112. Rosinanta. Apel de urgenţă.

          Când intru pe blog, am o senzaţie neplacută (ciudată poate), ca şi cum m-aş fi întors noaptea dintr-o călătorie, în odaia mea pe care nimeni nu a mai aerisit-o de mult. Păienjenii şi-au ţesut pânza pretutindeni şi întunericul pare să fi profitat de structura de rezistenţă, abia isprăvită. 
          Degeaba aprind lumina, ceaţa îmi intră în ochi înţepându-mi retina, precum frigul în vârful Parângului săptămâna trecută, sus de Rânca, spre Obârşia Lotrului, când am urcat în nori.
          Pasărea ceţii e bolnavă, i s-a îmburuienat zborul. Seamănă cu o moară de vânt cu spetezele înţepenite. Don Quijote cu lancea lui, s-a rătăcit se pare prin padurea de linkuri, pierzând iremediabil tărâmul făgăduinţei. În cine să-mi pun nădejdea, pe cine să mă bazez? Eu n-am însoţitori credincioşi, ca Sancho Panza, să mă ajute şi ce să zic, Dulcineele au cam rămas la Toboso…
          Cum să ies la liman în jungla asta a Blogosferei, fără busolă, fără chei potrivite, cum să revin la un trafic normal. 
          Dacă vă abateţi cumva pe blogul meu cu bune intenţii, nu-mi vorbiţi despre SEO, taguri, gadgeturi că nu mă pricep. Spuneţi-mi în clar:
          - Mă nene, sacrifică dracului pe Rosinanta aia că nu e cal, e măgar! Şi salam o fac.


P.S. Multumesc de răbdare şi chiar aştept un sfat, cum scap de UNKNOWN ZONE, cum scap de lincurile de la BlogMoney pe cuvintul "care", etc
P.S. Astept degeaba?...

Gde Buharest

De o bună bucată de vreme, călătoresc unde-mi pofteşte sufletul, îmbarcându-mă din staţia mea de  linkuri. Pot să ajung oriunde, i-atât de simplu, la un un clic distanţă.

Consecvent, niciun vehicul adevărat nu mă mai satisface. 
De câteva zile  staţia mea nu mai funcţionează, indicatoarele au intrat în panică, s-au încurcat direcţiile. Panoul electronic învârteşte ca o roză a vânturilor, pe tot ecranul, o săgeată de avarie; Gde Buharest!?...Gde Buharest!?.   I-atât de trist!

Costi, n-am apucat să te-ntreb, eu acu ce fac cu linkul?...

        
        Dumnezeu să-l ierte!

Apocalipsa de vară

Un lichid vâscos, se întinde leneş pe tăblia mesei  fixată de puntea corabiei, sub umbrelă, dedesubtul butoiul cu bere. Galbenul florii soarelui îngheţat în ecranul televizorului, în amiaza toridă, răneşte cu ultimul cadru peretele din lemn al castelului, spre pupă.

Pare că s-a degradat fixatorul şi un ulei fierbinte se scurge prin ţesătura imaginilor,topind-o în bulboane ale caror stropi ameninţă să sară depăşind buza de aramă a cazanului în care soarele verii îşi lăbărţase oasele bătrâne. Stalactite de ceară ca nişte pilostrii uriaşe, abia de susţin şandramaua transparentă a cerului, îtr-atât de subţire, ca o pojghiţă de gheaţă gata să crape şi să se prăbuşească spre a împlini slovele Apocalipsei.

Gulerul de un deget al spumei de bere se înalţă încet sub privirea flămândă, până la semn. Mă ţin strâns de halbă. Cerul şi pământul se cutremură. Nu-i atât de simplu să mă echilibrez.

Băsescu şi sindromul Elenin

2012hroniculsemnelor.blogspot.com

Elenin, ar putea fi o cometă îndrăgostită care de la o vreme tot cutremură pământul. Unii susţin, mergând mai departe, că e chiar o uriaşă navetă spaţială, sau un obiect inteligent cu zbor controlat, care s-ar părea că ne aduce Apocalipsa. Personal cred că dacă e de natură inteligentă, ce-ar fi dacă ne-ar aduce înapoi civilizaţiile de uriaşi şi bunul simţ, dispărute în negura vremii şi presa mogulilor. Poate celor care odată de mult au părăsit pământul, le-a revenit dorul de casă.

Dar sunt cârcotaşii! Lor nu le comvine nimic!... A fost furtul copiilor din parcuri, s-a consumat examenul de BAC al lui Funeriu, acum e primministeriatul lui Patriciu, toate aceste dezastre se produc, numai din cauza lui Băsescu.

Revenind, Calendarul Mayaş, ce sfârşeşte brusc la data de 28 octombrie 2011 _ coincide cu trecerea lui Elenin cel mai aproape de orbita pământului, mai marii lumii ştiu, şi Băsescu ştie de schimbările extraordinare planetare ce stau să se aşeze. Putin îşi ia măsuri construind încă 5000 de adăposturi antiatomice. Obama şi-a îndreptat toate obiectivele, supraveghind pe întreg teritoriul căderea corpurilor cereşti… Al nostru de ce nu spune nimic!?

După cum îmi cunosc preşedintele, şi-a planificat discursul în parlament, înainte de alegeri, oferind alternativa:

_ Ori PDL-ul, ori Elenin. Să alegeţi bine!

Transalpina. Drumul Regelui.

Pe “Poteca Dracului”, am urcat în cer. În tărâmul de urieşi al Parângului, şoseaua asfaltată proaspăt, şerpuieşte spectaculos oferind ochiului nebănuite delectări, încă necopleşite de zgomotul de doi bani al civilizaţiei, hotărât parcă să hărţuiască ceea ce natura a aşezat temeinic în mitul de taină şi splendoare al locurilor. Şirul de maşini încolonate urcă lin şi parcă, surprinzator, nici un conducător auto nu pare că doreşte să depăşească. Invariabil cu geamul deschis, copilotul din dreapta captează cu apartul imagini pentru album.

