Weekend cu Babele in Bucegi

Oamenii de la telecabină încercaseră de mai multe ori să coboare câinele din vârful muntelui, dar nu reuşiseră. Era un ciobănesc falnic cu misiune clar înstăpânită să păzească Babele. Vântul mătura rece culmea Bucegilor si n-avea de gând încă să permită topirea zăpezii. Ici-colo, peticele grăbite de pământ negru estompau pâlpâirea curajoasă a brânduşelor.

Îi aduceau de mancare turiştii, dar se baza mai mult pe cei care funcţionau în staţie. Era ultima cursă de coborâre. Ne-a  privit în tăcere până ce ne-am urnit, suspendaţi. S-a întors agale cu vântul pieptiş urcând către Babe.

Wiki Leaks - Leacurile lui Wiki. Cu ţiganca la ginecolog

Leacurile au şi ele povestea lor. Ea vine cu banca de date din străfundurile mitice ale memoriei. Doar că percepţia noastră este cumva greşită pentru că întotdeauna omul într-o profundă eroare gnoseologică, s-a avut în vedere numai pe el. Să nu divagăm preţios şi pretenţios, mai bine să rupem pisica din rădăcinile ei genetice. Invariabil acestea, (rădăcinile) ne fac să subiectivăm aprecierile stării de fapt.

Şi ca să ne rezumăm în teritoriul strict mioritic, la percepţia greşită instaurată nedrept, vom purcede doar la două exemple. Deocamdată să pronunţăm: muşeţel şi Ştefan cel Mare.

Ciudată împerechere, cum ar zice un prieten al meu, are stranietatea unui principiu estetic al canonului.

Stefan cel Mare deci, a semănat în istorie descăpăţăni turcesti, biserici şi prunci. Uriaş de-ancălare şi, mărunţel călcând pragul Vrâncioaiei să-l doftoricească de răni.

Muşeţelul, Matricaria recutita, romaniţa, românica prin Transilvania, o plantă erbacee. Ce-a semănat?...  Ce răni a vindecat de-a lungul veacurilor?...

          Leacurile au şi ele povestea lor. Poate mai presus de poveştile oamenilor.

Cele adevărate.(Coada calului, coada şoricelului, limba oii sau planta aia cu ţiganca la ginecolog). Culese în bucheţele şi inmănuncheate pe raft, sunt scoase cu grjă la vremuri de boală, după un rost bine ştiut cum făcea Vrâncioaia.

          A venit şi Wiki de câteva zile, din vorbă-n vorbă cu CIAiurile ei. Le-a fiert pe toate într-un singur cazan şi ne dă cu ceaşca  să ne vindece. Aliniaţi pe un şir, fudulind urechile, noi romanii, căscăm gura.

Solstiţiul întârziat

M-am temut ca solstiţiul de primăvară din anul ăsta nu va ajunge la timp. S-au întâmplat atâtea spre soare răsare, încât am crezut că întârzie la întâlnirea cu planeta. Numai că el s-a dovedit un geofizician şi un matematician excelent. A luat în calcul deviaţia cutremurată a axei pământului şi introducând o corecţie minimală în traiectoria lunii a obţinut cei câţiva stropi de lumină prelinşi din cazanul ei de aramă. Doar atât mai avea trebuinţă, să poată egala în tăria nopţii la fix 1 şi 21de minute, azi 21 martie, alba şi neagra.

Să ne bucurăm de echilibru! undeva mai sunt reguli! Acolo încă omul nu a ajuns. Să rămânem în nebunia noastră măruntă întrebându-ne cu adevărat noi care suntem? Căutând viaţă sub dărâmăturile izbite de tzunami, cărând apa în pumni din ocean şi aruncând-o peste reactoarele centralei nucleare în flăcări, sau cei împroşcând cu ură şi foc concentrat, învinşi şi învingători,  peste bazinele de petrol de la Tripoli, dinspre şi înspre Gaddafi, legitimând nebunia şi disperarea planetei.

Măştile japonezilor

Totdeauna în concepţia şi credinţa mea japonezul a locuit ca un supraom. Imobilitatea, expresia invariabilă a feţei într-o diversitate de ipostaze,  mă copleşeşte prin distanţa pe care o impune faţă de terestru. Ceva supranatural de zeitate retrasă, înzestrată cu posibilităţi fizice şi spirituale de neatins, iradiază de sub mască.

