luni, 8 februarie 2016

Totul despre viata ta




Ori într-adevăr e uimitor facebook-ul, ori e un plagiator de joasă speţă ca toţi ceilalţi care mişună prin clasa politică şi mi-a copiat versurile! Citiţi vă rog şi comparaţi:

Scriam undeva în prima călătoriei din Norduri

Ţin aproape linia sinuoasă
a valului, înotând pe spate
cu branhiile
sincronizate la tastatură.
Fiecare literă pare
o gură de metrou
prin care se resorb
în plămâni
călătoriile.
Expiraţie-inspiraţie,
în ecou...

Am urcat în tren
şi gările din care am plecat.

Iar în altă parte în a treia călătorie

Intraţi în vagoane vă rog!
E periculos să rămâneţi pe scări.
În timpul mersului,
curenţii de aer vă pot atinge
cu aripa vreunei păsări
doborâtă de smog.
Te poţi dezechilibra
căzând în hăul dintre traverse! 

În trenul acesta
e loc destul.
Garnitura dispune
de suficient habitaclu,
ajunge până la staţia terminus
a poemului
pentru toţi poeţii.
………………….

N-ai putea crede,
că tot universul, din faţa,
sau din spatele tău,
e o garnitură de tren din cuvinte!

Incercati si voi folosind lincul acesta

miercuri, 3 februarie 2016

Tot despre brigazi artistice

 Doar miscarea e artistica, poza nu!
Nota:


Mulţi şefi am avut în viaţa mea, mai buni mai răi, nu mă refer doar la cei direcţi, dar unul singur m-a considerat şi m-a tratat ca pe un prieten. M-a întrebat ce salariu am, i-am spus şi s-a încruntat. După vreo săptămână am fost chemat la serviciul personal să semnez o hârtie. Mi se acordaseră în plus cinci trepte de salarizare. M-am dus la BB normatorul să-i fac întrebare, să nu fie ceva ilegal, să dau banii înapoi. BB mi-a răspuns textual: „Un director e uns de Dumnezeu, când dă după nevoi, e cam comunist, dar fi sigur că o face legal. Nu ţi-i mai ia înapoi”.

Ieri prietenul meu domnul Păun Oliviu printre rânduri m-a certat. Vezi că l-ai uitat pe Ion Ilinca… tată de brigăzi. Azi mă conformez şi dau timpu-napoi.

                                            *
Pe Ion Ilinca, acel uriaş din stirpea rară a piticilor atomici, am avut ocazia să-l văd băgat în şpan cu toată fiinţa lui şi finisând înflorituri direct pe piele cu cuţitul de la strung pe tatuajul celor care trebuiau să se prezinte pe scenă. În exerciţiul funcţiunii aşadar, adică la repetiţiile brigăzii artistice a uzinei, când pregătea cu migală, adevărate spectacole de gală. Un arc întins viu, care…

