O nuntă

Nunta încă îşi păstrează nealterate parte din conceptele şi simbolurile tradiţionale, chiar dacă societatea modernă şi democratică de consum a zilelor noastre dezvoltă cu prioritate, fără îndoială mai mult latura comercială a afacerii.

La nunta copiilor, părinţii concertează ca primi solişti, ultima oară în viaţa lor. Îşi aleg invitaţii, taie din lista de bucate salata de langustă şi homarul, gustă din vin, întreabă bucătarul dacă măslinele sunt îndeajuns de sărate culese proaspt din măslin şi pretinde sarmalele doar puţin piperate…

Măcar de formă aleg, cu mirii laolaltă, ţiganii să cânte şi trandafirii din buchetul miresei aduşi direct de pe baltă (o fi vreo specie nouă!), să o încânte. Aici e spaţiul unde tinerii vor reformă şi concesii, dar ce te faci că banii sunt tot la babaci!

– Măi Sarasate de Conţeşti, să trăieşti, zi Ia-ţi mireasă ziua bună şi Briciul, fă-mă să plâng în gând(!) că-ţi dau arvună, serviciul şi bem împreună un rând!…

E importantă distribuţia activităţilor în nuntă ca să înţelegem cât de cât fenomenul.

Părinţii – alergători de cursă lungă şi băgători de seamă la socotirea darului (cel mai greu e să numeri ca să-ţi ajungă!).

Mirii – simbolul peren al iubirii – cu singura grijă pe umeri de a rămâne în picioare la sârbă şi horă mare. Uniţi în refren, neatinşi de vreo schijă; că la dans fără grijă se sprijină unul pe altul! Ea uşoară şi elegantă, el înaltul şi galantul. Rămâne momentul când se fură mireasa. Ăla e un moment mai nesigur cu încărcare unu la unu. Apare teama că nu-ţi poţi recupera bunul…

Naşii – ei sunt fruntaşii. Lor le iau banii – ţiganii de le cântă, popa la cununie în biserica sfântă, cizmarii ca să-i înalţe pe toace, designerii ca să-i îmbrace, ospătarii să le aducă la whisky gheaţă, coafeza s-o facă pe naşă mai creaţă si alte mărunţişuri mărunte ale plăcerii(cum ar fi sărutul miresei) – de mai bine îşi făceau ca boierii un concediu la mare sau munte în mijlocul verii. (Cu islamiştii ăştia, mai bine nu!) Dar cum să refuzi un fin şi-o finuţă atât de drăguţă în faptul serii!

Nuntaşii – neamurile, unchii şi verii – îi văd şi-i ascult socotind pe sub masă darul, că dacă n-ar fi calvarul ăsta nunta ar fi fost mult mai frumoasă!

Şi copiii – precum Toma şi Alice, ei vor trebui să ei ducă mai departe tradiţia. Se poate încă visa deschis.

–Toma, tu la nunta ta când vei fi mare, care e planul, ce-ai vrea să faci?

–Eu vreau să fiu naş… c-ai văzut cine are banul!

Ce băiat de oraş!...

Mirilor, Casă de Piatră!

Tablete în alb şi negru. Scara blocului

           Multe se întâmplă într-o scară de bloc. Felurite poveşti cu largă deschidere în vremile astea schimbătoare. Curgerea timpului făţuieşte pietrele, d-apoi oamenii!...

Nici rufele nu se mai spală la spălătoria publică şi nici rănile nu se mai oblojesc în familia lărgită, ca pe vremea împuşcatului… Atunci, dacă ieşeai din rând la serviciu, erai pus în discuţie în adunările colectivelor de oameni ai muncii şi ţi se putea lua carnetul de partid. Sau în adunările de bloc, dacă ţi se întâmpla drăcia acasă. Te reclama vecinul, venea sectoristul, îţi cerea buletinul şi pentru tulburarea liniştii publice îţi făcea formele pentru schimbul de domiciliu într-un loc liniştit cu zăbrele şi sigiliu…

            Acum e altcum!

Dacă nu te-ar călca uneori procurorul ai avea viitorul asigurat!