Poate  la capătul acela de lume dinspre soare răsare s-a pregătit de milenii să întâmpine neclintit forţele necunoscute ale universului şi să potolească zbaterea înfricoşată de animal hăituit, ascuns în miezul pământului.

Impresionant, după ce au fost doborâţi, cum se ridică pe rând, îngenunchind propriile lacrimi şi-şi pun la loc măştile.

Pasqualina

Pasqualina împarte norocul. Dacă intri în jocul ei, nu mai scapi. Te va ferici, precum zăpada cand se porneşte din cer să-ţi intre în ochi şi în sufletul de copil păstrat cu grijă undeva pe scoarţa memoriei. N-ai să poţi duce cat îţi dă ea.

Primesc in fiecare zi mesaje pe email, sunt un caz special, horoscopul meu Love, Money, Chance e atins de exploziile solare. Pasqualina freamătă ca o pădure, cântă de fericirea mea. Datele norocoase au intrat în vertij, se deruleaza haotic, nu le mai stăpânesc.

Au început sa se împlinească previziunile. Aseară am primit o veste importantă(e chiar adevărat) de la Emanuel Pope, grande Chance  e un secret, nu-l dezvălui, nu-mi dă voie Pasqualina, stric vraja. Urmează Money, să-mi deschid conturile, nu mai am garanţie în băncile elveţiene de când cu Mubarak, o să merg la Mugur, pentru un sfat, nu pentru vinul de Drăgăşani din paharul lui. Marea problemă e  Love.

Mă tot învârt, nu zăresc nimic, Bucureşti, nu…Piteşti, nu… aştept provincia.

Omul cu porthartul

Port totdeauna în porthart, o bucată de asfalt rulată fin, covoraşul meu fermecat, cât un petec de cer senin. Mi l-a dat zâna, odată cu creta. (creta aia superdotată, prindea culoare după gând) Pe covoraşul întins, zâna desenase şotronul şi ţopăia fără griji. Eu pierdusem caprele în stufăriş şi eram îmbufnat.

M-a învăţat să desenez. În jurul gleznelor, am trasat cu albastru conturul unui lac. Apele s-au ridicat in genunchi. Atunci am desenat o insulă. Tot timpul râdea. Păşind în iarbă s-a dezbrăcat sa-şi usuce hainele. S-a întins între flori. M-a pus să închid ochii, şi-am deprins, bâjbâind, să îndulcesc culorile de taină pentru fructul copt.

N-am mai deschis porthartul! Dacă nu mai funcţionează vraja!?...

Un gând de an nou

Stă să cadă cortina peste spectacolul unui an dintre cele care se joacă  la matineu, cu sala abia populată de diriginţii claselor terminale şi cei câţiva elevi de liceu ce au mai putut fi adunaţi, din căminele golite în preajma sărbătorilor. Sala trebuia salvată în ochii plictisiţi ai artiştilor, pentru a avea garanţia că anul următor prestaţiile lor, prin contract vor putea să continuie.
Bine că s-a terminat 2010, poate să înceapă 2011!

            Cine ştie care regizor îşi va pune semnătura pe afişele stagiunii ce va să înceapă.

În ce mă priveşte aştept două cărţi. Ele sunt un fel de restanţă, dar mai mult decât cărţile; aştept să vorbească nepotul meu Alexandru,(cel cu Povestea), el cu siguranţă ar avea mai multe de spus. Doamne ajută!

Sunt mandru de Romania mea

Larma se rostogolea de la şcoală în trei direcţii pe uliţele satului: Valea Boierească, Valea Ţigăncii şi Valea Pribei. Fiecare vale cu povestea ei. Am copilarit şi o cunoscc bine pe cea din urmă. Cea mai săracă desigur era Valea Ţigăncii.

Pe Priba, de o parte şi de alta a drumului, gospodarii îşi rânduiseră  casele după rang, la intrare cei mai înstăriţi, case cu acoperişuri de ţiglă roşie şi curţi pline de animale şi orătănii, iar în fundul văii aşeazate-ntr-o rână colibele celor săraci, înconjurate de garduri de nuiele în a căror curţi urcate pe coastă, doar câinii, câte doi trei de-odată, lătrau alergând vre-o găină rătăcită.

Pânăntr-a patra, noi copii eram egali. Cu ghiozdane noi, cărţi şi caiete îmbrăcate în coală albastră şi uniforme la fel. Doar încălţările făceau diferenţa. Şi mai era un semn, cei de pe vale alergau înaintea noastră când ne-ntorceam de la şcoală, îşi aveau fiecare beţele lor ascunse, le luau în posesie şi cu ele în mâini, întărâtau câinii printre ulucile gardului. Zbârrr! şi câinii înebuniţi erau în stare să muşte lemnul.

