Paznicul ploii. Adrian Alui Gheorghe. Invitaţie la lectură

În instrumentarul poetului, cuvintele sunt ca nişte actori. Ei/ele, pot îmbrăca hainele împăratului sau pot merge la bal în pantofii Cenuşăresei, te pot învîrti în ritmul constant al valsului, sau te pot pierde privindu-te în ochi, în dansul senzual al seducţiei – salsa, la mare modă acum prin cluburi selecte. Important e doar visul, mişcat de regizor, împingând aerul cu o baghetă înaripată, ca o libelulă de argint.

Uneori, actorii iau în stăpânire întreaga scenă şi li se pare că sunt geniali, spre disperata încântare a maestrului de ceremonii: “Aş fi vrut ca toate cuvintele să asculte de mine/ Acum ascult de toate cuvintele/ Ca un cîine bătut merg în urma lor/ Din cînd în cînd/  Îmi dau peste bot/ Scot scrîşnete, scot urlete,/ Ele se amuză. se întărîtă/ Ca muieruştile care au prins un satyr bătrîn/ Şi îl chinuie, îi aţîţă simţurile/

(Poetul bătrîn îşi declamă faima)

Moartea unui om care îi citea poeziile, îi prilejuieşte autorului consideraţiuni filozofice,  se  simte vinovat că i-a întreţinut acestuia iluziile. Nu, poezia nu “pompează sînge în întregul univers”! La căpătîiul mortului, este împlinită dovada, că “poeţii nu pot face transplant de suflete”.

“ E adevărat, am spus eu/ (şi l-a dus cu vorba făcându-l să creadă că

e bogat)/ poezia e luxul săracilor/ pentru că orice om îşi poate permite un răsărit de lună,/ o furtună de stele,/ sub ploaia de vară sărăcia e amanta/  care îşi turteşte sfîrcurile/  pe limba oricărui muritor;/ îmbrăţişările nu-i lasă pe oameni să se strîngă de gît;/ Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeţii vin/  doar şi pun hoţeşte  semnătura;/ (Poetul bătrîn îşi declamă faima (2))

O anume părere de rău, înstăpâneşte deşertul prin care autorul cutreieră ţara poeţilor: “(– Într-o zi unul dintre noi a spus un vis pe care nu-l/  visase cu adevărat,/ ceilalţi l-au apostrofat pentru că recunoscuseră falsul./  Visul nevisat are ceva care îl trădează, e ca mierea/ falsificată,/ făcută din zahăr ordinar) Iar în contrapondere: (într-o noapte am întrebat bicisnicul corcoduş:/ corcoduşule, poţi să descrii chipul lui Dumnezeu?/ Da, spuse el. Şi înflori. Ispita

Nici Dumnezeu nu pare mulţumit. ”în atelierul Său Dumnezeu face/

oameni oameni oameni oameni/ oameni oameni oameni/ îi încearcă/ îi ciocăneşte cu degetul/ îi miroase îi gustă/  din cînd în cînd/ se-aude tunetul vocii:/ nici ăsta nu e cel/  pe care îl aştept/ mai încerc/ mai încerc/…..Au ieşit casele pe stradă/ două câte două,/ două cîte trei,/  borţoase gata să lepede pe caldarîm/ pruncii îmbătrîniţi la urgenţă,/ storşi de viaţă, morţi doar atât cât să-i ia eternitatea/ în seamă”.La vie n’est que pour connaisseurs

Şi nici lui Adrian Alui Gheorghe nu-i plac; “(oamenii aceştia din telenovela Ta, Doamne)/ toţi trag cablurile televizorului după ei”.

Fire romantică, are în schimb nostalgia vremurilor de mult apuse: “Doamne cît de bine era pe-atunci?/ Brutarul cocea pîine;/ Croitorul făcea haine pe măsură;/ Pantofarul făcea pantofi care zburau vrăjiţi;/ Grădinarul planta tufe de flori ale căror lujeri se rupeau/ sub greutatea mierii;/ Zidarul făcea ziduri care apărau perfect definitul/ de marele inamic care/ stă ascuns, de veacuri, în nedefinit./ Ziua venea cu o indicibilă plăcere./ Luna se căţăra pe munţi sveltă–/ un atlet al zeilor gata oricând să arunce săgeata în căpriorul rătăcit.”Cum a dispărut oraşul grecesc Cnossos sau poetul bătrîn îşi declamă faima.