Cuvintele rămân cumva să tacă; vorbesc suficient pietrele risipite în zare pe povârnişul de un verde strălucitor. Şi totuşi, printre pietrele neclintite, se mişcă în transhumanţa veacurilor, inperceptibil, din loc în loc  turme de oi. De un alb nefiresc par a fi sculptate din zahăr, căci din zăpadă s-ar fi topit de mult.

Legenda spune că romanii, la 101, ar fi tăiat drumul de înaintare către Sarmisegetuza, urmând poteca străbătută doar de ciobani. Mai către  noi, regele Ferdinand a desăvârşit lucrarea, de aceea i se mai spune şi Drumul Regelui. Pietruit de către nemţi şi-a căpătat faima de obiectiv strategic în timpul primului şi celui de-al doilea război mondial.

Uitat, sau păstrat în patrimoniu, de voie sau de nevoie, căci întreţinerea e costisitoare, se pare că abia acum un cap limpede, surprinzător de blond, i-a întrezărit potenţialul turistic şi lucreaza intens pentru aducerea traseului în prim planul european, unde-i este  locul.

Am urcat de la Novaci către Rînca, o staţiune alpină cu siguranţă de faimă în câţiva ani. Nu ne-am oprit aici, printre vilele în construcţie, căci ne propusesem popas mai sus, către Obârşia Lotrului.

Şi dintr-o dată ne-am trezit în nori.

Frigul, a înecat cerul aşezânduse pe asfalt şi intrând în vălătuci de ceaţă în habitaclul maşinii. A trebuit să ne oprim, preţ de câteva minute, să ne punem hanoracele si să încercăm să rupem din nor, pentru Alexandru, ceeace speram noi să fie vată de zahăr.
Fără consistenţă, norul a trecut repede peste culmi în treburile lui. Am privit în jos pe dreapta căldarea văii. Apele unui lac tocmai prindeau contur. De partea cealaltă a drumului, pădurea de brazi deja se scălda în lumină.

Repornind Loganul, am scrutat vîrful muntelui cu care ne luasem la trântă. Simţeam în urechi înălţimea celor peste 2150 de metrii atinşi.  Liniştit, sus, s-a destins şi motorul Loganului. Eram deasupra norilor.

Fără tată – o perlă. Dosarul Albaştrii

              La prima lectură a dosarului, mi-a scăpat strălucirea rară pe care o emană acest document. Acum regăsit, îl consider o adevărată perlă.
              Mergând pe fir, ar trebui să le atribui securiştilor lui Ceauşescu, printre altele şi calitatea meritorie de căutători de perle. Numai că în loc să se scufunde în adâncuri, în mijlocul oceanului în căutarea adevărului, plonjând dintr-o barcă tremurând pe valuri şi înălţându-se apoi temători la suprafaţă, neştiind niciodată sigur dacă barca n-a fost între timp purtată de valuri, ca o coajă de nucă, departe de locul scufundării, ei strângând zadarnic în mâni scoicile culese – constat; că trebuie să despart nobleţea culegătorului, de sadismul lor rece, calculat, instrumentând imensa plasă de păianjen, diabolic ţesută, întinsă peste sufletele noastre captive, din care ei scoteau la suprafaţă doar adevărurile ce le conveneau.
             Mie mi se pare că această notă informativă, dincolo de subiectul neverosimil, poartă în ea un umor teribil, absurd, înşelător ca strălucirea unei perle neşlefuite. Poate mă înşel.

             F. 58/ 13 ianuarie 1972/ Inspectoratul Judeţean de Securitate/ Secţia XII/ Notă/ Barbu Cornel.
             Sursa informează că în oraşul Piteşti desfăşoară activitate clandestină o organizaţie formată din elevi şi eleve ai liceelor din oraş şi unii tineri care au terminat liceul. Organizaţia clandestină se numeşte „Asociaţia Albastră”, sau „Săgeata Albastră”. Membrii ei duc muncă de atragere a tineretului din liceele din oraş la acţiune de nesupunere faţă de legile statului, strângerea legăturilor cu elementele duşmănoase din străinătate, cu posturile de radio străine, cărora să le trimită informaţii pentru a denigra orânduirea socialistă din Romania.
            Din organizaţie face parte printre alţii o elevă de la Liceul Industrial de Chimie, Cârstea Gheorghe , zis Gicu, fost elev la Liceul Industrial de Construcţii de Maşini Ştefăneşti, în prezent eliminat din liceu şi alţii.
            Aceste date au fost ascultate de sursă în după-amiaza de 11 ianuarie 1972 la Librăria Eminescu, din discuţia purtată de eleva Barac Zoica, elevă a Liceului Chimic anul I, fostă elevă în clasa VIII-a la Şcoala generală nr 4, Piteşti, domiciliată la blocurile petrolului din strada Traian, cu un elev de la Liceul economic.
           I-a povestit acestuia, printre altele, că acest Cîrstea Gheorghe pe care l-a întâlnit cu câteva zile în urmă, a vrut să o atragă şi pe ea (pe Barac) în organizaţie, dar ea fiind fără tată, a refuzat fugind acasă. Spre casă, îi relata, că a fost urmărită de cineva, fie de poliţie, fie de cineva din Organizaţia „Asociaţia Albastră”.
           Când cea în cauză discuta cu elevul de la economic cele de mai sus, sursa răsfoia o carte în librărie, cu spatele la cei doi tineri, înregistrând convorbirea fără ca ei să sesizeze, discutând încet.
           Pe elevă sursa o cunoaşte din vedere./ Semnătură /Barbu Cornel/

Biblioteca Multi-Media. Lectura Maia Martin

Dosarul Albaştrii _ Fondul "Liviu Rebreanu"

     Când cartea era deja finalizată, în iulie 2011, am făcut o ultimă vizită la CNSAS să frunzăresc dosarul, în speranţa că mai descopăr ceva ce era posibil să-mi fi scăpat în perierile anterioare. Am avut surpriza să mai găsesc o notă din perioada de început. Ea se adaugă activităţii laborioase de documentare a securităţii şi cu siguranţă a fost lipită la dosar, din alt fond, probabil bogat pe care încă nu l-am descoperit ce avea în vizor activitatea cenaclului “Liviu Rebreanu”. Am să o transcriu integral.