Mi s-au derulat în minte după cincizeci de ani secvenţele respective, şi-acum a mirare ne-nţelegând pe de-a-ntregul de unde se isca satisfacţia pe feţele înbujorate ale ţâncilor cu beţele.

Azi e 1 Decembrie, ziua naţională. La defilare se dă onorul Primului Ministru şi nu lui Geoană. Zbârrr, printre ulucile gardului din nou se repetă secvenţa, şi latră câinii…

Sunt mândru de Romania mea !

MARATONUL TEATRULUI INDEPENDENT

          Târziu am aflat de Maraton. Oricum, nu mai puteam fi soldatul. Si ce "victorie" să anunţ? Am ratat până şi "victoria" Stelei  la Urziceni. Săracu Gigi, cum fu el trădat iar de
războinici!…
          Am ratat şi "victoria" Principal, în rolul Elodiei cand se săruta cu Dan Diaconescu _ El Presidente!...
          Vă spun, sentimentul mersului pe bicicletă  în siajul maratoniştilor,  e ca unul penal, ca libertatea lui Vântu făcandu- şi gargara la Realitatea cu ţara…
          Nici nu stiu când am spulberat autostrada, de la Pitesti. Când să dau colţul Cotrocenilor i-am prins pe maratonişti. Am aruncat pur şi simplu bicicleta în braţele unui SPP-ist, mi-am tras peste umeri un tricou portocaliu şi le-am luat faţa. Am ajuns primul la Sala Dalles, în ropotul de aplauze al mulţimilor. Covorul roşu, parcă m-aştepta. Ce primire!...
          Ce să vezi ? La Dalles, n-am mai fost de mult, se luminaseră toti pereţii, nu mai erau tablourile. S-au cultivat hoţii!… Câteva afişe: “FLORI, FILME,FETE SI BAIETI”/ “W+J = LOVE”/ “CINCI RANDEZ-VOUS-URI MORTALE”/ IMPROVIZATII SI DIN ALEA..../  BUZUNARUL CU PAINE/  EFECTUL RAZELOR GAMA _ azi si mâine, teatru non verbal. 
          MARATONUL TEATRULUI INDEPENDENT, trident in inima mea, ce moment!
          Carevasăzică s-o lăsăm dracu de politichie şi să ne punem tichie de mărgăritar…
          Seara se lasă grea, adică gravidă, iar mulţimea guvidă se repede hulpav la ea.
M-am strecurat, viril şi  viu, şi-am văzut cinci spectacole despre care stau gata sa scriu.


*
1. C.E.O.
Autor: Stieg Larsson
Regie: Andreea Vulpe, Adelaida Zamfira
Distributie: Sorina Stefănescu/Andreea Vasile, Alexandru Zob, George Albert Costea, Andrei Rosu, Cristina Cristian.
Producător: UNATC “I.L. Carageale” Bucuresti


          Chief Executive Officer (CEO) sau șeful executiv este șeful cu gradul cel mai mare într-o companie, corporație sau agenție, echivalent cu Director General ... (Serch Google).
Numai că directorul ăsta executiv, e special, vrea să simtă pulsul salariaţilor, viaţa lor de familie, greutăţile şi bucuriile lor, contribuind la împlinirea idealurilor acestora, vizitându-i acasă şi copleşindu-i cu atenţiile, vizionarismul, şi calităţile lui de dansator şi psihanalist.
          Totdeauna în urma lui lăsa un prunc şi o familie fericită.


          Vedem uimiţi soţia curioasă-încântată, cum se lasă cucerită-admirată, atinsă gradual, pe bucătele; gambele, coapsele, sânii, sub privirile tâmpe ale soţului-salariat a cărui turbare-tulburare, era imblânzită-paralizată, de dogoarea bacnotei de 500 dolari, ce-i frigea mâinile, ce le frigea pe rând mâinile
          Si tocmai când lucrurile se mişcau spre invariabilul final fericit în triunghiul descris, apăru să tulbure scena, din senin, un nou cuplu, fratele salariatului cu soţia; beţivi, drogaţi, violenţi, un caz social permanent, din multiplele care colcăie-n stradă.