Întreaga carte e o curgere lină. Greu te poţi opri din lectură şi simţi că te îmbogăţeşti subit. Harul poetului te luminează simplu şi onest: “Am crezut mereu că tot combinând/ literele şi cuvintele într-o zi/ hazardul îmi va scoate în cale formula/ care/ să facă pulberile astea de viaţă să se lege de carne/ sau să se lege între ele/ că nu degeaba cuvîntul e ca o cheie pierdută/ ….s-au tras linii între oameni/ în speranţa că la intersecţia tuturor/ e punctul care să soarbă nevolnicia/ dar oamenii putrezeau în picioare/ nu apucai să uneşti două trupuri/ cu o linie foşnitoare/ că deja altă lume împingea cu umărul/ bucata de cer din dreptul soarelui/….Am cîntărit am măsurat distanţele dintre cuvinte./ Am descoperit resturile de la conceperea ideii/ bucăţi de piatră şi bucăţi de carne/ resturi de la conceperea rîsului şi plînsului/ resturi de la crearea morţii – închipuieşteţi!/ am deschis drumuri şi am închis porţi/ pluteau pe nouri zimţii unor pleoape/ care-au văzut o lacrimă de-aproape/ în care zac corăbii scufundate/ şi am descoperit, Doamne!,/ că punctul sub care zace nodul fiinţei/ şi nodul pulberilor/ e în Piatra Neamţ/ o mică localitate de frontieră/ a civilizaţiilor/ (închipuieşte-ţi) /aici am învăţat că zădărnicia e un deal/ care scîrţîie din toate balamalele/ şi o ploaie care face poze/ trece drept artist şi oamenii îi zîmbesc/…. Sînt paznicul ploii./ Nesuferită fervoare; o văd ţopăind în ferestre/ atît de asemănător dansului bărbaţilor/ în jurul femeii care naşte carne/ carne,/ carne, carne…!” Paznicul ploii

Se pare că până la urmă, în atelierul Său, acolo sus, la Piatra Neamţ Dumnezeu a nimerit şi un poet adevărat şi ca să nu–l scape din ochi la făcut Paznicul ploii.

Asfalt proaspăt

un strat gros

de brumă

se cerne

peste oasele

mele de humă…

degete  dezghiocate

de unghii

au scăpat pe jos

rărunchii

complicatul bazel

sigur aş putea

risipi pe planşetă

pajisti verzi şi pot grăbi

licitaţia cu

fluturi târzii

numai că totul

ar aduce cu un viol

s-ar clătina

somnul domol

al pietrelor

sus în înalt

peste faguri de stele

îngerii toarnă

asfalt

proaspăt

Virus

rămâne aerul

atârnat de inele

precum căldări cu mortar         

balansând  pe schele

nu mai pui bază

pe scripeţi

şi nici  pe poduri

apele sunt dezlegate în noduri

şi-n clorofilă verdele

dansează eteric

precum balerinele

pe muntele sferic

golit de ziuă

cerul în noapte

zdrobeşte- n piuă

stelele coapte

gold gold

gol pustiu

spiritul apusenilor

apriorii târziu

în mireasă dospeşte

un viitor criminal

sămânţa virusului

pâlpâie într-un portal

îmi ies din  mire

Dumnezeu nesfârşit

îmi dă de ştire

că n-am murit

Bijuterii de familie

Am hotărât să deschid o pagină nouă, unde săptămânal, să scot la lumina si să lustruiesc postări mai vechi, care cred eu că sunt bine scrise. Vizitaţi Bijuterii de familie. Azi vă ofer :

Punguţa cu doi bani

Lupta soldatului cu umbra sa

a soarelui cocoaşă

se întinde leneşă

în afară

oştire înfrântă

iarba uscată

se târăşte

printre copaci

  

doar o fâşie

proaspăt arată

vie şi murdară

flutură steagul

pe ogorul arid

  

de-atâta luptă

viaţa însăşi

stalactită

ca o lance tandră

îşi prelungeşte coasta

în trupul sleit

stau rezemat

la un capăt

de lance

cu celălalt capăt înfipt

în umbra mea

prizonieri

eu şi ea

într-o cocoaşe de foc

dintr-un cer

răsturnat

eu - flamura umbrei

şi ea - bravul soldat

La Deveselu se taie buricul...

superbebe.ro

Plai bălai - pamflete politice

            Breaking News. 02.02,2012,

Cod galben de ninsori. Gabriel Oprea:

Armata e pregătită să intervină.