     Fila 52/ Primeşte Cpt Barbu Nicolae/ Informator Avram Ion/ Notă

            „În legătură cu activitatea cenaclului literar „Liviu Rebreanu” Piteşti, vă informez că în ultima perioadă, ca aspecte mai deosebite, a fost prezentarea unei bucăţi de proză de către Claudia Duminică şi discuţiile ce au fost purtate pe marginea acestui material. Iată despre ce este vorba:

            În conţinutul lucrării de proză se făceau afirmaţii la general, care aveau în conţinutul lor unele idei de critică socială, de denigrare a unor oameni din conducerea societăţii,  pe care îi aprecia ca insuficient dotaţi pentru exercitarea actului respectiv. Nu putem preciza din ce sursă s-a inspirat tânăra Claudia Duminică, însă cu ocazia discuţiilor pe marginea acestei proze, au fost şi păreri care au susţinut-o, şi păreri care au combătut-o cu vehemenţă. De exemplu Maiorul Vulpoiu de la Şcoala de Ofiţeri Piteşti, a criticat aspru concepţia unei tinere care poate să scrie asemenea inepţii. „Astfel de interpretări bolnave n-au ce căuta în literatura noastră”. A fost susţinut de profesorul Jean Vouiculescu, de Vasile Ghilencea şi alte persoane.

            S-au ridicat însă şi păreri care au susţinut lucrarea, arătând că cei care au combătut-o sunt inculţi, fără puterea de interpretare a noului, că tânăra e curajoasă şi dacă vor să se convingă unde este dreptatea, le-a indicat celor care au vorbit împotriva Claudiei Duminică, să citească din ultimele producţii apărute în literatura franceză. Este vorba de numitul Ciobotea care în prezent este pictor scenograf la teatrul Al Davila Piteşti. Influienţaţi de el au luat cuvântul, vorbind pozitiv şi alţi tineri pe care nu-i reţinem (ăştia eram noi, dar nu numai).

            După această discuţie cazul a fost adus la cunoştinţa organelor de partid.

            Ulterior Claudia Duminică a prezentat materialul revistei Argeş, care a încurajat-o, redactorul şef Tomozei Gheorghe apreciindu-l ca fiind bun.(Proza a fost tipărită în numărul următor). Întâmplător la revistă, unde s-a prezentat Claudia Duminică se afla şi Floru Mihăiescu (Miron Cordun), fost legionar şi membru al biroului cenaclului literar, care în faţa celor de la redacţie a felicitat-o pentru lucrarea prezentată în cenaclu, sărutând-o pe frunte cu satisfacţie.

            La această scenă au asistat: Tomozei Gheorghe, Cezar Ivănescu, Dan Rotaru şi alţii. Semnătură/ I Avram

            Notă: Materialul se verifică prin nota furnizată de colaboratorul Vladimir al org C.I. Se anexează nota în copie/ Cpt Barbu N.

Nota autorului: Se pare ca acest colaborator Ion Avram era pe mana inca de atunci cu cei de la Blogmoney, care linkeaza pe blogul meu, caci a folosit in text de 13 ori cuvantul "care", care pare a fi marfa... (!?)

PĂPĂDIA, IMNUL ŞI EUROPA UNITĂ

La Campionatele Eoropene, romancele noastre de aur

au coborat de pe podium atunci cand organizatorii

au gresit ( a cata oara?) imnul national

Bravo fetelor



În aceste zile însângerate de criză şi caniculă, când pământul Eladei se scufundă şi mitul Europei Unite, cu florile ei aurii, ca nişte fărâme de soare risipite pe pajişti, pare să se transforme, dintr-un leac binecuvântat, într-un balon de puf gata să se destrame la prima adiere de vânt. Când minţile înceţoşate ale politicienilor, nu mai dau românilor nici o speranţă – SPADA m-a străfulgerat reconfortant, zărind campioanele coborând de pe podium, în acordurile greşit alese, ale imnului naţional.

Aşteptând Paznicul Ploii

15 şi un pic, trecute fix. Acorduri simfonice ample, aşa cum stã bine unei case care se respectã, se revarsã din interiorul vechii clãdiri, sediul încã, al Uniunii Scriitorilor (Casa Monteoru).  Aş putea sã mã snobesc puţin, recunoscând bucata muzicalã, sau mãcar compozitorul. N-o fac din considerente stilistice.

Parcurgând programul afişat în holul larg, unde editurile şi-au garnisit pe standuri oferta cãrţilor de poezie, mã încredinţez cã memoria nu îmi joacã feste şi constat astfel cã prima lansare de carte, ar fi trebuit sã înceapã în Sala Oglinzilor, de câteva minute. Gãsesc sala uşor, undeva la primul etaj; somptuoasã, cu pereţi îmbrãcaţi în lambriuri vechi, aurite si oglinzi aristocrate, veneţiene probabil, candelabre coborând spectaculos din cele patru colţuri ale tavanului, şi faldurile grele ale draperiilor de catifea, strânse cãtre baza ferestrelor larg deschise, desenând arcade gotice, plãcute privirii cãtre luminã.

Singurele lipituri, semne ale modernitãţii forţate,(douămiiste?) erau douã aparate climatice, ostentativ nemascate, de o parte şi cealaltã a ferestrelor, (cumva aduse în prim plan de vre-un contabil zelos, dornic sã-şi etaleze decontul financiar), doi ochi închişi ai realitãţii… Un singur om, în cadrul ocupat de scaunele goale, meşterea ceva la nişte boxe şi microfoane. Cu siguranţã, de-aici izvora alde Wagner…

Mã aşez în semiobscuritate, spre spatele sãlii şi aştept, studiind ambientul. Frumos. Stilat. Doar un miros înţepãtor, de vechi, de praf insinuant, potenţeazã patina vremii.