          Toată construcţia se dărâmă. Incercările directorului de a transcede experimentul, se izbesc de zona interzisă. Fratele damnat se enervează şi scoate şişul, ameninţând că numai acolo, doar acolo, poate sa se întâmple o crimă.
          Sunt până la urmă, cei doi intruşi, cu greu daţi afară de către soţul-salariat.


          Micul director îşi revine şi reia jocul de la fluierul arbitrului, sau arbitrariului, nu s-a precizat. Atmosfera se incinge din nou, se mai scoate o bacnotă, se scot si dresurile, se destind gambele, pulpele goale, fine, lungi. Salariatul-soţ nu poate accepta să vadă deasupra soţiei sale ceva ca o umbră, o mogâldeaţă ce pare să desgheţe corpul soţiei sale frigide.
          Lovitura e scurtă,  paralizând şeful executivului într-o poziţie total nefirească. Soţia cu ajutorul soţului se retrage îngrozită de sub greutatea flască a potenţialului cadavru. Paroxismul creşte . Sună telefonul, soţia directorului intreabă dacă C.E.O. a plecat? “A plecat de cateva minute…” La usă se bate insistent, s-a reintors cumnata. Vede cadavrul, isteria e-n floare, fuge afară pe scări ţipând.


          “La poliţie nu se poate suna!”. Agitaţie-revelatie: “Dacă a făcut un infarct, scăpăm!...” Soţia, asistentă medicală în viaţa civilă, se aruncă la prohab. “Când faci infarct te scapi fiziologic…”se explică ea către soţ.


          Ascund corpul în baie, tras de picioare, de mâini, e tot mai greu, şi aleargă apoi pe scări după Lena. Lena trebuie să tacă. Si nimic. Adică linişte, dintr-o dată.
          Miraculos, C.E.O. învie în baie, apoi se întoarce în scenă. Se întorc si catetele triunghiului descumpanite. Tipete de groază-bucurie… “Trăieşte ipotenuza !”


          Hotărarea ei, e dintr-o dată. N-o mai reţine nimic, îl doreşte cu tot dinadinsul. “Dacă murea ?!... Eu o fac!” N-am văzut dacă salariatul a mai primit o bacnotă. (Era unul cu capul mare în faţa mea, se mişca-ntruna).


          S-a retras cu directoru-n baie la locul faptei, însirându-şi pe drum dedesubturile lenjeriei. El, salariatul-soţ, a rămas să le strângă, cu capu-ntre mâini. A văzut telecomanda întâi, şi apoi plasma. Fantastic! Manchester United, nebunie-n tribună, se cântă imnul. Cântă şi el odată cu galeria, zbiară ca un animal hăituit GLORY GLORY MAN UNITED….


          Gata, nu mai povestesc nimic. Duceţi-vă la spectacol , căutaţi spectacolul să vedeţi sfârsitul. Merită toţi banii, şi copii ăia frumoşi au jucat dumnezeieşte !!!

Super Blog 2010 _ Gata de concurs

           http://pcnews.ro/

          Am vrut să fac o coţofană rozalie şi să postez pe blog zece cântece funerare de chindie, o dată cu remanierea de la Palat-ul Victoria nul-ă în Belarus, dar m-a chemat Gloria prin email garantat şi mi-a spus că Super Blog 2010 e o nouă sculă de basculă în moartea culă a crizei profunde în stat. Vânt rece din pupă pentru marinarul ce nu-s nici măcar mus când navighez!


Unde,      după,      plasez      banii?...câştigul

Temă de epilog, adâncă…
E o dilemă de te-apucă frigul!
Când, analog
Golanii
de blogeri
Bântuie ca un zmog
Încă
De ieri

La fantana. Pitesti, august, 2010.