Acum se afla cu un diapazon în mână în mijlocul instrumentiştilor, ţipând la ei că au uitat să-şi lase acasă urechea de la nuntă şi nu şi-au pus-o pe-aia de la cafe-concert!…
Acum era în mijlocul fetelor, explicându-le un pas de dans, fixând privirea pe Marilena Baratză, dându-i o palmă peste fund şi mângâind-o cu vorba:
„Mişcă-ţi şoldurile Marileno, mişcări lente să simt curentul în cataforeză! Parca-i fii Sfânta Barbara la Dioceză!…(altădata nimerea Sfânta Tereză).”
Acum urca pe scăunel ca mieluşelul lângă Zabet (mare artist!), şoptindu-i încet şi trist(Zabet era înalt) Georgică, nu mai eşti o răţuşcă cu mărgică în tramvai, stai drept în rolul celălalt, principal!... Ţi-am schimbat dilul! Vreau anvergură de director general, muşcă! Să-ţi iasă pe gură crocodilul din cuşcă!
Directorul Mihai, spaima junglei, îşi făcuse o cuşcă de fier pe care o muta din loc în loc prin toate secţiile, o zi-două, ploaie, vânt, foc. Dacă dădeai cu ochii de ea şi n-aveai treabă pe-acolo, îţi puteai spune că n-ai avut noroc şi-ţi căutai slujbă nouă!
Când întâmplător pe vreo scenă de festival evolua şi brigada mică, după brigada mare a uzinei (ei totdeauna erau programaţi cu „monştrii sacrii!”), nea Ilinca rămânea să ne vadă şi pe noi, „brigada mică a Cutiei de viteze”, de alt calibru, altă categorie, doar de bune intenţii. Îmi făcea semn, eu eram fiert, n-aveam pretenţii, dar îmi doream!...
„Cum s-a văzut din sală?”
„Ca la concert! Dar grijă mare că strugurii sunt acrii la desert! Textul tău e prea curajos. La gală, vezi că vin şi organele şi poţi încurca borcanele. Scoate fetele-n faţă şi lasă textul mai jos!”
Nu ştia că eu borcanele le încurcasem deja. Am povestit în Dosarul albaştrii. Totdeauna m-am mirat, Calul colectivului mai ales, era plin de diversiuni, n-am înţeles „cauza motivului”, sau „motivul cauzei” pentru care nu am fost cenzurat!
M-am păcălit, am crezut ca devenisem om liber, curat! Pe atunci testam câtă libertate aveam. Mă aflam înscris pe o listă fără drept de publicare în revistele literare. Dădusem de-o parte întâmplările cu securitatea din 71 şi făceam demersuri pentru a-mi face dosar la Stefan Gheorghiu, aveau secţie de ziaristică. Intenţionam prin învăluire să mă apropi de literatură. Credeam că se poate.
Nu s-a putut, mi-a fost respins dosarul.
În anul 1989 Ion Ilinca iese la pensie şi sunt chemat de Ţolescu să preiau eu brigada uzinei. M-am întâlnit cu nea Ilinca la pavilion, trecuse să-şi ia la revedere. Mi-a urat succes cu jumătate de gură. Personal cred ca venise să testeze un contract de colaborare cu uzina şi a dat de mine, se hotărâse altceva.
Am pornit la treabă. Zabet, lucra în cutia de viteze, mi-a promis că mă ajută, dar mai întâi am dorit să fac textul. Tot o poveste, Capra cu trei iezi. Mi se părea că e cel mai bun text al meu. Cred că era! L-am pierdut. La Casa de cultură de la Mioveni am început repetiţiile. Reunisem forţele celor două brigăzi. Unii au renunţat după plecarea lui nea Ilinca. Adriana Drugulescu era liantul, mă simţeam stingher. Ştiam că Badiu făcuse el demersuri să preia brigada. Avea un grup de umor, fără discuţie un grup valoros. Mai era şi Petrică, i-am uitat celălalt nume, dacă îl ştie cineva să mi-l spună.
Dar într-o zi, primesc telefon să vin urgent la Comitetul de partid. Nu mai ştiu cine era secretar atunci, au trecut mulţi pe-acolo. Poate Ilie, cred că Ilie. Şi Ţolescu era pe picior de plecare. Mi s-a propus să plec un an la şcoala de partid de la Craiova. Nu era ce doream. Eu ziaristica, nu activismul vroiam. Dar au adus argumente.
„Uite, domnul Ţolescu se mută de la noi, urcă în ierarhie, se mută şi cu casa, îţi păstrăm ţie pentru când vii apartamentul său. Patru camere…” Deja se născuseră fetele mele. Faţă de cuşca unde stăteam eu…am muşcat ca plevuşca.
Petrică bântuia pe-acolo.
„Lasă-i textul tău lui Petrică!”. L-am lăsat.
N-am aflat dacă iezii mei şi capra au trecut rampa scenei vreodată. Pe burtă, în picioare?…
Toamna a fost scurtă, înnorată, iar în decembrie s-a stins lampa.
La câtva timp, nu mult, am auzit că nea Ilinca a făcut o brigadă cu îngerii. Firesc mi-am zis, doar Raiul nu poate fi Valea Plângerii!
 