– 'Tu-i mama mãsii de treabã, (cu puternic accent pe litera F din spatele apostrofului), cã dacã vorbeam ruseşte, ne-nţelegeam româneşte! Nu ştiu, tu ai încurcat-o, tu o descurci! (Ăsta era un glas piţigãiat de femee, ca un claxon pe vremea când TU, era – 104). Sigur nu era femee de servici, ci una cu serviciul într-un birou alãturat, în dreapta mea – ce lãmurea principial, o situaţie contabilă.

Mã gândesc sã mai fac o turã, e prea din vreme. Cobor pe scãri şi trec din nou printre standuri. Parcã sunt în amvoul unei biserici de ţarã. Cãrţile stau pe rafturi neatinse, tăcute, precum picturile sfinţilor pe pereţi. Niciun enoriaş în afara vânzătorilor(Iudele), nu tulbură pioşenia şi reculegerea instalate sub răcoare. Mă simt obligat să vorbesc în şoaptă, dar n-am cu cine.

În curte, dintr-o maşină utilitară se descarcă o ladă cu căpşuni şi din senin, se stârneşte puţină animaţie în jurul lăzii, dovadă certă că Uniunea Scriitorilor e vie. Revin în Sala Oglinzilor. Am obosit de atâta stat în picioare. Să nu pierd timpul, pot scrie ceva; simple adnotări, frânturi de gânduri, am un caiet în geantă, la îndemână.

O voce caldă, feminină la telefon, dintr-un birou alăturat, altul (acum în stânga), vorbeşte despre un premiu literar ce ar urma a fi acordat unui scriitor american sau englez de origine română.

– Trebuie consultat domnul Manolescu, este de văzut cum plătim drumul, pentru că probabil va veni cu familia… E clar, nimic nu mişcă fără ştirea mogulului.

*

Timpul se rostogoleşte lent, poate că nici nu se rostogoleşte, e ca o linie dreaptă desfăşurându-se pe un arc de cerc…

Intră pe uşă o altă femee, între vârste, neutră, acum suntem trei în Sala Oglinzilor. Când şi când, acordurile se întrerup în decorul descris mai sus, pentru că neutra, ia ceva lecţii de redare a muzicii simfonice, de la omul ce continuă să meşterească la instrumentul acela, pe al cărui ecran, alergă licărind nişte leduri zburdalnice. Sunt încearcate şi microfoanele:

– Zece, zece… Mirosul, povestit mai devreme, se insinuiază ascuţit, pătrunzând în haine.

– Fără să fim scârboşi unii cu alţii, nimeni nu mai munceşte. Zece afişe puteau fi puse, nu zic. Cât să coste un afiş?... Douăzeci de hârtii desenate, eventual un baner, cât să coste toate astea? Vocea pare a Manolescului. E nefiresc, doar el e la Paris, ce să caute aici mogulul, sau o fi vre-o stafie… Transcede prin pereţi, tot mai aprins, discuţia despre tăierile de la buget.

– E greşeala mea, voi renunţa la salariu. Vă propun să verificăm împreună, bugetul aprobat ultima oară când aţi venit în ţară. Au fost 2000 de lei şi eu am făcut totul cu 1300. Doamne e vocea lui Manolescu, rară, sigură pe sine, reală, străbate prin zid, lângă mine, ca o minune a lui Dumnezeu, care se întâmplă.

– Pentru hârtiile alea şi un baner, 1300 de lei?... Nu-i prea mult?

– Acopăr din salariul meu, v-am spus, dacă asta e problema.

Toată discuţia se poartă în jurul unor afişe. A tăcut şi muzica, întreruptă de un telefon primit de omul cu tehnica. Nu i-a plăcut maestrului se pare bucata muzicală. Nu-i mai place Breban, nici Groşan, nici Stoiciu, Cristea Enache şi Suciu l-au decepţionat, vrea tăcere.

A tăcut şi Manolescul, un timp, probabil s-a înălţat din nou la sfere… Ba nu, a trecut dincolo, în celălalt birou, sporovoind curtenitor, cu vocea caldă, feminină, de la început. Şi vocea relata fermecător, despre concurs, premii, parteneriat cu slovenii, Budapesta şi celelalte…

– OK, la revedere! Să ne vedem cu bine, diseară la Teatrul de comedie!

*

E trecut de 17. Băiatul de la microfoane, mulţumit că totul funcţionează:

– Zece, zece… Mai ceva ca la N.A.S.A. dacă vor să se mai lanseze.

Pe scară se-aud zvonuri de glasuri firave şi paşi, în sfârşit poezia, intră timid În scenă. Suntem un pâlc de oameni, unsprezece cu toţii, incluzând şi tehnicienii. Parcă-s mai mulţi, acasă, la Piteşti, iubitori de poezie.

            – Bună ziua!... La microfon, îl recunosc cu plăcere pe Soviany, din fotografia de pe blog.

            – Astăzi am să vă prezint “Totul despre nimic” al lui Constantin Abăluţă. Doamne, bine că nu prezintă celălalt “Nimic”!...(Cărtărescu) Se emit câteva aprecieri interesante. Intrăm în normalitate. Oare ce mai urmază? După program, ar fi “Paznicul ploii”. Vine, nu vine Adrian Alui Gheorghe? Poate că va veni, îmi place Adrian, aş vrea să vină.

Lumea pare că se adună. Se-nfiripă oarece animaţie.

            – L-am văzut pe poet! Dar care poet, nu-i atât de simplu. Spectatorii sunt tineri, suspecţi de tineri, prea mulţi tineri pentru Alui Gheorghe, n-or fi ca la Piteşti elevi aduşi cu clasa, de vreun diriginte. Apare în uşă un organizator, zâmbitor. (N-aş fi crezut sunt şi organizatori).

