joi, 3 ianuarie 2013

Bilanţ 2012. Bursa ingerilor.



             Dacă ai un lanţ, nu de magazine, că atunci obligatoriu bilanţul e cu active şi pasive şi e greu după cum au dat năvală românii de sărbători, să socoteşti câte ciori...

          Şi nici un lanţ uman iluzoriu, poţi fi bănuit a fi de la MISA, sau că eşti vre-un protestatar ameţit şi momentan guvernul are moratoriu până măcar după SANTIOAN

          Şi nici lanţ de aur din zestrea dacă. Ţi-ar fi dat cu el peste bot, te-ar fi legat într-un dosar de ilicite, că se vede pe tine că n-ai moacă de mafiot.

          Singurul lanţ pe care ţi-l poţi permite poate fi de ţipirig, să-ţi prinzi iubita în cătuşe pe patul de flori; sau lanţ de fluturi, horind într-un dans în grădina din capul tău, un continuu balans aruncat peste hău.

          Lanţul meu e de litere din fir de mătase. Un scrânciob de litere desferecate-n delir, legate în părţi între coperţile unei cărţi.

          Anul ăsta greu, a fost Bursa îngerilor.

          Cititorule, te poţi legăna în scrânciobul meu!

Pentru lectura clic pe imagine sau link

luni, 31 decembrie 2012

Poveste 2013


Printre sarcinile concrete ale acestei zile, voi căuta să strecor pe blog şi o altă poveste dacă va rămâne timp...

      


           2012 şi-a încheiat toate socotelile. Câteva ore i-au rămas să cugete înainte de a se elibera de zbuciumul de neînţeles al acestei lumi. Împăcat cu sine, a trebuit să se recunoască înfrânt, împărtăşind la rându-i destinul unui preşedinte. Pornise la drum cu idei. Pe cer străluceau artificii, şampania în cupe îi unea pe toţi locuitorii strânşi în pieţe să celebreze noul născut. Şi tabloul acum la capătul drumului, arăta un bătrânel neputincios prăbuşit în scaun, dar mai ales în sondaje, singur şi părăsit.

          N-a fost totuşi cum au vrut uselinii în iulie în numele democraţiei grăbite, sau cum au prezis mayaşii în decembrie la comedia e finite, în noaptea luminii. Timpul e totuşi un concept precis, anii nu se numără precum voturile, jumătate le urnă, jumătate în fundul grădinii.

          La ce ne-am mai raporta dacă cerul deschis n-ar mătura riguros, scara gradată cu spoturile. E nevoie de stele fixe pe boltă. E nevoie din an în an să semănăm pentru o nouă recoltă, ţintind viitorul, cum zice complice bădica Traian arând ogorul.



          2013 poate să vină! Îl primim cu şampanie şi exuberanţă! Poate că ne aduce lumină şi pace, şi speranţă!

LA MULTI ANI! (închei aici că se pune masa.)

          

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Plimbare prin Bucureşti


              Cu Nikonul şi nepoţii printre luminiţele Bucureştiului. Las imaginile să vorbească singure:
Fotografie: Cristina F

vineri, 28 decembrie 2012

Întâmplări de la bloc



             Felurite sunt întâmplările de la bloc. Şi ele se multiplică exponenţial dacă beneficiezi, ca să zic aşa, de mai multe blocuri. Din punctul ăsta de vedere sunt un om avut. Iarna plec de la scara E, din Piteşti, Cartierul Craiovei, vis-a-vis cu Kauflandul – taman în frumoasa noastră capitală împodobită cu beculeţe şi lampioane cât se poate de european de primarele Oprescul –, la reşedinţa copiilor, din scara A, pe Onisifor Ghibu, vis-a-vis de Auchan, în Cartierul Titan.

          Am care va să zică o experienţă suficientă ca locatar şi, nu e necesară nici comfirmarea imformaţiei din trei surse, avantajul scriitorului din mine, ca să pot ieşi în piaţă să povestesc întâmplări de la bloc. Pot face şi o comparaţie între preţurile de la hipermarketuri, dacă vă interesează.

          Azi subiectul e de la scara A şi personajul, o cucoană grasă ce înfloreşte ca o muşcată în fereastra din stânga, la parter, lângă o pisică neagră, de fiecare dată când  intru în bloc. De la o vreme se pare că m-au părăsit toate blondele şi mă urmăreşte doar ghinionul.

          Asta e! Căt să te ocrotească şi Dumnezeul atotputernic la atâta nărod! Până la urmă tot se sparge ţeava şi coboară milităria din pod. Bine că ne-a lăsat, măcar de sfânta zi a Crăciunului!