La Deveselu se taie buricul

De comuna Deveselu prima oară am auzit când eram în armată. Soldat neinstruit în plutonul spate de la Remetea Mare, adică între gospodari, ăia de umplutură cu aprovizionarea. Nu eram de loc o mare sculă, ci ochelaristul  slab, nesuferit, care repară măștile de gaze.

Nici măcar nu știam să-i lustruiesc, din vorbe, să trăiesc mai bine stelele maiorului, șeful meu, chimistul unității și nici bocancii cum ma invata Firicel Virgil, un amic de-al meu.. Trebuie să recunosc că maiorul era mai taciturn decât mine. Toată ziua inspecta grijuliu măștile să nu pătrundă ipotetic gazul pe sub prăpăditele alea de membrane îmbătrânite din filtru. Bag samă, simțise în ultimul război direct pe pielea lui cum te învăluie viclean gazul otrăvitor, insinuându-se cu mirosul lui ascuțit.

– Du-te mă ochelaristule la magazie și cere o pereche de încălțări pentru mine, dar să fie moi! Mă proteja, constatase cât de „priceput” sunt și vigilent, nu mă lăsa nici la trageri și nici la instrucție, să-l fac de râs în lupta deschisă cu potențialul dușman. Era mai sigur când mă știa că înot „în spatele frontului”, în magazia imensă a marii unități de la Gearmata, pipăind bocancii în căutarea acelora speciali, cu piele moale, catifelată, ca de căprioară cum mi se ordonase. Magazionerul, un plutonier-major, era vorbit cu maiorul și-mi descuie o cameră unde tocmai se descărcase un munte de bocanci.

– Ochelaristule, dacă tot îi pipăi să-i așezi pe rafturi.

Castelul Mariei Tereza, unul dintre multele risipite prin Transilvania, abia intrase în patrimoniul armatei. Atunci îl cuceream, vopsindu-i pereții, lustruindu-i zidurile exterioare, reamenajând aleile parcului, dar cel mai greu am pătimit când să curățim beciurile în care de zeci de ani, neatinși, colcăiau viermii și râmele. Acolo trebuiau amenajate depozitele de cartofi pentru Marea Unitate.

Bega curgea leneș sub umbra copacilor, dar n-aveam voie s-o tulburăm cu trupurile noaste îmbâcsite de transpirație. Trebuia păstrată limpede, la o anumită oră veneau fetele generalului, se dezbrăcau amândouă pe mal și se-aruncau despicând apa sub privirile noastre flămânde. Nu era voie să privim, dar cine ne oprea să admirăm cum se oglindea soarele.

Într-o zi a venit generalul în inspecție. I-am rătăcit numele. Rotund, imens, se dădea de-a rostogolul când mergea cu o vivacitate greu de stăpânit. Abia se țineau după el ofițerii. A ordonat să se facă pe mal o piscină  împrejmuită, să nu-și poată plimba obraznic soldatul privirea.

Firicel a fost mutat mai târziu în unitate, de la Deveselu, unde făcuse perioada de instrucție. Un oltean măsliniu cu care m-am împrietenit oarecum. Era soldat fruntaș și ca toți oltenii curând avansat căprar. Cu miere pe limbă când apărea un „Ta'major”. mă tot învăța să fiu supus, că armata e lungă. Dreptu-i! Ni s-au cam lungit urechile cu încă două luni peste perioada normală. Ne-au prins evenimentele din Cehoslovacia taman când să ne liberăm.

Am mai auzit de Deveselu acum, când cu americanii și scutul antiatomic. Nu trebuie să fii mare sculă, te prinde întâmplarea de ceafă, te scutură puțin și îți zice tam-nisam: „De mâine, tu ești buricul pământului!” Şi n-ai decât!... Așa și cu Deveselu.

L-am văzut aseară la televizor pe primarul de la Deveselu. Degeaba Președintele nostru și Obama nu-ş’ ce probleme tratau în secret după biroul oval al Monicăi Lewinsky. Mi-am dat seama că toată sforțarea lor e inutilă. Ratingul nu era la ei.