            – Vă propun să mergem în curte.

E mai bine în curte. E umbră. Alături cineva testează un motor de rabă, camion, ceva; nu contează tot rablă e. Rimează alb, indecent, turbat, fără virgule. Paşol na turbincă! Înapoi în viitor, pe scări, încolonaţi, pe vechile amplasamente în Sala Oglinzilor. Înţeleg în sfârşit. O văd pe Miruna Vlada cu patru tineri poeţi, dar mai întâi V Leac prezentat elogios de Al Muşina, lansare de carte în cadrul seriei NEO… Sala fremătătoare gustă. Îmi place şi mie această “Boală a lipsei de semnal”.

*

            – Întrun târziu, cei patru muşchetari pornesc ultimul asalt: Prişcu Denisa, Sorin Gherguţ, Moni Stănilă şi Gabriel Daliş; haioşi, noncomformişti, afurisiţi şi speculanţi ai limbajului WINDOS. Cu ei Miruna Vlada câştigă lupta. Un simplu send şi poezia se răspândeşte oriunde, simplu , fără fasoane, tot mai simplu. Iese pe străzi, pe esplanade, in parcuri pe patine cu rotile, nu e nevoie de Casa Monteoru sau alte case stilate. Sala reactionează ca o armada care si-a schimbat armele cu duşmanul şi aleargă înebunită să planteze în cimitirul gloriei, flori.

            Mă bucur că ţara nu va pierii, aşteptând încă Paznicul Ploii.

 Notă: Acest articol a fost scris anul trecut. Revizuit e ca nou.

Om la apă

Călin Hera comandantul PAautorilor, a adus în cele din urmă corabia la ţărm. Ceva ezitări, reveniri şi indecizii l-a conturat pe domul Lică mai puţin sigur pe sine, mai puţin ferm. Canicula – a înmuiat, nu numai pana concurenţilor şi braţul cu balanţa al statuii de ceară, unde Marele Judeţ ar fi trebuit să cântărească şarmul celor cinci sute de semne – la înmuiat,  să recunoaştem şi pe EL. E omenesc – când stai pe punte, fără strop de apă, sub dogoare – pe podium,  doar costumele de baie să încapă.

Clasamentul înainte de jurizarea ultimei etape:

1. LePetitPrince 54p
2. LeeDee P. 47p
3. MeetTheSun 46p
4. dragoselu 44p
5. eftimie 38p
6. Sictireli 34p
7. A.Dama 32p
8. Ion Toma Ionescu 31p
9-10. Carmen Negoiţă, zamo 27p
11. Bogdan Onin 24p
12. starsgates 23p,
13-14. Victor, Călin 22p
15. Geocer 20p
16. Lady A 13p
17-18. paulgsandu, andi 7p
19-20. Petra, Anca Vrânceanu 2p
21-23. Liana, mafu, number999 1p

Nota:  Daca v-a placut Pictorul (il gasiti mai jos), pentru ultima etapa va rog sa votati aici

Etnobotanice – Ştirul sălbatic la Antena 3

  Ca tot romanul imparţial, butonam aseara telecomanda şi de la B1 –  unde Turcescu, mai ceva ca Bute, îl prinsese în corzi pe bietul Claudiu Iordache şi-i tot dădea “lovituri de stat”, sub centura de castitate a revoluţiei ţesută de doamna Nina, răbdătoare , pe când domnul Iliescu precum Ulise, scria pe centură istoria, pe care după eveniment, prin decret prezidenţial i-a încredinţat-o, pe centură, naivului timişorean spre  păstrare ca Sfintele moaşte la Institut.

Realitatea  –  tocmai decolase elicopterul bietului Boc. (ăla cu nepotul urcat în afara legii, la bord). Înnebunise antiaeriana şi tunurile.     
Măi oameni buni! v-a luat canicula cu totul, v-aţi gândit? Incă un mandat guvernamental şi prins de grijile ţării, n-are cum să-şi mai cunoască nepotul? Cum chemaţi voi DNA-ul, Parchetul, că omul şi-a plătit biletul.

Şi-am ajuns la celălalt Mogul, la Antena 3 – unde presteză doi zmei.

– Sunt Dana Grecu şi am doi copii(…) zice.

Tu, Radu Tudor, ai fii şi fice?...

– Suntem cel mai urmărit post de ştiri!

Am prins sigur un fir. Deschid Dex-ul  şi citesc.

Ştir – o iarbă folosită din vechime de azteci, cu un puternic gust de nucă. Micile seminţe dau un gust piperat care poate îmbogăţii mâncărurile. Aztecii vedeau acest condiment ca pe o puternică sursă de energie terestră. Ştirul sălbatic (Amaranthus poligamus), se bucură de o mare faimă pentru calităţile afrodiziace, este un bun stimulator sexual.

Cum se utilizează. Se prepară un decoct din o lingură de rădăcină mărunţită, fiartă câteva minute în 250 mililitri de apă, din care se beau două trei căni pe zi. Aceste preparate se folosesc frecvent în tratamentul impotenţei, în ţări ca India şi Pachistan.

Unde se găseşte: Este cunoscută ca buruiană dăunătoare pentru orice fel de cultură, creşte pe suprafeţe întinse în grădini, pe ogoare, mai ales în zonele de câmpie şi fără îndoială, în studiourile Antenei 3.
De-aia dau ei cu nuca-n perete  şi toarnă în sosurile emisiunilor, piper, cât cuprinde.
Despre afrodiziace, înţeleg că e nevoie la Domnul Voiculescu în trust, ca să-i “ejaculeze”(scuză-ma Vanghele) oarece orgasm, potentului om de afaceri.