Philosophii de familie

          Mi-am adus aminte una dintre problemele care mi-au marcat copilăria provocându-mi multe bătăi de cap. Domnul învăţator ne-a scris pe tablă enunţul cu creta, după care s-a uitat lung la noi măsurându- ne cu privirea lui împovărată de vreme. “Dragii mei, ţineţi minte că sunt multe momente care se petrec o singură dată în viaţă. Puteţi afla unul dintre acestea, găsind soluţia corectă a problemei pentru acasă.”
          După ani, când fiica cea mică avea deja la rândul ei nouă primăveri şi aceeaşi dilemă şcolară, s-a apropiat de mine plângând. “Tată, cum aflu când faci tu dublul vârstei mele?...”
          Nu i s-ar fi întâmplat niciodată asta, cu siguranţă Cristinei, fiica cea mare, geniul mathematic al familiei. Am răspuns mecanic amintindu-mi privirea pierdută a învăţătorului: “Scade din anii mei vârsta ta şi înmulţeşte cu doi." “Nu-nteleg, vârsta nu scade, se-adaugă întotdeauna!”. Nici eu nu prea înţelesesem la timpul meu. “Atunci, adună anii, unul câte unul în două şiruri ca de mărgele, şi măsoară din când în când cele două fire.”
          Săptămâna trecută Ramona a rezolvat de-adevăratelea problema mărgelelor înscriind pe tortul ei aniversar, jumătatea vârstei mele. Se întămplă în viaţă o singură dată.
          Fiul ei Toma, numără pe degetele de la o mână deocamdată doar până la 4, dar ne-a spus foarte ferm aseară, că Duminică de ziua lui, pe tort ar vrea lumânări multe-multe, pentru degetele de la ambele mâini, şi se gândeşte c-ar putea lua în calcul chiar şi degetele de la picioare.
          La 4 ani, te grăbeşti să treacă timpul, la 62 vrei, să dai timpu-napoi !

PS. Am uitat să precizez tortul a fost executat la cofetăria Cafina (Bucureşti) şi consumat în familie.

In metru clasic

      tot mai rar aerul
agăţat de inele
în cochilii cu var
suspendat pe schele

      şi verdele în clorofilă
dansând eteric
precum balerinele
pe muntele sferic

      apoi cumpăniră
toate apele
şi mai pietre se dovediră
aproapele

      golit de ziuă
cerul în noapte
pisează- n piuă
stelele coapte

      gold gold
gol pustiu
spiritul apusenilor
tot mai târziu

      în mireasă dospeşte
un viitor criminal
pâlpâie ca sămânţa
dintr-un portal

      îmi ies din mire
Dumnezeu nesfârşit
îmi dă de ştire
că n-am murit

O gura de rai

       Un tunet sparge valea. Pârâiaşul îşi despleteşte netulburat susurul armonizat de pietre. Am abandonat ţipătul monoton al huhuzelelor străpungând burta televizorului cotropit de fotbal şi circ. Părăsind şoseaua azi am ales un colţ de rai liniştit poposind într-un defileu, drept în inima dintre munţi a Poenarilor.

       Micii sfârâie pe grătar, berea se răceşte în firul de apă, Alex aruncă cu pietricele în pârâu bucurându-se de stropi. Doar furnicile par agitate, dar eu ştiu sigur că nu va ploua. Cine să tulbure bucuria copilului ce a luat în stăpânire circa 8 m de prundiş şi-i exploatează sârguincios.
       In căldarea dintre munţi răcoarea dospeşte plăcut. Briza rostogolită de pe versanţi spală verdele peisajului.
Doamne bradul acela ţâşnit direct din stâncă…va să spargă norii!

Trilema şi-a închis dilema _ PA

                   „In urma ponderarii listelor depuse de cei 8 juraţi, am plăcerea sa vă anunţ clasamentul. La secţiunea Creaţie :”

PA #96 scor 10.22
PA #51 scor 10.56
PA #81 scor 10.78
PA #84 scor 11.00
PA #130 scor 11.22
PA #135 scor 11.67
PA #61 scor 12.11
PA #72 scor 12.22
PA #109 scor 12.33
PA #64 scor 12.44
                   Mi-a plăcut concursul de la Trilema. Bineînţeles ca mi-ar fi plăcut mai mult, ca intre PA-urile 51 si 81(opţiune proprie), premiate pe drept, să stea meritat si PA-ul meu, 61. Dar cine mai ia în seamă azi avatarul pensionarului. El se taie ca macaroana, ca pensia, ca frişca în malaxorul găştilor ce funcţionează pe net mai abitir ca în parlament. M-am clasat pe 7. Ce numar!
                   7 zile ale saptamanii, 7 planete, 7 trepte ale desavarsirii, 7 petale ale trandafirului, 7 culori are curcubeul, 7 capete are cobra de la Angkor, şi numai 7 păcate au cei 8 juraţi…
                   Intre timp am primit un comentariu teoreticizant de la Mircea Popescu şeful Trilemei, care bine combate
“Sigur, orice alegere e discutabilă si orice verdict atacabil, dar sincer spun, locul şapte din o suta şi patruzeci de concurenţi nu mi se pare că-i o neluare în seamă. Chiar dimpotriva.”
                   Nu vreau sa fiu greşit înţeles. Eu nu contest jurizarea, concursul în sine, ba dimpotrivă, repet:
                   Mi-a plăcut concursul de la Trilema.