Buricul, măi oameni buni se taie la Deveselu! Aici sunt problemele ale mari și cine să le rezolve dacă nu primarul? Păi când va coborî americanul din avion cu scutul, obosit de drum lung și va bate în poartă la țața Vetuța să cumpere o oală de lapte bătut, ce să înțeleagă biata femeie? Că atunci când veniră rușii, în tinerețile ei avea altfel de resurse lingvistice. Acum, n-are decât să meargă la cursurile intensive de limbă engleză inițiate de primar, bată-l norocul!

Și tot primarul s-a îngrijit să construiască și să inaugureze în comună piscină modernă pe fonduri europene, rechemând toate fetele din sat să lase dracu străinătățurile și să se întoarcă să pună-n valoare frumusețile patriei acasă, în cadrul lor natural. Le-a instruit intensiv explicându-le că atunci când vor veni americanii la piscină, nu trebuie să se ascundă sub costumele alea de baie indecente. Să dăm jos toate barierele, să vadă bravul soldat Ryan că am înțeles cum ne apără, scutul antiatomic.

Primarele, mai e mult până la vară!

Timpul vidrei

roi de lăcuste

izbind retina

în vria

acelor de ceasornic

precum ştergătoarele

de parbriz

fragmentând rigoarea

ploii

un bici de foc

sparge pârloaga norilor

cine sunt să  fiu eu

şi-a pierdut steagul

liberul arbitru

în cursa nebună

a întrebărilor

esenţiale

poate meteoriţii

în tăcerea

întinsă a câmpiei

dezmierdând

pielea de bivoliţă a nopţii

din loc în loc

vor deschide hublouri

în interiorul literei vii

la început

cuvântul a  fost

ca o piatră aruncată

în mare

şi marea învolburată

înghiţi în burta ei uriaşă

de balenă rapace

focul

numai din mare

se întrupează  zeiţa

şi tot în mare corăbiile

se întorc din păduri

unde corăbierii altădată

şi-au ascuţit săbiile

muşcând adânc

lemnul de chiparos

e timpul vidrei

roi de lacuste

devorează

nisipul

clepsidrei...

Ţapinarii cerului

cu pieptul dezgolit

primenesc vorbele 

rugăciunii

sub piele

diluviul mă strânge

precum coaja

unui copac

dacă spinarea fulgerului

ar fi fost ursită

să spargă cercul de nori

poate că ploaia

n-ar fi rămas

nesfârşită

doi câte doi

perechi

urcăm pe  corabie

mireasmă de sare

apa trece curând

peste bordul înalt

năpădeşte

precum iarba timpul  

înşiraţi pe zare

îngeri ţapinari

în convoi prelung

cară cu plutele

lemn

de stejar  

doar în cer

a rămas pământ

pe un vârf de munte

un platou

cu pădure

de cruci

singuri peştii

uitaţi în adânc

tăcuţii peşti

tresar năluci

în ecoul

loviturilor

de secure

Ciobănaş la oi m-aş duce. In loc de cronica sportiva

Dupa meciul  Gaz Metan -Steaua 0 - 3

Tastatura asta ca un şotron pe asphalt

mi-a înţepenit toate gândurile.

Nu mai pot executa nici un salt,

piruietele-s ţăndări, ca scândurile.

Literele s-au ascuns sub zăvor,

s-au disipat interspaţiile.

E ca o labărţare de nor

ce mi-a ucis incantaţiile,

inspiraţiile,

intubaţiile,

ovaţiile

oraţiile…

Vai Steaua mea!

... steaua lui

de cioban

sadea!

Si-a ciobit colţul de Metan.

Bravos măi Gazule!

Pustaieşte-i

pe toţi

becalitroşii aştia

ce se dau cocoşi!

La Stadionul Naţional  

acum când scriu

e linişte.

În stal, încolţeşte gazonul,

e viu.

Vin ploile,

poştalionu-i aproape.

Grijă mare să nu-şi scape

oile

Becalitronul,

că rămâne terenul pustiu,
numai bun de şotronul...