Orice individ  se mişcă liber cum vrea muşchiul lui. Are un summum de drepturi şi libertăţi pe care nici Dumnezeu nu le poate lua, decât o singură dată când alege să te încorporeze în armată Lui, şi nici atunci in integrum, căci dreptul la vot rămâne o vreme şi după moarte în beneficiul primarului.

De n-ar fi procurorii ăştia impredictibili ce huzur ar mai fii!

            După acest scurt expozeu, se cuvine să-l aduc la fileu pe vecinul Eugen. Personajul a lucrat la Combinat, în ramura Industriei porcilor şi a ieşit la pensie găsind că e cea mai bună soluţie în anii ăia grei după Revoluţie. S-au pensionat atunci la comun şi porcii, să nu mai fie tăiaţi de Crăciun. (Mimetismul primar bată-l norocul! S-a aprins în ei focul revoluţionar!). Depăşind mental propria condiţie au sărit peste gard, leopard după leopard.

            Scăpaţi de cuţit, făr’ de capital şi-au oferit plasticienilor chirurgical organele şi şoriciul, cu intenţia vădită să-şi ajusteze trăsăturile, viciul şi apucăturile, şi să-şi dezvolte anvergura politică. Moda cu schimbarea de sex a apărut mai târziu.

            Curând, Eugen a putut să constatate că a optat greşit îngroşând încă în putere rândurile pensionarilor şi – a început să-şi înece în plăcere cu băutura, propria durere. Un supliciu – cultura omului viu! Zilnic la cârciumă ca la serviciu! Îl înţeleg când scriu.

            Vecina, nevasta frustratului, mult mai adaptată, a rămas să presteze în piaţă statului. Oarecum fiecare cu viaţa lui! O chema Nina... sau Lumi.... sau Ina… Mi s-a stins luminiţa numelui. Toţi o strigam pe scară, vecina. La început, cât putea de ferit, doamna Nina, sau Lumi sau Ina… îşi culegea soţul năcăjit de la birt şi-l aducea acasă una două. Îl căra pe scări până sus la nouă, când nu mergea liftul. Bine că nu era grasă! El, ca Isus pe cruce, se lăsa dus. De la o vreme şi femeia, a devenit mai rece, nu credea în destin… L-a lăsat în plata Domnului Angelescu, filozoful, un alt vecin de la zece, care filozofa senin toată ziua de la mama natură şi de umplutură, gusta vin.

            – Femeia măi Eugene, vecine, ia aminte la învăţătură, trebuie bătută bine de trei ori pe zi! Ascultă la mine, treaba e metafizic-matematică să ştii! Dimineaţă, prânz şi seară îi dai peste gură!... Altfel o ia pe arătură.

            – Bine dar n-am motiv!

            – Măi vecine, îi zice, fii mai creativ!

Ca să nu-şi facă învăţatul de ruşine  termină vinul şi merse să aplice postulatul, vecinul Eugen. Prima dată a găsit o farfurie murdară şi a trântit-o în calorifer. Altădată, o cană mişcată de la locul unde fusese lăsată… A testat-o dacă e de fier. Şi tot aşa a spart curând toate vasele, testându-i femeii concomitent oasele.

            Într-o seară a făcut-o lată rău! A găsit în şifonier o cutie cu farfurii şi pahare. Ghinion! Le ascunsese vecina de nătărău! S-a aprins zevzecul Eugen de bucurie, sau de supărare, într-un danţ ca Zorba grecul… Se credea campion la talere aruncate din şanţ, şi, în tandem cu sinele a ochit ciorba ce fierbea în oală pe plita din bucătărie. Dualitate, boală, sau beţie?... Biata vecină i se urâse cu binele! Intră în mâinile lui şi căzu în leşin.

Văzând-o nemişcată, dintr-o dată Eugen, speriat, s-a tăiat din vin. A retezat nebunul furtunul de la maşina de spălat şi ţintit, a dirijat jetul de apa de la robinet către gura ei. Citise el undeva că apa are scântei de viaţă în ea.

–Bea încet! Bea încet!…

            Aşa i-am găsit când am spart uşa. El legănându-şi în braţe păpuşa.

            Lucrurile s-au mai calmat evident când pe rând ne-am numărat toţi vecinii în apartamnet. Florian a adus într-un ibric ceai de sunătoare. A găsit un borcan de opt sute şi n-a mai fost nevoie să coboare după cană la etajul cinci. I l-a dat din borcan cu dojană către Eugen. I-a ţinut un spici.