Impãrãţia Bookfest

                           Impãrãţia Bookfest m-a primit ca pe un curtean oarecare. Aşa şi voiam sã fiu un oştean anonim în suitã, fãrã misiuni speciale, care sã-mi întrebuinţeze timpul dupã un plan prestabilit.
                          Atâtea domniţe ciorchine la ferestre, pe prispã, cocoţate pe standuri, cu volanele rochiţelor rãsfrânte viu colorate eliberând parfumuri de vrajã, în rând cu roiuri de curtezane zglobii, provocatoroare îmbiind mulţimea de gurã cascã sã guste oferta proaspãt culesã din livezi intensive de hieroglife şi pomi fructiferi, pe care încã sclipeau picuri de rouã.
                         Atâtea ogeacuri plasate viclean pe rafturi ceva mai discrete gâdilând fineţurrile şi orgoliul cunoscãtorilor!
                         Ce sã alegi mai întâi, cetãţile consolidate ale editurilor consacrate, sau modernitatea spectaculoasã a celor noi cu pereţi înãlţaţi din aluminiu şi sticlã ? Brumar, Cartea Romaneascã, Tritonic, Paralela 45, Polirom, Curtea Veche, RAO, Eikon, Ars Docendi, Humanitas, Nemira, ALL, Gramar, Nestor, Teşu şi celelalte. Si împrejur prinţi si prinţe, nãscuţi sau fãcuţi, blazaţi sau blazonaţi, bazaţi sau bazonaţi dupã obiceiul locului.
                         Si multe contraste, dincolo de incidentul iliescian, dincolo de paza cu arme automate sub care perora din rãrunchi Cartianu, Adevãrul lui (oare numai al lui?)

                         Despre contraste, în cateva imagini. Voi revenii curând

Cronica unui targ _ Carte de poezie

15 şi un pic. Acorduri simfonice ample, aşa cum stã bine unei case care se respectã se revarsã din interiorul vechii clãdiri, sediul încã, zic gurile rele al Uniunii Scriitorilor. As putea sã mã snobesc puţin recunoscând bucata muzicalã, sau mãcar compozitorul, n-o fac din considerente stilistice.
,