Tinereţea ne-a căzut de pe umeri

ochii pândind

la geam

în încercănata

memorie

se clatină noaptea

ca o leoaică rănită

gura-i de foc

scuipă vipere

în spatele draperiilor

răvăşiţi

ca două corăbii

cu catargele asuprite în ţărm 

de furnici şi de greieri

presărăm nisipuri

cât să umplem ruina

din obositele chipuri

curge ora din turn

în oglindă se lasă ziua

însinguraţi

ne privim

tinereţea  ne-a căzut

de pe umeri

ca o hlamidă a umbrei

Pântecele gol al tinerţii

desferecat

pântecele gol al tinerţii

încins cu litere-tulpini

de păpădie

sărutul viu

ca o capcană

rostogolindu-se-ntre sâni

cu strigătul în lanţ

sorbind 

mirat pe buze

stropi de apă vie

şi împrejur

aripi de schije

stârnite

în buricele

degetelor

ochii mei crăpaţi

aburind

mi-aduc aminte

cuvintele

netezind în dans

reliefuri vertije

...muşc cu grjă scoarţa

copacului

inima e tot verde

doar literele

s-au ingroşat literele

si genunchii

sunt zgâriaţi

de pietre 

Pluta de piatră

în ochiul

rănit

ca o dimineaţă

în rouă

insula

se scufundă

poate e vina

celui lovit

sau piatra

dinadins

încercuită

de ape

dacă ai un fiu

el va ucide

clipă de clipă

surpând

în inima ta

însăşi viaţa lui

ca un dans

ne’ntrerupt

când muzica tace

si ecouri

rostogolite

către plajă

irump



''Les Bleus'' – pui de Crevedia.

Azi, 6 august, Generalul Piţurcă şi-a pus în gând să bată „cocoşul”.

S-a mai văzut în tradiţia locului, aici la noi, o babă să-şi bată găina ca să-i facă ouă de aur. Problema e, ce tactică să aplici? Cum îl încolţeşti pe pintenat ca să-i jumuli penele alea frumos colorate? Să-l laşi pe gazon în pielea goală, în mijlocul stadionului, ăl nou, în ovaţiile celor 50000 de spectatori, aţâţaţi de mirosul simţit în nări. Staţi liniştiţi că nu e miros de sânge, n-avem noi treabă cu Dracula. Suntem un popor imaginativ. Deja cocoşul, l-am ridicat în rang, e un curcan la tavă rumenit, ca să-i băgăm în seamă şi pe venetici, vai mama lor de americani.

Toată noaptea de dinaintea partidei, a gândit Piţurcă. A gândit şi a dat cu zarul. Ca un făcut, din orice poziţie arunca, şi cu stânga, şi cu dreapta, după ce se rostogolea blestematul ăla de zar, arăta numai 2-1.

Bine că nu ne-a luat Dumnezeu toate minţile, să rămânem la mâna lui Piţi! Bine că avem guvern şi are cine să gândească pentru noi! Abia acum se recunoaşte clarviziunea Elenei Udrea, când cu brandul de ţară.

(O umbră de incertitudine se lasă grea peste firul poveştii, cititorul neînţelegând unde bate mingea autorelui.)

– Păi, nu e inaugurarea stadionului? nu organizează alde Oprescu, o sindrofie?...

–?!...

– Nu trebuie ca echipa adversă să facă onoare ceremoniei, să participe la eveniment?

–?!...

– Oprescu, burlac fiind, aduce frumuseţile patriei, blondele – şi Nuţi, vine cu frunzele.

Parcă începe să se lumineze nocturna.

Fetele, n-au decât să-şi poarte cu eleganţă brandul naţional, că sigur Ribery, Benzema, Govou, băieţi sensibili, se dedulcesc la vegetale.

Doamne-ajută! Dacă diseară în teren “Les Bleus”, “cocoşii”, vor aduce mai mult a “pui de Crevedia”, îmi pun şi eu la butonieră frunza şi promit să votez tot cu Nuţi la viitoarele alegeri.

Descălecatul cuvintelor

sub semnul pierzaniei

adulmecând rana

vântul de sud

picură  ceaţă

lutul mă strânge

oasele se despart

ca ramurile unui pom

carnea mea

mistuie focul

în cercuri largi

păsări de pradă

pândesc hulpav.

Pelerinaj in Humor

Ceaţă cu aeroport

cercuri de ape în jur

desferecate
schenghenuri

sub retină
flashurile indigo
ale blitzurilor

mătasea cuvintelor
lâncezândă

pe manechine de ghips

aeronave atinse
precum popicele
de izbitura kerosenului

şi paşaportul
în geanta burduşită
cu şuruburi şi cuie

(lipsesc  doar

procedurile de fixare

a metaforei)

mustind de lună
vameşul
cercetează viza

dincolo-n  noapte

ca o  nălucă

tulburătoare

ea aşteptând

cu prepelicarul

în lesă

Toaca la Văratec

Precum glasul lui Dumnezeu, toaca rasună direct în auzul inimii. Te copleşeşte cu sunetul şi ritmul simplu, alungând răutăţile gândului de peste zi. Incantaţia scândurii de fag sub lovitura ciocanului bine strunit, este deasupra lucrurilor pământeşti şi cheamă spre adâncimea de nepătruns a iertării şi raiului.

