Povestea lui Alexandru Partea V-a

Aprilie 2013. Din Jurnalul lui Alexandru

             Scriu din Zwole. Ne aflăm în Olanda pentru a doua etapă de terapie a lui Alexandru. Am părăsit Piteştiul joi, când municipalitatea pregătea fastul evenimentelor ocazionate de Simfonia Lalelelor, având ca ţintă tocmai ţara unde Dumnezeu aşezat pe marginea drumului a zămislit din nişte bulbi de cartofi minunăţia reginei florilor.

          La Viena am prins două nopţi. Între ele, ziua încruntată şi-a tras pe faţă ca un văl, o perdea subţire de nori. Nu era ploaie adevărată. Părea că o ceată de ţânci se zbenguiau alergându-se pe deasupra norilor cu o stropitoare.

          În câmpul verde, deschis dimineţii de la fereastra hotelului, câţiva împătimiţi de golf descompuneau deja mişcări mecanice cu braţul întins, pendulând crosa, fandând uşor genunchii şi studiind balistica unui zbor ideal. Sute de punctuleţe împânziseră gazonul. Iniţial am crezut că sunt flori cu petale albe risipite pe câmp din mantia lunii aprilie, dar privind mai atent am constatat că erau mingile de golf adunate ciorchine in jurul plăcuţelor ce  marcau distanţele. Am prins curaj şi împrumutând de la recepţie umbrele, am pornit să descoperim locuri ce au adus faimă capitalei imperiului

*

          O plimbare de câteva ore bune prin grădinile Palatului Schonbrunn. Ne-am potrivit paşii urcuşului spre Gloriette urmărind desenul aleilor ce se împleteau ca într-un tiv uriaş menit să păstreze nedestrămată din toate unghiurile frumuseţea întreagă a priveliştii. Spaţiul ce se deschidea generos, tinde să iasă din cadru şi pentru câteva clipe realizezi că au existat în istorie oameni care, sfidând gloria au căpătat măreţia zeilor. Cum s-o fi simţit cel ce a privit pentru prima oară, de acolo de sus de pe terasa Gloriette, având la picioarele sale Viena? Alexandru s-a simţit bine. Când e surprins de imagini, iese din tipicurile sale şi se înseninează.

Februarie 2014

           Astăzi, bulgărele nostru de humă rupt din cer, cum ne place sǎ spunem, a împlinit 10 ani. E băiat mare. La mulţi ani Alex. Face eforturi în fiecare zi, când vrea el, sǎ nu alerge, sǎ meargă în ritmul nostru pe puntea lui, să-și potrivească pașii, sǎ nu ne-o ia înainte. Ne privește șmecherește de sus, înţelege tot și mulţumit își susură ca o pasăre cântecul. Dar se supără câteodată și se enervează pe noi din senin că nu ne-am ubdatat cititorul de gânduri și în loc sǎ facem eforturi să-l aducem la zi, ca sǎ putem comunica deplin, lăsăm totul doar pe umerii lui.

   Nu e ușor pentru un copil care a căpătat la trei ani, dintr-o greșeală a chirurgului, elementele de autism! Nu e ușor sǎ reașezi fiecare sunet în litera lui și sǎ refaci legăturile în cuvinte, după ce s-au risipit pe jos în sala de operaţie toate soiurile de seminţe şi încolţind alandala te trezeşti după o noapte lungă rătăcind printr-o pădure împietrită.           

Acum Alexandru se luptă din greu, ne face concesii, încercă să-și pună  ordine în vorbire, scrie cifre, desenează litere, umerii lui sunt mai puternici la zece ani.
            Cu siguranţă Dumnezeu va avea și El  un cuvânt de zis lăsându-şi cititorul de gânduri deschis şi ascultându-ne ruga…

Şi supliment un filmuleţ de Oscar

https://www.youtube.com/watch?time_continue=2&v=d22OQFDe3hc

Povestea lui Alexandru. Partea IV-a

           

Martie 2013 Terapie Viki's View  

                                                      

Viky's View sau Re-atach se numeşte terapia nouă pentru care am fost cu Alex în Olanda. Nu ştiam prea multe despre metoda de lucru, dar Claudia Duminica Keuterman, buna prietenă din tinereţea mea albastră mi-a întărit credinţa că lipsită de şansa de a fi aplicată, nici o încercare nu-şi poate arăta efectele. Terapeuta care a lucrat cu Alex este Paula Bartholomeus. Ţinea de terapie, ca noi bunicii împreună cu părinţii, cercul de toate zilele unde se simte bine când nu se pierde în lumea lui, să-i fim alături.

Când revenim de undeva, acasă, Alex are un obicei. Se aşează în faţa uşii şi ne împinge să intrăm, parcă numărându-ne. Ultimul sunt eu, urcând mai greu pe scări şi cercetând răspunsul la una din marile întrebări ale vieţii. Dacă cerul e mai sus decât etajul patru, cum urci?