Vorbind serios, după mizeria făcută lui Funeriu, de aceşti doi incşi (nu e greşeală de sriere), Danei Grecu si lui Radu Tudor n-ar trebui să li se mai dea drumul pe sticlă să-i vedem în timpul dezmăţului. Sunt în stare să strice, Doamne fereşte, după atâta consum de ştir, şi diplomele de Bac, alea puţine câte sunt – ale copiilor.

La Stana Regala

Bute sub frunză. Val de caniculă

Parcă nici cuvintele n-au curajul să scoată capul. Tac chitic ascunse într-un colţ de pagină, nivelând cu grjă zăpada de deasupra. E criminal să le scoţi pe stradă în mâzga fierbinte a asfaltului, în aerul rarefiat ce se scurge ca transpiraţia zeilor pe acoperişuri.

Degeaba Elena Udrea a risipit într-o zi, raţia pe toată vara de deodorant portocaliu, din rezervele guvernamentale şi a venit, bine intenţionată cu frunza, brandul naţional, să ofere bucureştenilor puţină umbră la meciul lui Bute.

Nu se mai poate respira  de caniculă, afară – şi în casă, de televizor…  Sindromul vacii nebune a cuprins Realitatea şi Antenele. Bietele moderatoare deversează pe chelia analistului financiar Niels Schnecker,  scafandru de serviciu în platou, o pastă spongioasă şi urât mirositore ce ameninţă să spargă ecranul. Se dezbate aprins pedelizarea biletelor la meciul de box şi rusificarea Băsescului.

Am citit de curând un banc, cam neaoş, sper sa nu mă amendeze CNA-ul.

Cică Andreea Creţulescu (tare mult îmi plăcea când se vopsise blondă), vrea neapărat să ştie cum e cu sindromul vacii nebune şi merge la ţară să facă un interviu:

–       Băi bade, cum e cu vaca nebună?

–       Îţi dau un indiciu: taurul f**e  vaca o dată pe an.

–       Şi care-i şpârla?

–       Îţi mai dau un indiciu: noi mulgem vacile de trei ori pă zi.

–       Tot nu-nteleg, ce treabă are asta cu sindromul!?

–       Auzi făh... io dacă mă joc cu tzatzele tale de tri ori pă zi şi te f*t o dată pe an nu înebuneşti?

Cocoaşa soarelui se ridică în miezul zilei. Liderii sindicali protestează că berea nu e îndeajuns de rece. USL-ul îşi numără primarii în Partidul independenţilor. Dinspre Băneasa tot mai puternice glasuri se răscolesc:

-Bute! Bute! Bute!

Marin Ioniţă la 82 de ani

Nascut:10 iulie 1929.

Mai e un Marin nume cu greutate, nu numai cel ce-a cules din praful drumului la Siliştea-Gumeşti moromeţi de lut şi i-a lustruit cu migală, dăruindu-le  viclenii şi luciri de diamant ce-ţi taie respiraţia.

Mai e un Marin, din Jugureni-Ulieştii de Damboviţa, rostogolind  cuvintele ca pe un şuvoi leneş de bolovani ce curge greoi, împiedicat, dar neostoit între maluri. Vai celuia ce i-ar fi stând în cale!

Opera lui, nu are limpezimea celui mai iubit şi mai urât dintre pământeni, doar o vigoare aparte  şi o anumită iluminare a textului, care alături de vârsta şi dimensiunea consistentă a creaţiei (a strâns aproape 30 de cărţi),  face ca scaunul de patriarh al literelor şi sceptrul, în ţinuturile învrednicite cu harul Meşterului Manole, pe Argeş în jos să-i fie pe potrivă.

       La 82 de ani Marin Ioniţă îşi duce crucea mândru, cu aceeaşi fervoare şi siguranţă de ţăran încăpăţânat care dezţelenea, 60 de ani în urmă, taina cuvântului în curtea Şcolii de literatură.

Rodul pământului i-a trădat uneori răbdarea, iar  timpul i-a clătinat necruţător din convingeri, dar omul şi dascălul, a rămas alături de cei tineri să le încredinţeze şi să le cultive curajul.
       Cand am lansat prima mea carte la librăria Mihai Eminescu, a rostit şi pentru mine vorbe. Aşeza cărămizile înălţand împrejur, zidul casei. Ajuns la fereastră, m-a invitat să privesc dinlăuntrul ei singur şi s-o visez împlinit. N-am ajuns să-i pun acoperişul. Alţii, grăbiţi, nenumăraţi şi-au terminat de mult casele. Un oraş întreg aşezat pe dealuri.

Azi Patriarhul, cu bastonul în mână, face turul de onoare al oraşului, bate trotuarul, salutând în stânga şi-n dreapta, cu şapca lui albă ridicată deasupra capului, şirul de domniţe mijind la porţi. Cu domnii ar mai avea ceva de sfădit. S-ar mai încumeta la o trântă.

Multă sănătate domnule Marin Ioniţă !

Pictorul. Concurs PAfoto

Nota: In probabil ultima etapa de concurs Calin Hera aduce ca mobil de inspiratie urmatoarea imagine. Conditiile cunoscute, 500 de semne etc...

       Pictorul ăla flamand în clipa asta era mai mult flămând decât pictor. Părăsise locul. Terminase  tuburile cu vopsele, sticlele cu absint, tabloul din care se scurgea pe rame lumina murdară, lăptoasă, smulsă zbaterii înspumate a valurilor. Linia verde împădurită a golfului, abia de ţinea cealalta mare să nu se reverse din cer peste casele pitite în buza dealului de unde se-ntorcea cu barca. Nerăbdător socotea că mai sunt doua ceasuri. Găsise mâncare, tuburi noi cu albastru, absint, avea de lucru.

Daca va place Pictorul votati aici

Low cost. 4 iulie

În 1776, la 4 iulie, când cu Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii, dacă nu s-ar fi ales vulturul simbol naţional, cu siguranţă altfel s-ar fi scris istoria. Un vot i-a lipsit bătrânului inventator Benjamin Franklin în Congresul Continental al celor 56 de delegaţi semnatari, ca sa încline balanţa şi să pună curcanul în glorioasele lui drepturi.