Legenda spune că Noe, la îndemnul lui Dumnezeu, a fost primul cel folosindu-se de toacă, înaintea Potopului, spre a îndrepta fiinţele alese supravieţuirii în pântecele ocrotitor al Corabiei.

Azi corabia bisericii, la înălţimea veacurilor de dinapoi şi în hotarul veacurilor de dinainte, aduce aminte poporului său tainele sfinte ale ortodoxiei, fându-ne să ne eliberăm de ritmul amăgitor al lumii.

Nota: Pt o imagine mult mai clara clic pe link;

https://picasaweb.google.com/111265753269537402240/Filme#slideshow/5646975999953177986

Agapia superba gradina

Două sunt încântările care rămân în suflet, în afara sentimentului desăvârşit al apropierii de Dumnezeu, după ce laşi în urmă porţile Agapiei. Şi amândouă sunt legate de ceeace ochiul a putut primi ofrandă, din culoarea risipită cu dragoste şi artă _ afară, în grădină, unde sălăşluieşte în toată splendoarea Raiul de pe pământ al florilor, îngrijit cu pasiune şi pricepere de cele 400 de măicuţe, unele deosebit de tinere, dedicate slujirii tainei acestui loc minunat şi sfânt, şi _ înauntru, în şoapta luminii din picturile ce încălzesc pereţii sub penelul dăruit cu har al marelui pictor Nicolae Grigorescu.

Nota: Pentru o imagine mai clara clic pe link:

https://picasaweb.google.com/111265753269537402240/Filme#slideshow/5646975502563446738

În metru antic

e sigur că piatra
a fost pe lume
înaintea lui Dumnezeu
altfel cum să explici
apele curgând
între pietre
rotunjind pietrele
şi rostogolind
la vale nisipul

e sigur că
obosit şi singur
Marele Strateg
s-a relaxat
pe plajă
desenând în nisip
cu mâna dreaptă
poate îndrăgostit
femeia
după chipul său
cu linii mult ajustate
rotunjite
de expertiză

în timp ce
cu mâna stângă
ţinea pe cer
soarelui
apusul

Manastirea Neamtu

          Ajungem la Mânăstirea Neamţu, către seară. Nu credeam să mai putem trece dincolo de porţile uneia din cele mai vechi şi importante aşezări monahale din Moldova.
          Semne ale vieţuirii în acest aşezământ, au fost descoperite şi datate încă din sec XI – XII, iar în secolul XIV, domnitorul moldovean Petru I Muşat zideşte în locul bisericii de lemn, o biserică de piatră cu hramul “Înălţarea Domnului”, distrusă la cutremurul din 1471. Actuala biserică este zidită de către domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt între anii 1485 – 1497.
Doar ce intrăm pe sub arcada porţii şi un dangăt prelung, liniştit, ne întâmpină din clopotniţa înălţată de Alexandru cel Bun, înluminând odihna veacurilor.

Urme

Nota: Pentru o imagine mai clara clic pe link

https://picasaweb.google.com/111265753269537402240/Filme#slideshow/5646975418184364978

Voronet. Albastru binecuvantat

Trei luni si trei saptamâni, atât a fost timpul învrednicit înălţării Bisericii Sfintei Mânăstiri a Voroneţului, din 26 mai până în 14 septembrie ale anului 1488. Ctitorul Mânăstirii, slăvitul voievod Sfântul Ştefan cel Mare, a deschis altar de rugăciune Cuviosului Părinte Daniil Sihastrul, bunul său duhovnic şi sfetnic luminat, primul Stareţ al Mânăstirii. Acesta, împreună cu un grup de călugări cu aleasă viaţă duhovnicească, au lucrat la eternizarea frumuseţii gândirii, jertfei şi credinţei neamului romanesc.
Frescele pereţilor exteriori, dominaţi de albastrul de Voroneţ par a fi smulse vămilor văzduhului, acolo unde a urcat în 1496, sufletul pur al Marelui Sihastru.
În anul 1785, după anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic, viaţa monahală este întreruptă preţ de 200 de ani şi se reia abia în 1991, cu o obşte de călugăriţe, sub stăreţia Stavroforei Irina Pântescu
O sfântă candelă s-a reaprins pe lespedea de mormânt a Sfântului Daniil Sihastrul, de unde dimineaţa, după amiază şi la miezul nopţii, călugăriţele iau binecuvântarea pentru slujbe.