Se sprijină de balustradă şi îmi vorbeşte din ochi:

–      Hai măi tataie nu mai vii odată!

Paula şi Frederik, soţul şi partenerul ei, înainte de a lucra cu Alex au stat de vorbă cu fiecare dintre noi. Cu mine la început, am simţit, a fost ceva mai greu. Eu de mic atunci când m-au dat la şcoală, am vrut să mă fac „scriitor român contemporan” şi n-am cultivat decât limba originară a neamului, n-am vrut să mi-o stric cu englezisme.

            Biata Paula a luat notă că din Shakespeare în original, nici o iotă!... Despre olandeză sub nici o formă nu putea fii vorba!

            În scaune, faţă-n faţă, m-a pus să închid ochii. N-a fost simplu să înţeleg. Am căscat mai întâi gura ca la dentist, m-am strâmbat imitând-o, până la urmă vocea ei caldă, strânsul repetat al pleoapelor şi zâmbetul calm ca  strălucirea lunii, m-au condus în întunericul pe care şi-l dorea.  Mi-a luat cu mâinile ei mici mâinile mele mari aşezându-le cu palmele în jos pe măsuţa dintre noi. I-am simţit, pervers bătrân, coapsele atingându-mă uşor. Apoi, vârful degetelor ei palpând şi căutând încheieturile de deasupra degetelor mele. Vocea a rostit un cuvânt cu vocalele dublate, care aducea cumva cu numele soţiei, Ioonii, iar degetele au început să bată un ritm anume. Întâi mai lent şi din ce în ce mai susţinut. Sunetul tobelor mă învăluia, se îndepărta şi iar se apropia de parcă fluidul comunicării se întrerupea şi răzbăteau mai puternice ploaia, sau vântul.

            Claudia mă  pusese oarecum în temă, trebuia să-mi concentrez gândurile legat de dorinţe, de fapte, de sentimente, în raport cu numele rostit. Ce trăiri, ce idealuri, mai mult sau mai puţin împlinite, după 40 de ani de viaţă pe care ne-am ales-o singuri din ce s-a putut... Cu bune şi rele! Desigur, ce femeie nu şi-ar fi dorit mai mult?...

            Pentru ea, acum, doar Alex contează! Noi ceilalţi, mai puţin!

          Pe Cristina am înţeles-o bine când Paula i-a rostit numele. Zbuciumul ei de mamă, niciodată deznădejdea, entuziasmul oprimat, setea de izbândă şi totdeauna credinţa că va reuşi. Bătaia tobelor îşi găsise ritmul pe platourile înalte, cu Alex de mână, departe de zgomotele mărunte, ei doi nu încetau a vorbi.

            Alex! A rostit clar Paula. Tobele îşi rostogoleau sunetele se strângeau ca un brâu şi se desferecau iarăşi libere. O muzică îngerească parcă îmi acoperise auzul şi un singur gând ca un luceafăr ţintuia imensitatea nopţii în care acceptasem să rămân captiv. Alex trebuie să se vindece de autism! Alex trebuie să vorbească!

            Nu aş putea evalua cât timp a trecut. Frederick a stat lângă noi fără să scoată un cuvânt. Paula mi-a strâns mâna şi mi-a spus, începusem să înţeleg, că totul a fost bine. I-am oferit o carte, Bursa îngerilor şi mi-a promis că o va citi. La rându-i mi-a oferit cartea semnată de ea, Viki’s View. Van overleven naarbeleven: een baanbrekende methode. Am primit-o puţin interzis. În limba asta ciudată, despre pictori numai de bine, despre fotbalişti la fel.

Mă întreb, făcut mic dintr-o dată (micnicit), în afara Jurnalului Annei Frank, oricât m-am stors, nu ştiam să mai fi scris cineva ceva în limba lor ciudată.

            După prima şedinţă cu Alex (au mai fost încă două în următoarele zece zile) au venit şi veştile. Se pare că Alex are o traumă post operatorie care se manifestă, dar nu e în sine, ca autismul.

            Ce a urmat? Un periplu prin binecuvântata Olandă(aţi remarcat din text ce bine se cuvântează la olandezi!), de hatârul Nikonului, care să-mi arate cu adevărat unde suntem rămaşi, noi ca naţie şi de ce nu ne vor ei în Schengen,.

            Ce va urma? După fix o lună ne întoarcem 10 zile să continuăm terapia şi să-i stricăm tabieturile olandeze Claudiei şi soţului ei Martin.

            După încă o lună Paula şi Frederik vor veni la Bucureşti şi vor sta de vorbă cu terapeuţii lui Alex de la Napocensis.