Şi-a pierdut vremea cu electricitatea,  a organizat prima bibliotecă a Americii, a revoluţionat poşta, a descoperit paratrăsnetul şi ochelarii, în loc să inventeze un lucru simplu şi necesar, o găleată de plastic roşie sau portocalie. N-a fost vizionar. Cu siguranţă obiectul preelectoral iar fi adus şi votul acela democratic, ce i-a lipsit. N-a fost să fie.

Cu domesticul simbol, poate că americanul ar fi luat-o mai domol.

Pentru ce vultur cuceritor,  jandarm al lumii şi paznic la democraţie, poate i s-ar fi potrivit mai bine o piftie, un curcan la cuptor, stropit cu vin, tot învingător ar fi fost şi... creştin, low cost.

Tiki-Taka

Etapa V-a PAfoto

Calin Hera ne cere sa comentam fotografia cu statuia vie asezata pe soclu in stanga, nu m-am putut abtine sa mai folosesc inca un soclu

     Moto:    Munte, munte, piatră seacă,

         Lasă voinicii să treacă,

         Să treacă la ciobănie,

         Să scape de sărăcie.

Catalanul intrat în tunică de tablă – e un Gigi Becali al lor. Uitaţi-va bine cum stă pe soclu, nu vi se pare că seamănă? Taie frunză la câini. Să stea mult şi bine în echilibrul ăla precar, vă spun; n-are geniul ciobanului. Păi al nostru măcar, când a intrat în sarică şi-a luat instrumentul n-a tăcut ca mutu. A scos cu fluierul din adâncul istoriei, o doină de smintii oile şi-o seamă de generali patrioţi… ce l-au dăruit cu Steaua. Măi omule dacă n-ai gură cască, nu te dăruieşte nimeni cu Barsa

S-a deschis votarea pentru statuie. Daca v-a placut Tiki-Taka puteti vota aici. Urnele se inchid duminica la ora 20.

La Cafeneaua lui Virgil

Neagră ca noaptea, tare ca moartea şi dulce ca iubirea, glasuieşte un proverb turcesc despre cafea. Fără savoarea tabietului, împrumutat de la Înalta Poartă, cum ne-am mai dedulcii dimineţile închipuind armonia din clipele rare ale fericirii!?...

S-a întâmplat în Cafeneaua lui Virgil Diaconu – strânşi la un eveniment (100 de numere ale revistei), între oameni de litere – armele să nu vorbească, să domine doar aromele fără seamăn din aburul cafelei învăluind cuvintele de har ale vorbitorilor, fără tăiş şi fără patimă.

Meritul lui Virgil a fost că şi-a pus alături o amfitrioană dăruită (Denisa Popescu),  cea care şi-a deschis petalele de trandafir chemând în sprijin mai întâi Mâna Maicii Domnului(pe Liliana Rus) şi apoi o floarea de bujor(Simona Fusaru), din gradina proprie unde schimbase confortul urban pe libertatea rurală. A fost o pace peste aşteptări. Domnul Marin Ioniţă, patriarhul a recunoscut că a vărsat cucută la radăcina arborelului de Cafea la începuturi, dar fructele Cafelei sau Cafenelei i-au dovedit în timp c-au fost din soiul cel mai bun.

Şi domnul Sachelarie, directorul bibliotecii, a glosat frumos despre cele doua reviste de anvergură naţională ce cresc separat şi împreună în gradina Centrului Cultural – Revista Argeş şi Cafeneaua Literara – dar i-a transmis scorţosului Virgil şi tot la fel taciturnului Doman,  că nu fac destul  împreună şi separat – purtându-şi fala doar în zona elitismului, discriminând hatâruri şi abonamente implicit publicului larg – astfel vor nemurii săraci, catarg lângă catarg.

Cu o pată de culoare studiată artistic, aşezată în regula de aur a prieteniei a venit Ion Pantilie şi i-a stârnit  entuziasmul bine temperat editorului Frangulea, merituos, dar îngrijorat puţin la cerinţa expresă a lui Sachelarie de a sporii tirajul – "cum să faci creştere pe lei puţini, oficiali, obţinuţi greu, din ce în ce mai greu" – din banul public, de la cei neînvredniciţi măcar cu laude şi osanale pe măsură de spaima opoziţiei, să nu crâcnească tabăra cealaltă în consiliu la vre-o cotitură.

“Financiar, proiectul de calibru ar necesita un mic aport la echilibru, am căzut de-acord”.

S-au exprimat şi Eremia ce-şi pierduse gara, şi Stanciu ce-şi pierduse primăvara, şi alţi asemeni paşnici combatanţi care parcă ne pierduserăm cu toţii minţile.

Am bănuit vorbind cu Sibiceanu la final, că la Aniversarea Cafenelei în ceştile de cafea Virgil a strecurat ceva etnobotanice. Prea a ieşit bine!

Gasiti aici Cafeneaua literara nr 6 _2011

Bucovina. Manastirea Humor. Rusalii.

Ratacit in lumea literaturii. Album

Amurgul zeilor _ Etapa a IV-a de concurs

Nota: Tema cere sa comentam fotografia lui Calin Hera. Facand abstractie de titlu (Bonjour) eu am trecut pe malul celalalt

          Sena clipocea greoaie deranjată de înşurubarea către nicăieri a motorului. Gândurile celor doi se cuibăriseră în barcă, plonjând ca într-un capăt de lume să prindă din urmă ultimele raze de soare, înmuiate sub orizontul întinderii de apă. Perechi de îndrăgostiţi aşteptau cuminţi pe mal să se tragă cortina întunericului. O chitară îşi incepuse preludiul, armonizând degetele chitaristului şi antrenându-le pentru mângâierile promise. 
          Grijile de peste zi adăstau obosite în genţile abandonate pe jos.