Nota; Pentru o imagine mai clara clik pe link
https://picasaweb.google.com/111265753269537402240/Filme#slideshow/5646975161190934338

Cinema Lumina

cuibar de imagini
urma cuvintelor
în zăpada
lustruită
de stele

în spatele ecranului
zumzetul radioactiv
înţesat
de greieri

pauza dintre role
şi fumul înnecăcios
de celuloid
aprins

întaia surpare de mâini
în râpa cu fragi
ademenind
întunericul

tot mai caut
iubito
firavă
îngăduinţa
luminii

Din volumul Bursa ingerilor

Sucevita. Perla a ortodoxiei romanesti

Construita in ultimele decenii ale secolului XVI, pe cheltuiala familiei de boieri Movila, in stilul ce imbina armonios elemente da arta bizantina si gotica cu elemente de arhitectura ale vechilor

biserici din lemn din Moldova, Manastirea Moldovita aduce in zilele noastre cea mai bine pastrata pictura exterioara.
Testamentul artei moldovenesti pus in opera aici de Ion Zugravu si fratele lui Sofronie incheie fericit epoca de mari creatii ale acelui secol de aur, inaltand in panteonul artei universale patru capodopere: Humor, Moldovita, Arbore si Voronet.

Nota: Pentru o imagine mai clara clic pe link

https://picasaweb.google.com/111265753269537402240/Filme#slideshow/5645542874908561890

La Putna. Cinci veacuri de straja.

          În Turnul Tezaurului dă roată de veghe străjerul, cu pasul lui rar, apăsat, măsurând clipele veacurilor – celor cinci. Doar Turnul a rămas în picioare, neclintit din vremurile de glorie ale Sfântului Stefan cel Mare şi umbra străjerului, lipindu-se grea de zidul de piatră rece şi aspru, ca însăşi istoria.
          Nenumărate încercări, cutremure, incendii, jafuri şi năvăliri străine, au schimbat înfăţişarea falnică – cea dintâi, a Putnei, poleită cu aur pe dinăuntru şi pe dinafară ("mai mult aur decât zugrăveală").
În secolul XVII, grav avariată, Vasile Lupu rezideşte biserica mânăstirii din temelii şi cu toate că sunt strădanii de a se respecta planurile vechi, nu se mai poate recupera nimic din pictura originală.
          Transformări importante ale arhitecturii exterioare au loc în 1775, când austriecii ocupă Bucovina, şi încă la alte date de referinţă, precum: 1852-1856, 1901-1902 şi ultimele cu intermitenţe, între 1954, continuînd până în 1988 activitatea de reconstrucţie şi restaurare.
          Doar viaţa monahală s-a desfşurat până azi, imperturbabil, de peste jumătate de mileniu, în pofida vremurilor vitrege, a stăpânirii, străine de neam şi credinţă.

Nota: Pentru o imagine mai clara clic pe link

https://picasaweb.google.com/111265753269537402240/Filme#slideshow/5646974772205345170

Pelerin in Bucovina

Oştirea de suliţi, mascată de cetina verde dispusă către vârfurile ascuţite, tiveşte cerul împingând norul deasupra muntelui. În spatele norului, somnoros, abia de mijeşte sub pleoape un soare blând.

Printre brazi, talăngile unei turme de oi (ca nişte mogâldeţe de piatră, vii), rostogolesc alene pacea în acordurile unei simfonii matinale.

Pârâul din vale îşi ţese rostul clipocind vrajit, unduindu-şi strălucirea precum o maramă cu fir de aur pe umerii Bucovinei. Pare că însuşi Dumnezeu şi Timpul, îndrăgostiţi, s-au oprit să-i admire rotunjimile.

Stau pe terasa unei pensiuni, la Valeria, în aerul proaspăt, doar la câteva sute de metrii de Voroneţ, gata să mă recunosc înfrânt de frumuseţi.