            Deocamdată asta e tot.

Florescu Alexandru

Cont bancar RO36BTRLRONCRT022463592A

Cui26908832

Formular pentru 2%

 

Povestea lui Alexandru. Partea III-a

Aprilie 2011.Protest

Fiica mea protestează pe Facebook. E o stare de revoltă a unui părinte care luptă lângă copilul ei Alexandru, cu toate puterile de care dispune sa-l scoată din Ţaranimănui - Autismul.

Sunt sigur că va reuşi pentru că armele ei sunt încărcate cu credinţă şi dragoste de mamă. Dar oare statul, guvernanţii, societatea? Nu sunt responsabilităţi împărţite? Ei sunt spectatori, ei ce împart aplauze? Sunt doar arbitrii?

          Domnilor autişti, ştie cineva care sunt costurile terapiei?! Şi nu numai costurile...

 

Protestul

"Simt atâta nedreptate faţă de tinerii autişti…şi nimeni nu-mi poate contesta sentimentele, pentru că le trăiesc în fiecare zi. Facebook-ul e plin de like-uri şi propagandă pe teme autiste. Mai nou, presa a început să scrie despre lumea lor. Se organizează marşuri şi discuţii în aer liber. De ce oameni buni tocmai acum? De ce?

De ce trebuie să aşteptăm să ne spună alţii ce trebuie să simţim? Cu ce suntem mai buni, în normalitatea noastră, daca nu suntem în stare să ne deschidem sufletul şi să vedem dincolo de trup, să căutăm în inima lor, în mintea lor. Atâţia adolescenţi pierduţi pentru că societatea i-a marginalizat…

Acum o săptămâna, eram în Braşov. Mă îndreptam cu Alex spre Piaţa Sfatului. Cu cât ne apropiam, cu atât creştea în volum muzica unor tineri. Mi-am amintit că era ziua conştientizării autismului. L-am lăsat pe Alex lângă bunici si m-am îndreptat spre colţul albastru. Două mese cu pliante, un panou cu desene înşirate, câteva mame care stăteau de vorba. Între toţi, am remarcat un tânăr. Se legăna într-un ritm atât de familiar mie. Bătea din palme şi încerca să păstreze ritmul. Chiar se descurca bine! Numai unii trecători întorceau capul, murmurau ceva numai de ei ştiut şi treceau mai departe.

M-am întors la Alex, îl priveam şi-mi spuneam că va fi bine. Cu coada ochiului urmăream tânărul cum îşi continuă ritmul, nestingherit de privirile curioase. Alex va fi bine, el mai are timp! El ne are pe noi, mami, tati, pe bunici, pe mătuşi, unchi, pe veri. Şi NU-L vom lăsa pradă societăţii!"

Februarie 2012

Alexandru a făcut 8 ani. Cine a mai călcat pragul  acestui blog, ştie povestea lui Alexandru. Nu vreau să vorbesc azi despre autism. Încă am convingerea că mahrama blestemului absurd, se va rupe cumva întru neclintirea de stâncă a voinţei părinţilor şi puterea fără margini a lui Dumnezeu. Altfel la ce bun credinţa ca o liană agăţătoare aruncată cerului, la ce bun ştiinţa iscodind taina miracolului? Ne-ar rămâne doar patimile, întunericul şi neputinţa. E mult mai mult în secvenţa ce ni se dă scrisă, într-o viaţă de om!

Chipul luminos al nepotului meu, glasul lui curat şi limpede, te străpunge cu nedisimulată mirare că tu nu poţi comunica simplu şi direct ca el. Ce-ţi vor fi trebuind cuvintele acelea întortocheate, lungi, când sunetele scurte dintr-o singură suflare sunt suficiente!? Când dintr-o singură străfulgerare a privirii poţi citi gândurile şi sufletul!

El ne-a primit deja în lumea lui. Greutatea e la noi să-i putem oferi cheia potrivită complicatei lumi în care trăim.

Aprilie 2012

Ultima poză este a lui Alexandru, cel cu elemente de autism. Dacă sunteţi prima oară pe blog, lecturaţi seria de articole din spatele categoriei Povestea lui Alexandru. Nu-i uşor ce vă spun eu, dar există o posibilitate demnă prin 2%, redirecţionat din salariu într-un cont deschis la Asociatia Captivi in Propria Minte, care să meargă direct pentru plata terapiei lui ALEXANDRU. El are nevoie de terapie şi costă în jur de 1400 de euro pe lună, sumă greu de acoperit doar de către părinţi. Am mai primit sprijin până acum de la oameni de bine din firma ALKA cărora le mulţumim, de la colegii de serviciu ai părinţilor. 

FlorescuAlexandru

Cont bancar RO36BTRLRONCRT022463592A

Cui26908832

Link spre formular