–Bei vecine da, încet şi cu sorbituri mici, cu folos! Apoi au chemat-o de la parter pe asistenta Nuţi, taman intra-n bloc. Femeia mai avea joburi. Tanti Aglaia a strâns cu o mătură grămada de cioburi şi i-a făcut loc.

            Cu 25 de ani de sală de operaţie, asistenta Nuţi şi-a suflecat mânecile meticulos şi cu graţie, a tras-o de degetul mic, a mai ciupit-o un pic şi în alte locuri, după ştiinţa ei incontestabilă şi a înviat-o definitiv. Nu mai era o păpuşă gonflabilă.

            Taman urca domnul Angelescu. Când nu mergea liftul, te-apuca plânsul! Etaj cu etaj sprijinea zidul… Fierbea şi lichidul întrânsul... Când e beat Domnul Angelescu, filozoful de la zece e mai agresiv în limbaj

            – Cerul mamii lor de guvernanţi că n-au pus zecele la parter şi l-au pus la etaj!

            A intrat, a dat din mână a lehamite şi şi-a continuat drumul în cer.

eCreator. Grupaj de versuri

O reala surpriza. Site-ul eCreator mi-a publicat un grupaj de versuri. Probabil la mijloc e o Directie 9...

http://www.ecreator.ro/poezie/3336-poezii-de-ion-toma-ionescu.html

"Mă simt bine în dimineaţa asta, cred că am să-i îngrop pe toţi!...

Nu întoarce nimeni mortul de la groapă! Zice o vorbă românească. Nici pe dragul nostru Radu Beligan nu-l mai întoarce nimeni să împlinească suta de ani. Dumnezeu să-l odihnească fără pauze până departe şi să-l binecuvânteze cu aplauze!

 Mai cer doar doliu naţional pentru marele artist!

Continui fără legătură cu evenimentul trist...

Numai Facebook-ul sapă şi dezgroapă an de an texte pe care le credeai moarte. M-am gândit că ar supravieţui ca pretexte într-o carte.

Cititorule cine eşti, dă like numai dacă îţi place ce citeşti!...

 

Scene la Gaudeamus

Amintiri cu scriitori

                                                                             Ion Toma Ionescu

         Timpul provincialului ajuns în Bucureşti se socoteşte un pic altfel, are alt preţ uşor umflat datorită  grijii de a nu-l scăpa Doamne fereşte pe jos, în mulţime, să-i fie zdrobită ţeasta sub tălpile ca nişte şenile de tanc ale bucureştenilor. Am intrat în mulţimea de oameni păstrând o discreţie rezonabilă şi ţinând aproape de Aurel Sibiceanu, cap compasul meu, fluturându-şi barbişonul mândru ca un stegar, în şuvoiul ce se vărsa în burta pavilionului central, atras de misterul adâncurilor.

          Arhipelagul Gaudeamus, se arăta ca un şirag de insule înălţat pe o încrengătură de corali ale căror schelete fosforescente te fixau de pe standuri, cu sute de mii de ochi, care de care mai expresivi, ce făceau imposibilă alegerea ţintei, dacă eventual nu o aveai pregătită de-acasă în linişte.

Marile edituri, aliniate la intrare, licitau oferta bogată în evenimente şi lansări. Am ales Paralela 45 căutându-mi propria-mi carte, Dosarul Albaştrii, o bărcuţă de hârtie plăsmuită din file îngălbenite şi triste descoperite întâmplător după 40 de ani de căutări eşuate, pe rafturile de la  CNSAS.

Am dat de ea până la urmă, undeva într-o margine, gata-gata să se scufunde. În sinea mea m-am bucurat că e totuşi acolo cu pânzele în bătaia vântului.

Nimerisem vâltoarea unui eveniment în desfăşurare, o lansare cu multă lume şi trăgându-mi răsuflarea, mi-am rotit privirea mai atent pe feţele cunoscute din poze, în mare parte. Aerul rarefiat pe care-l respiram şi statura celor din jur, mi-a dat credinţa că aveam alături, vie, o parte importantă a literaturii şi nu mă aflam într-un muzeu al figurilor de ceară.

