! De unde luase nebuna  expresia aia cu  „zbârcitul în cozoroc”? nu pot să ştiu, că nici în dicţionar nu e! Poate de la şapca ce-o purta şmechereşte pe ochi. Îi înflorise un zâmbet pe suflet în interior ca o dâră, dar nu trebuia să-l dea pe faţă. De n-ar lucra ăştia nici azi, poate mi-aş mai reveni o ţâră!

Trecu şi pe la celelalte posturi, îşi notă într-un carneţel stocurile şi se grăbi să ajungă la şedinţă. O şedinţă scurtă de zece minute în care comunica reglorilor priorităţile zilei.

În general operatorii ştiau fiecare ce are de făcut. Îşi trăgeau piesele de la operaţiile anterioare, în coşuri sau în cutii de metal cu un cârlig, târşindu-le direct pe ciment, porneau maşinile să se încălzească, mai schimbau o vorbă  între ei, sau plecau după vreun dispozitiv sau sculă la magazia de SDV-uri a doamnei cu nume de floare, mai în vârstă, care a ieşit de mult la pensie. Trandafir sau Bujor, nu sunt sigur cum o chema. Oricum nu conta! Floare era numai numele, căci dacă aveai nevoie de ceva, o freză specială, un cuţit cu pastilă vidia spre exemplu, scotea pe ghişeu numai ghimpii. Găseai la ea doar şpirale şi pietre de polizor.

–Ce crezi dumneata că vidia creşte pe câmp? Costă parale! de unde să ia statul să vă dea la toţi? Descurcă-te şi dumneata cum poţi!... După ce normatorul a adus-o pe Jeniţa la magazie s-a schimbat Mariţa. S-a schimbat şi magazia i-au construit una nouă, au ridicat-o sus pe scări, numai de drag să urci la ea când înflorea, dar toate la timpul lor.

          Îl auzeam pe meşterul Ilie, din punctul meu de control final:

–Ce dracu băi Sora, iar n-ai avut pătrate la montaj? Sora, nefiind sora nimănui ci reglorul care răspundea de pătrate, iar pătratele erau de fapt axe de readucere. Un ax de ɸ13 strunjit şi rectificat cu filet la un cap, iar la celălalt având un pătrat broşat şi frezat la mijloc, cu un alezaj ce străpungea doua din laturile prin care trecuse freza să bărbierească materialul. Pe alezajul ăla de ɸ 8 intra un alt ax cu două canale de blocare care trecea prin futaci. Futaciul(levierul de selecţie)nu era cu o sferă ca la om era special, avea două.  Una mai mare de ɸ14 şi alta mai mică de ɸ12 aplatizată pe două părţi. Cea de ɸ14 întra  în levierul de selecţie al vitezelor, cealaltă în canalul axelor de furci.

Tot ansamblul acesta era plasat în capacul spate din aluminiu al cutiei, de unde printr-un ax de ieşire se manevrau toate schimbările de viteze. Sunt sigur că nu aţi înţeles mare lucru, dar nu insist. Am să vorbesc cu editorul cărţii când va fi gata, să punem în pagină câteva fotografii. O imagine face mai mult decât zece pagini de descriere epică, chiar dacă ultimului meu roman tipărit, Guşterele, un anume public exigent i-a reproşat că nu are epic suficient, nu vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră.

Numai să nu se ridice prea mult preţul pe chestia asta!… Nu cred, nu-i cer să facă poze color că nu suntem casă de mode! Important de ştiut că reperele respective aveau de respectat condiţii stricte de perpendicularităţi, simetrii ale alezajelor şi antraxe ale sferelor la care îţi trebuia puţină carte ca să le poţi stăpânii prin reglaje. Nu vreau să zic, Doamne fereşte că bietul Sora n-ar fi avut carte suficientă, A făcut şi şcoala de maiştrii mai târziu. Era el mai lent, mai încet de felul lui. Dădea din cap, te aproba, dar până să-şi clintească picioarele dacă îl trimiteai undeva, dura. O să revin fără îndoială, dar să reiau dimineaţa de unde o lăsasem.

–Nea Petrică o-i fi matale Mare Şef la calitate, da am să te rog azi să priveşti situaţia ca un secretar de partid. Se aşezase în capul mesei pe scaunul şefului de secţie şi continuă. Era un scaun special transformat dintr-o banchetă de Dacie. Stătuse o vreme prin laboratorul lui Staicu, adus de pe la Montajul general. Controlorii noştri mergeau des la Finisări să probeze cutiile reclamate pe pistă. S-a împiedicat vreunul de el şi l-a aruncat în camionetă. Unde să-l lase că la banc era deja unul? L-a dus în laborator unde ţineam noi ăştia de la control şedinţele.