De aici de la bază, azi încep periplul ctitoriilor mânăstireşti.

 

Delta, coada cometei, rochia Elenei Udrea si votul de la Neamţ

 

Breaking news:

· Foc în Deltã, 300 de ha în flãcãri

· Rochia înstelatã a Elenei Udrea continuã sặ defileze pe ecranele televiziunilor de ştiri

· Circuitul roşu îl învie pe Ceauşescu

· Votul de la Neamţ si Maramureş pariu câştigat(pierdut…).

*

Au dreptate ãştia de la Realitatea!

Focul din Deltã a fost pus de o mânã necuratã şi duşmãnoasã. Perdeaua de fum ridicatã din mijlocul stufului are un scop precis, a fost creeatã intenţionat ca sã se poatã fura în voie voturile de la Neamţ şi Maramureş.

Bietele pãsãri, în pragul toamnei pregãtind marea cãlãtorie, tocmai negociaserã pe bani publici, cu ministresa turismului, o campanie de promovare a mult discutatului proiect al circuitului roşu, în ţãrile Africii, şi, într-un gest patriotic îşi lipiserã pe aripi brandul naţional, cu frunza în toatã splendoarea şi goliciunea ei.

Nãucite de fumul iscat din senin, nefericitele pãsãri, e şi normal cã şi-au pierdut busola. Pânã la urmã, norocul a venit de unde se aşteptau mai puţin, de la rochia Elenei Udrea, aia scumpã, cu stele, care a înconjurat televiziunile planetei, precum coada unei comete. Este ştiut cã noaptea, în zbor spre Africa, pãsãrile se cãlãuzesc dupã stele.

Acu, Elena, cât de libertinã şi dedicatã ar fi ea, mai are si obligaţii de partid, a trebuit sã meargã în campanie la Neamţ şi la Maramureş. Norul de pãsãri rãtãcite, dupã ea! Pãrãsind Delta în flãcãri, n-o slãbea de loc (cum am citit eu într-un roman al lui Saramago). Se mişca Elena, mişca şi norul!…

Degeaba opoziţia cu generalii Ponta si Crin, au îndreptat spre cer tunurile lor fâsâite! Pãsãrile Deltei n-au putut fi oprite de la vot, s-au prezentat cu Elena la urne pe liste suplimentare, spre turbarea Realitaţii.

Bursa ingerilor

"Acum sunt în măsură să mă pronunţ pentru Bursa îngerilor, după o lectură atentă şi captivantă. Când am spus , la prima vedere, de nonconformism, m-am bizuit pe o aruncătură de privire pe o pagină oarecare, pur şi simplu. Bun şi asta la ceva, a fost semn că textul şochează, atrage instant atenţia. Acum am luat aminte şi la autor şi am comparat cu Glonţ de Argint. E un volum mai unitar şi mai coerent în trimiterile lui metaforice.
Bursa îngerilor , o litanie a singurătăţii îndelung distilate metafizic. O caligrafie inefabilă a metaforei, lexic incitant, surprinzător. « Dedicaţiile » nu aduc nicicum un aer de complezenţă , aşa cum se întâmplă cel mai adesea. Dimpotrivă, completează în mod fericit ideea poetică, într-o tentativă de socializare rafinată spiritual. Senzualitate sacralizată, despovărată de vertijul ameţitor al păcatului primordial.....
Eu văd volumul, în integritatea sa, un discurs poetic unitar, un poem cu frângeri şi unduiri contemplative.Mi-a făcut plăcere să zăbovesc asupra acestui text, eu am fost în câştig. Nu plusez în comentariu, ştiu că poeţii sunt mai sensibili şi că acceptă cu greu glosarea pe marginea textului"

Virginia Paraschiv

Nota: Aceste consideratiuni sunt desprinse dintr-o corespondenta intre domnul Emanuel Pope si doamna Virginia Paraschiv. Undeva la mijloc e cartea mea de poezie, in curs de aparitie. M-am gandit sa postez pe blog, la doua trei zile, poezii din acest volum

Letopiseţul iubirii

ca o adiere
dincolo de pleoape
urma
paşilor tăi
furişaţi


în jurul
gleznelor
strălucind
nisipul
stelar


mâinile mele
mângăie
decojind
risipa

timpul s-a oprit

doar un izvor
susură
scrijelind în bazalt
letopiseţul
iubirii