Parcurgând programul afişat în holul larg unde editurile si-au garnisit pe standuri oferta cãrţilor de poezie, mã încredinţez cã memoria nu îmi joacã feste şi, constat astfel cã prima lansare de carte ar fi trebuit sã înceapã în Sala Oglinzilor de câteva minute. Gãsesc sala undeva la primul etaj, somptuoasã, cu pereţi îmbrãcaţi în lambriuri vechi aurite si oglinzi aristocratice veneţiene probabil, candelabre coborând spectaculos din cele patru colţuri ale tavanului, şi falduri grele ale draperiilor de catifea, strânse cãtre baza ferestrelor larg deschise, desenând arcade gotice plãcute privirii cãtre luminã.
Singurele lipituri, semne ale modernitãţii forţate, erau douã aparate climatice nemascate de o parte şi cealaltã a ferestrelor(cumva aduse în prim plan de vre-un contabil zelos, dornic sã-şi etaleze decontul financiar), doi ochi închişi ai realitãţii…
Un singur om, în cadrul ocupat de scaunele goale, meşterea ceva la nişte boxe şi microfoane. Cu siguranţã de-aici izvora alde Wagner…
Mã aşez în semiobscuritate, spre spatele sãlii şi aştept studiind ambientul. Frumos. Doar un miros înţepãtor, de vechi, de praf insinuant, potenţeazã patina vremi
/…/ Tui mama mãsii de treabã, (cu puternic accent pe litera F), cã dacã vorbeam ruseşte ne-nţelegeam româneşte! Nu ştiu, ai încurcat-o, o descurci/…/
Asta era un glas piţigãiat de femee ca un claxon. Sigur nu era vre-o femee de servici, ci una cu serviciul într-o camerã alãturatã, în dreapta mea, ce lãmurea principial, o situaţie.
Mã gândesc sã mai fac o turã. Cobor pe scãri şi trec din nou printre standurile editurilor. Parcã sunt în amvoul unei biserici de ţarã. Cãrţile stau pe rafturi cum picturile sfinţilor pe pereţi. Nimeni, nici-un enoriaş în afara celor câţiva vânzãtori, parcurşi deja ieri cu amãnuntul, nu stricã pioşenia şi reculegerea instalate sub rãcoare. Mã simt obligat sã vorbesc în şoaptã, dar cu cine ?...
In curte, dintr-o maşinã este descarcatã o ladã cu cãpşuni, şi din senin se stârneşte puţinã animaţie în jurul lãzii, dovadã cã Uniunea Sciitorilor e vie.
Revin în Sala Oglinzilor. Am obosit de atâta stat în picioare. Mai bine! Sã nu pierd timpul pot scrie ceva, am un carnet în geantã la îndemânã.
O voce caldã femininã la telefon, dintr-un birou alãturat, altul, acum în stânga, vorbeşte despre un premiu literar ce urmeazã a fi acordat unui scriitor American, s-au englez de origine românã.
/…/ Trebuie consultat domnul Manolescu, este de vãzut cum plãtim drumul, pentru cã probabil va veni cu familia /…/
E clar nimic nu mişcã fãrã ştirea mogulului.
Timpul se rostogoleşte lent, poate cã nici nu se rostogoleşte, e ca o linie dreaptã desfãşurându-se pe un arc de cer, şi descriind o altã curbã specificã, din perspectivã diferitã, cu alte înţelesuri neparalele şi inegale, dar cu aceeaşi origine, punctul de la care s-a pornit.
In salã mai intrã o femee între vârste, neutrã, acum suntem trei. Când şi când acordurile se întrerup în decor, pentru cã neutra ia ceva lecţii de redare a muzicii pe instrumentul acela pe al cãrui ecran se zbenguie licãrind nişte leduri.
Se încearcã şi microfoanele:”Zece… zece!”… Mirosul povestit mai devreme se insinuiazã ascuţit patrunzând în haine
/…/ Fãrã sã fim scârboşi unii cu alţii…nimeni nu mai munceşte. Zece afişe puteau fi puse, cât sã coste un afiş?...douãzeci de hârtii desenate, un baner, cât sã coste toate astea/…/
Vocea pare a lui Manolescu, e nefiresc, doar el e la Paris, ce sã caute aici mogulul, sau o fi vre-o stafie…Se discutã aprins despre tãierile de la buget.
/…/ E greşeala mea, voi renunţa la salariu Vã propun sã verificãm bugetul aprobat ultima oarã când aţi venit în ţarã. Au fost 2000 de lei şi eu am fãcut totul cu 1300./.../
Doamne, vocea lui Manolescu, cealaltã, prima, lângã mine, realã ca o minune a lui Dumnezeu care se întâmplã.
/…/ Pentru hârtiile alea şi un baner, 1300?/…/
/.../ Acopãr din salariul meu dacã asta e o problemã,/…/
Toatã discuţia se poartã în jurul unor afişe. A tãcut şi muzica, întreruptã de un telefon primit de omul cu tehnica. Nu-i plãcea maestrului. A tãcut şi Manolescul, probabil s-a înãlţat din nou la sfere... Doar vocea caldã, femininã dã în continuare relaţii despre concurs, premii, parteneriat cu slovenii, sârbii, Budapesta…
/…/ Bine, la revedere, disearã la Teatrul de comedie./…/
E trecut de 17. Bãiatul de la microfoane anunţã cã totul funcţioneazã, dacã vor sã se mai lanseze. Mai ceva ca la N.A.S.A.
*
Zvonuri de glasuri firave şi paşi la uşã, în sfârşit intrã timid poezia. Suntem un pâlc, unsprezece cu toţii, incluzând şi tehnicienii. Parcã-s mai mulţi la Piteşti, acasã, iubitorii de poezie.
/…/ Bunã ziua!/…/,
Il recunosc cu plãcere pe Soviany din fotografia de pe blog.
/…/Astãzi am sã vã prezint “Totul despre nimic” al lui Constantin Abãluţã
*
Interesant. Intrãm în normalitate. Oare ce mai urmeazã? Dacã ar fi dupã program; Ion Alui Gheorghe. Vine , nu vine, poate cã va veni, aş vrea sã vinã.
Lumea pare cã se adunã. Oarece animaţie...
/…/ L-am vãzut pe poet!./…/
Aici e simplu, dar care poet?... Sunt şi tineri, suspect de tineri, prea mulţi tineri pentru Alui Gheorghe, n-or fi ca la noi elevi, aduşi cu şcoala…
Apare în uşã un organizator, zâmbitor. (N-aş fi crezut sunt şi organizatori.)
/…/Vã propunem sã mergem în curte./…/
E mai bine în curte. Alãturi cineva testeazã un motor de rablã, camion ceva, nu conteazã rimeazã alb, dar orşicât: “Paşol na turbinca”!.
Inapoi în viitor, pe scãri, încolonaţi pe vechile amplasamente. Inţeleg în sfârşit, e Miruna Vlada cu patru tineri pentru un recital poetic, dar mai întâi V Leac, prezentat elogios de Muşina, o lansare de carte în cadrul seriei NEO…
Sala fremãtãtoare, gustã. Imi place şi mie aceastã “boalã a lipsei de semnal.”
*
Cei patru muşchetari într-un târziu pornesc ultimul asalt: Prişcu Denisa, Sorin Gherguţ, Moni Stãnilã şi Gabriel Daliş, haioşi, nonconformişti, afurisiţi şi speculanţi ai limbajului WINDOS câştigã lupta. Un simplu send şi poezia se rãspândeşte oriunde, simplu, fãrã fasoane,tot mai simplu.
Sala reacţioneazã ca o armatã care si-a depus armele şi aleargã înebunitã sã adune de pe cãmpuri flori ca sã-şi primeascã duşmanii cum se cuvine.