Paul Cornea, Livius Ciocârlie, Răzvan Voncu, Paul Cernat, Ioan Es Pop, un cristian, se strânseseră în spaţiu de evenimente cu prilejul lansării a două cărţi aniversare în jurul lui Eugen Negrici, pregătiţi să vorbească aveam să aflu curând, mai mult despre el şi mai puţin despre Angela Marinescu, cu toate că amândoi depăşeau aceeaşi bornă 70 a maturităţii depline şi aveau la stand câte o carte.

Aparatele de filmat şi blitz-urile Nikon-urilor simţiseră  că acolo urma să se întâmple ceva. Undeva în dreapta, Nicolae Breban se întreţinea cordial cu Aura Cristi şi Călin Vlasie, mentorul şi patronul editurii, contrabalansând centrul de greutate.

Cu turbanul pe cap mai spre stânga scenei, la social democraţi, Angela Marinescu fremătând înaintea cursei, şfichiuia parcă aerul cu o biciuşcă. Nu era doar amazoana, se contopise una cu iapa de rasă ce nu se lăsa strunită sub dârlogi. Scotea fum pe nări agasată de bâzâitul plicticos al câtorva poetese în mijlocul cărora nimerise întâmplător, aşteptând confruntarea.

Taberele se reuniră ca la un semn la numărătoarea inversă (4.3.2.1. Probă de microfon!). Breban refuză politicos invitaţia de a sta lângă ceilalţi în faţă, emiţând precizarea că nu face parte dintre cei aleşi, dar va spune şi el câteva vorbe din public, la sfârşit.

După ce Paul Cornea dădu semnalul citind un întreg laudaţio pentru Eugen Negrici, îşi împăturii hârtia în înjurătura spurcată a Angelei: „Da, când ai să scrii trei cuvinte vreodată şi despre mine?!”, continuând în urechile mele, neauzit, „bătrân decrepit!”...

Nici ceilalţi nu se omorâră cu vorbele dedicate Angelei.

un cristian, încercă să schimbe tonul, dar numele-i scris cu literă mică, neluat în seamă, n-a produs reverberaţii. Doar Breban la sfârşit, aşeză cumva altfel lucrurile paraşutând-o pe marea poetă la locul ei, pe soclu.

Nu i-a căzut bine pe soclu Angelei Marinescu! Nici că să mai înţeleg ceva! Refuzase recent premiul Mihai Eminescu al Academiei… De unde frustrarea că e nedreptăţită!?

Luând cuvântul Angela, coborî de pe iapă direct în piaţă printre precupeţe, într-o  diatribă teribilă împotriva actului critic, spiritului de gaşcă cultivat intens, incompetenţei şi obedienţei celor care le-au cocoţat acolo sus, după triada Veronica Porumbacu, Maria Banuş şi Nina Casian, doar pe Ileana Mălăncioiu şi Ana Blandiana, lângă alţi potentaţi nobelişti, masculi feroce, la fel de trişti!

Nu-l iertă nici pe Eugen Negrici, partenerul de aniversare, care n-a binevoit să coboare din turnul lui de estet, în clocotul viu al poeziei dumisale.

Răcorită oarecum, n-a găsit totuşi momentul să-şi explice gestul. Dacă tot era văzută, după părerea ei, ca un poet neînsemnat, cum de oare i s-a oferit prilejul să refuze Premiul Academiei? Gest de frondă oarecum stimabil, pe care l-a adoptat nu ştim precis din ce motive.

La final, de unde te aşteptai mai puţin a venit şi replica profesorul Eugen Negrici. Elegant, ca un adevărat Cavaler al Mesei Rotunde, citind din noul său volum, calm, aşezat, câteva pagini strălucite consacrate fără dubiu marii poete.

Parcă se mai luminase si figura conflictuală a Angelei. Dădea din cap (ea sau iapa?), tot nemulţumită, ieşise clar pe locul 2, dar i se închinau ode.

L-am căutat din priviri pe Aurel Sibiceanu ca să-l întreb...  Nu mai era. Dispăruse şi Vlasie. Aş fi vrut să-i ofer lui Nicolae Breban Dosarul Albastrii dar, n-aveam bani să-l cumpăr de la stand.