L-a văzut Bădiliţă a chemat tâmplarul şi i-a dat sarcină să-l aranjeze şi să-l ducă sus în birou.

–Bun fotoliu ţi-ai tras Vasilicâ! Are vre-un buton? Se dă pe spate? Cine îl întinde,tu, sau Mioara secretara? Bădiliţă se roşise tot! Un băiat fin, educat…

–Hai că nu te spun la nevastă. (Sigur directorul era Liviu nu era Ivan!) Reluăm:

–Nea Petrică, nu spun eu să dai drumul la cutii, calitatea e supremă în socialismul nostru multilateral dezvoltat, dar să te gândeşti la oameni, ei au muncit, şi au o problemă. Cum le dăm salariu? şi dacă blocăm, va trebui să demontăm toate cutiile, pierdem câteva zile… Şi cel mai grav e că va sta banda! Ne trezim cu primul secretar peste noi! Mai analizează, îl ai pe Bădiliţă, analizaţi împreună! Cu specialiştii tăi, cu Surditu, cu Mincu îl cooptaţi pe Iordache de la tehnologi, să mai lase afacerile cu cupluri conice de Rabă, că-mi vin odată dracii, cât de specialist e! Corectaţi pata de contact şi asiguraţi-vă că băgaţi în tratament piese bune. În plus pune băieţii tăi să facă măsurători să vedem dacă nu cumva nu mai stăpânim deformaţiile din tratamentul termic. Nu te învăţ eu. Aştept un raport.

–Domnule Director, (probabil că în mintea mea de scriitor diletant se produsese o confuzie, un secretar de partid trebuia să-i zică tovarăşe, directorului dacă era pe vremea ailaltă!... Sau poate nu era pe vremea ailaltă?…Să nu fi fost Director Liviu Păunescu? Să fi fost Constantinescu Ivan?... Ca scriitor nu reproduc aici uzina în date exacte, într-o ordine a lucrurilor, nu sunt istoric, eu descriu generalităţi semnificative, tipologii, nu mă uit în acte.)

–Am atâta experienţă încât credeţi-mă ştiu ce am de făcut! Putem să ne dăm pe româneşte în cur şi-n cap, să ne scremem mult şi bine, zgomotului de cuplu conic nu-i găsim cauza, nu-l putem preveni, el se rezolvă de la sine!

–Petrică, eu zic totuşi că ne înşeală şi bancul! Adăugă şi Bădiliţă de pe scaunul cam tare pe care era aşezat. (Mobilierul birourilor a fost schimbat la uzină abia după ce s-au instalat francezii.) Între timp secretara venise cu trei cafele aburinde. A lăsat-o să împrăştie cafelele şi a continuat.

–O să-l pun pe meşterul Panait cu mecanicii lui să schimbe flanşa şi rulmenţii de la banc că motorul, l-ai auzit, parcă ar fi de tanc. Zgomotul se transmite la cutie. Directorul Liviu deja nu mai urmărea conversaţia, nu mai era interesat. Sorbind concomitent din cafea şi din ochi secretara, exclamă:

–Păsărică mică, văd că ai pus cafea amară de la Vasilică şi dulceaţă de la tine! Să vi la mine la birou să-ţi dau un pachet de Jacobs de la protocol.

Post scriptum. Nici o asemnare nu poate fi egală cu realitatea 100% în procente. Literar personajele sunt concurente...

Revelion de Guştere

  

        2015 – a fost pentru mine Anul Guşterelui. Fără îndoială un an bun în care mi-au apărut două cărţi: Jurnal din anul Apocalipsei şi ediţia a doua, completată şi adăugită substanţial - Guşterele. Amândouă la Editura Inspirescu. Ce să zic, inspirată editură!    
           Nu mi-am dorit neapărat ca marii critici prinşi de magia Guşterelui sau de spaimele Apocalipsei, să mă declare scriitor genial, stea între stele, şi să scrie negreşit un roman despre cărţile mele. S-ar fi răsturnat topurile de sfârşit de an! Ce nebunie! Mai bine că nu s-a-ntâmplat!

N-aş fi vrut să se supere Iohannis că destabilizez liniştea ţărişoarei şi subminez acţiunile în forţă ale DNA-ului de însănătoşire a neamului! De aceea am avut grijă să nu las în neştire, de capul lui, nici un Guştere să bântuie pe străzi… Să muşte Doamne fereşte vreun estetist de mână, să nu mai poată omul să scrie un acatist! Îl ţin în cuşcă.

–      Bine, da, să rămână între noi, Guşterele nu muşcă!

–      Mă gândesc, îl duc la stână şi-l fac Guştere ciobănesc1Nu-mi iau vorba-napoi

Ce-mi va oferii 2016? Rămâne de văzut. Până atunci să dăm drumul la petrecere.