Mã bucur şi eu cã ţara nu va pierii.

Sub norul de cenusa

                   Sub norul de cenuşã, o gaşcã de fete nebune însenineazã Romania. Nu credeam sã mai pot trãi efuziuni ca cele derulate în mica salã MARE din Vâlcea. Nu credeam sã mai pot trãi descãtuşarea bucuriei pe platouri înalte, în aerul rarefiat al vreunei competiţii europene, celei mai mari competiţii la nivel de cluburi, fie chiar şi, într-o ramura sportivã cu tradiţie pentru noi.
                  Si tocmai într-un sport de echipã!
Noi romanii ne pierdusem de mult speranţa sã mai gãsim ceva care sã ne uneascã.
                  E un semnal uriaş. E o stare de spirit pe care genetic o credeam pierdutã. E un strigãt al victoriei solidaritaţii, într-o ţarã destructuratã de politic şi minimizatã de corupţie.
                  Oltchimul azi a avut spirit, atitudine, modestie şi încredere. Bravo fetelor !
                  Lectia recentã a Katynului, modul cum polonezii s-au regãsit cu lumãnãri şi flori împreunã, mândri şi demni în faţa destinului, trebuie sã însemne o reconsiderare a valorilor unei naţiuni. Hambalul curat, muncit pana la sacrificiu al fetelor minunate de la Oltchim ne-a arãtat cã  se poate.

Ne-om cauta - poezie de Ion Pribeagul

Nota: La 27 octombrie 1887 se nastea Isac Lazarevici
pe numele lui de poet Ion Pribeagul. Poezia de fata inau-
gureaza o noua sectiune; "Farmecul vieitii"

De la Nãsãud din vale
Şi ţinându-se de mânã,

Au venit Ion şi Leana

Cãpãţânã.

El cu coşul plin de ouã,
Iarã Leana lui cea dragã

Avea, lânã de ţigaie

În desagã.

Cum ajunserã în piaţã,

El s-a dus la poarta nouã

Unde stau ãia cu pãsãri

Şi cu ouã.

Iarã Leana lui frumoasã

S-a oprit lângã fântânã,

Unde stau femei cu scoarţe

şi cu lânã.

- Stai Ioane, stai o ţârã!...

Zise draga lui mireasã,

Cum ne întâlnim sã merem

Cãtre casã ?

-No, cã ghine, spuse dânsul.

Când va bate ceasul douã,

Eu te voi cãta la lânã,

Tu, la ouã !

Martisor

Am ratat mãrţişorul. Sper ca legiunile primãverii sã izbâ

Mãrţişor întârziat

Gândul mi s-a-ntors acasã.
Eu şi gândul, mai précis.
E o vreme pãcãtoasã
Nu pãcatu-i interzis.

Dã în clocot colţul ierbii
Si speranţa-n absolut,
Prin pãdure cheamã cerbii
Caprele la aşternut.

Asta e democraţia,
Libertate cât cuprinde.
Licitând ai garanţia
Cã poţi cere, ce se vinde.

Dar de nu e de vânzare,
Cum ajungi la o himerã ?
Mãi bãiete dã-i o floare
Si-apoi…sperã !!!...

PS. Vine postul pastelui, sau a venit...