S-a deschis votul popular. Cel care conteaza pt mine. Daca v-a placut Amurgul zeilor  bifati-l si votati aici 
Se poate vota pana luni 27 iunie ora 13

Moşii de vară.si poveştile opozitiei

Doamne ce popor imaginativ avem. Vine unul, scamator, la marginea pădurii cu un gioben; ai zice mai să scoată din el doi iepuri albi şi ce să vezi – în locul urechiaţilor, două panglici portocalii fluturând pe valul de admiraţie şi ovaţii ale poporului pedelist. De atâta emulaţie, nici că se vedea scrisul cu fir de aur pe fond portocaliu, unde povestitorul însăilase proiectul noii constituţii şi împărţirea în opt a regiunilor administrative. Doar că nu impui aşa simplu basmele, romanilor!

Tocmai trecea pe-acolo Ponta, pe post de Scufiţă Rosie(ca să câştige voturi, îşi făcuse operaţie de schimbare de sex). Se ducea la Bunicuţa în pădure cu demâncare şi, căscând gura la cinstita adunare, nu băgă de seamă că se lăsase întunericul. Acu n-aveţi a mă întreba cine-i Bunicuţa, că-n partida aia ce se crede învingătoare la viitoarele alegeri,  a rămas singura minte limpede, restul partizanilor, într-un glas unanim, stau cu limba inţepenită pe nordul Băsescului. Au şi ei dreptate în zarva valurilor, e nevoie de un reper. Nimic mai sigur decât busola marinarului.

- Dacă s-a făcut noapte, se lumină într-un timp Scufiţa, n-am decât să mă fac frate cu lupu, că nu şti-n pădure de unde paşte primejdia. Dar nu frate, mai bine văr, tot sunt mâine moşii de vară! îi veni gândul din urmă, ăl bun, ca să nu se supere nici baronii.

- Imi zici vere, pân la moarte, lupule?!... Si Crinul privind visător dintr-o parte:

- Da, verişoară!

Prost scriptum. In timp ce culegeam aceste rânduri, extrăgând umorul din top show-urile de glorie ale Realităţii, a venit burtiera care m-a aruncat definitiv si irecuperabil în neant. “Băsescu ciopârţeşte Romania!”. Nu-nţeleg socoteala. De la 41 la 8, unde-i ciopârţeala?...

Chit că, piteştean get-beget nu pricep nici la ei, cum să-mi caut la Ploieşti cercei…

Dosarul "Albastrii" - acatist de final

 În mintea mea rândurile ce se vor aşterne în continuare n-au cum să fie ale unui acatist. Nici Dumnezeu nu ne-a învrednicit cu harul iertării şi nici suferinţa nu ne-a putut curăţi îndeajuns de întinăciunea gândului, ca să fim mântuiţi. Îi dau dreptate Claudiei că mărturisirea poate să fie o terapie, dar rostirea ei trădează alchimia vieţii, cuvântul fiind doar un pom desfrunzit.

Am cerut tuturor înscrisuri, (note, păreri, opinii) contribuţii pentru dosar, “celălat dosar al albaştrilor”, să încropim o imagine de azi, fără mari pretenţi pentru că nici rândurile mele dincolo, nu s-au însăilat mai bine. N-am împărţit taberele, le las amestecate. Nu suntem mulţi în carte, constat, cu securişti cu tot, c-am încăpea uşor într-o biserică. Dar nu vreau slujbe, spovedanii şi solemnităţi, încolonaţi şi singuri, mărşăluind, mi-aş dori să ne oprim sub cerul liber, albastru, ţintuiţi într-o livadă de cireşi înfloriţi.

Caut lumina cuvântului de înviere, numai că bestialele flori de cireş mi-au străpuns toate simţurile. Ciuruite, organele au căpătat simţ olfactiv. Nu mai disting literele, s-au risipit parc-ar fi nişte jerbe de fluturi. Şi un pian dement, tocmai acum şi-a găsit să-şi dezintegreze sunetul clapelor în cerul îngerilor. Mă iertaţi de neputinţă eu voi alege să tac aici.

PAfoc _ Lucrul dracului...

Concurs: Etapa treia in care Calin Hera cere sa comentam fotografia de mai jos.

Recunosc sunt genial, dar inca nu s-a dat drumul la vot, in sfarsit, e liber insa la comentarii si va invit!...

Mă uit contrariat la nebunii ăia de pompieri ce se imortalizează zambitori în faţa trepiedului, cu obiectivul ţintind prima pagină a defunctului Morning Star  şi mi-este cu neputinţă să aleg terifiantul, între căştile dispuse simetric în cadru şi flăcările iadului isterizate de o ameninţare posibilă. Se intâmplaseră multe în casa aceea ciudată, bântuită de fantasme, pe lângă care  nimeni nu mai dorea să treacă după ce se lăsa întunericul.

Mă nene, nu poate fi decât lucru dracu în casa popii!...

S-a deschis votarea. Daca v-a placut urmati linkul si
bifati Lucrul dracului

Barza si reforma

PArza - Etapa II-a. Concurs proza arhiscurta

Cerinta regulamentului: Sa comentam in 500 de semne fotografia lui

Calin Hera

Cerinta celui care citeste: Sa comenteze... daca i-a placut

        Chestia aia rotundă ca un abajur uriaş din sufragerie, nu doar seamănă, e o farfurie zburătoare. Cu ea adusese barza copilul. Se terminase modernizarea şi reforma statului, parlamentul votase noua constituţie. În sfârşit Sănătatea, Educaţia, Cultura şi Serviciul Barza la domiciliu, deveniseră priorităţi naţionale. Se derulau ultimele teste de acomodare a populatiei cu fericirea şi belşugul. Numai că în mintea berzei s-a produs un scurt circuit. Beneficiarul nu era acasă. Tocmai se mutase in Spania.

S-a dat drumul la votul publicului. Daca v-a placut PA-ul meu, votati AICI bifand Barza si reforma!!!!