marți, 2 februarie 2016

Interviu neintervievat



Domnule ITI aţi postat pe site-ul Cutia de viteze o serie de fotografii
cu Brigada artistică, a cui a fost ideea înfiinţării acestei formaţii şi cum a fost primită ea în secţie? că în afara ei ştim, stau mărturie premiile.
Dacă ar fi s-o luăm pe rând, ar trebui să recunosc, a fost o sarcină de partid. Ştiţi cum e, ca în viaţă! Întâi ideea… Nii, nii, nii! Na, na,na! Mai o repetiţie, mai o socializare şi te trezeşti că are burta mare… Dar copilul nu s-a născut la termen, a fost cam precoce şi nici nu mai ştiu iniţial ce părinţi a avut şi dacă s-a cântat pe o singură voce. (Dacă ştie cineva să tacă!, am mai zis undeva.)
Ne-am trezit cu copilul în incubator. Nici nu ştiam sigur dacă trăieşte… Cine-o să-i dea să sugă şi a apărut aşa din senin, Adriana lui Drugă.
A venit la mine ca o floare şi m-a rugat:  
– Nene Ioane, hai să-l ţinem! Uite ce gene frumoase are! Stăm amândoi la butoane şi-l creştem! Oxigen avem, la secţie se dă lapte…
– Şi cu dragostea noapte de noapte, cum vom sta? Am întrebat…(eram deja însurat). Al ei răspuns, ca o enigmă a rămas, nepătruns. Suntem şi noi nişte bieţi muritori, cum să-i rezişti Adrianei? Am acceptat, ce dacă era copilul din flori!
Adevărul e că Adriana, cu talentul ei m-a ţinut în priză. Scriam textele ca s-o pun în valoare, dar nici cu celelalte fete nu mi-a fost ruşine. Era o plăcere să le vezi dansând şi cântând, iar băieţii, pe rând, au dat din ei ce aveau mai bun. Cristi, Bogdan, Petre, Demi.   
Vorbind serios, chiar nu am exagerat când am zis ca a fost sarcină de partid. Comitetul a hotărât ca fiecare secţie de producţie din uzină să-şi organizeze propria brigadă artistică şi s-o înscrie în cadrul Cântării României într-o competiţie internă între secţii.
Terenul era arid. Discuţia cu Cornel Slavoiu, şeful secţiei Cutii viteze s-a purtat într-un laborator (la Staicu), unde mă aflam şi eu întâmplător. Miu Petre, secretarul de partid pe comitetul de secţie şi Spătaru Constantin, un alt secretar de organizaţie de bază, încercau să-l convingă pe Slăvoiu să fie de acord ca repetiţiile să aibă loc în timpul programului şi inginerul, un tip mai comod, îi lua în băşcălie pe amândoi.
De ce veniţi mă la mine? Sunteţi voi doi şefi de comitete şi comiţii, vouă nu vă trebuie aprobare şi nici prea multe repetiţii că staţi de poveşti toată ziua, sunteţi şi aşa de râsul lumii cu comunismul vostru multilateral dezvoltat…
Îl mai luaţi pe Floroiu de la Conţeşti cu acordeonul, că la mine vine doar la avans şi lichidare să-şi ia mălaiul şi face-ti voi trei o cântare. Ţineţi alaiul până vine revelionul. Vă dau scris că n-am nevoie de voi!
Am intrat în vorbă, nu m-am putut abţine, făcând pe deşteptul. Ştiam că-i place fotbalul, în studenţie chiar jucase cred la Politehnica Iaşi. L-am văzut în câteva meciuri în echipa secţiei, avea o eleganţă în alergare, avea fenta la el şi un şut de la distanţă ce prindea traiectoria unui trasor.
Domnule Slăvoiu, cică s-a hotărât la Conductor(domnul Matea era director pe-atunci) în ajun şi s-au dat porunci, cine n-are brigadă nu mai are dreptul nici la echipă de fotbal şi nici la şunci de Crăciun!
Uite Petrică, Ion al tău are umor, e tare-n glas şi n-are frică. E bun de instructor şi aşa am rămas.
Cum a fost primită brigada în secţie? La început ciudat.
Noi muncim de ne sar capacele şi ăstora le arde de cântat!” Dar pe parcurs, dădeau năvală în sală (sala de şedinţe),. Acolo prezentam spectacolele. Când au văzut că ne luăm, mai ales de şefi, li se luminau chipurile. Cornel Slăvoiu a venit să ne vadă, doar după ce obţinusem locul doi la Cântarea României, în finala pe ţară.
Să văd eu dacă aţi meritat premierile, că mi-aţi irosit bugetele şi mi-aţi pus maiştrii în cap!
M-am uitat la el, era mulţumit, nu scăpa din priviri fetele. L-am întrebat la sfârşit, ca pe un specialist, deh şi noi curioşi, mi-a replicat:
Acum înţeleg pe ce-aţi luat voi premiu, pe ochi frumoşi!
Se pare că am ştiut să aleg.