          O sonerie insistentă mi-a ghidat privirea înceţoşată, întâi în perete, către ceas, unde limbile lămureau cumva că e trecut de 11, iar apoi către ochelarii de pe măsuţă, care mi-au confirmat prin lentilele progresive că trebuie să deschid omului care-o fi la uşa. A doua zi de Crăciun nu se face, nu-i aşa, să ţii pe nimeni să aştepte. Oricine ar fi, e binevenit!

          Părea un necunoscut. Era un necunoscut pentru mine. Civilizat, omul mi-a zis că stă la parter, i s-a umezit peretele şi luînd-o pe firul apei în sus a ajuns la noi. L-am invitat să intre în casă, s-a descălţat, dar nu s-a oprit în sufragerie, cunoştea dispunerea camerelor şi a făcut escală direct în baie, pregătit să ne recomande magazinul de unde puteam cumpăra eventual o pereche de cizme de cauciuc.

          Surpriza mare a fost a lui. Locul era uscat, lacul secase. Insistent, a pipăit zidul şi dintr-o dată s-a luminat. O urmă de umezeală îi confirma că pe-acolo se retrăseseră marţienii cu barcă şi lac cu tot.

          Depăşind momentul, constatăm împreună că nu există nici o fereastră de vizionare, problema aflăndu-se desigur dincolo de zid, în coloana comună.

            Tot de la el a venit şi continuarea, ne-a asigurat să stăm liniştiţi, insul încercând între timp să penetreze misterul, de pe cealaltă scară a blocului, cunoscând persoana ce locuieşte perete-n perete cu noi. Ca să nu ne stresăm inutil, ne-a promis că urcă să ne detalieze rezultatele investigaţiei. Ce vecin cumsecade! Cinste asociaţiei de locatari care l-a crescut!

          Chiar s-a dovedit de toată isprava. A revenit jubilâd:

          – E în dreptul dumneavoastră spartă ţeava! Am rezolvat dilema. O să opresc de la vană de jos apa caldă pe coloană şi o să pun un afiş, civilizat, frumos. Azi nici o scaldă, nici un duş! Asta-i tema! Să se ştie că e zi de economie, până se rezolvă problema. Rămâne să chemaţi prin administrator, ţevile sunt comune, un instalator să repare. Nu ştiu dacă vine, e totuşi sărbătoare!... Ce minune de om! În sfârşit putem pleca la plimbare în parc cu copiii.

          Pe drumul de întoarcere, după ce am admirat luminiţele de Crăciun şi lampioanele lui Oprescu, am primit telefon de la nevastă-mea, că o asediaseră vecinii.



          Cum am ajuns, muşcata, în fereastră, ne aştepta după perdea. Nicidecum pudibondă, mai degrabă ca o sondă gata să erupă. Eu bunic grijuliu, cumva pe ascuns, în pragul disperării, nici nu ştiu cum am ajuns să ating palierul scării, strategic cu nepoţii, la etajul patru, ieşind din teatrul de operaţiuni şi scăpând de inamic viitorul ţării.

          O vălmăşeală teribilă de glasuri se-amestecau ca într-o operă tragică. Muşcata, triumfătoare, cu pieptul înainte, parcă era lady Machbeth, soţia ce şi-a împins soţul la crime. Glasul ei de soprană celebră, puncta în urechea subsemnatului, când şi când, dramatic, faptul că nu putea să ia coroana regatului dacă nu se repara ţeava.

          Machbeth, chiar dacă nu era soţul doamnei, combăteau împreună. Un zdrahon, antropofag ca expresie, venise de pe scara vecină să împlinească profeţiile vrăjitoarelor.

          În rolul lui Duncan, regele sacrificat, bietul Puiu, ginerele meu, abia de făcea faţă asaltului turbat. Drept e, mai presta şi fiică-mea Cristina, dar elocinţa argumentelor ei nu era la înălţimea vocilor din spectacol. Până ce îi veni ideea salvatoare lui Puiu să sune la 112.

          Ca într-un miracol, o patrulă de poliţie pătrunse în scară. Şi ca într-un miracol şi mai mare, în vocea muşcatei se produse o transformare. Câtă dulceaţă, ce miere îi lumina faţa ce vărsase până atunci pe gură doar fiere!

          Ce bine că aţi venit domnilor poliţişti! Eu sunt şefa de scară şi oficial vă informez că aceşti doi intruşi trişti, de când sau mutat la noi, ne-au stricat atmosfera în scara blocului. Nu respectă programul de linişte între două şi cinci, scapă obiectele din mână la bucătărie special după ora zece şi au spart şi ţeava de apă caldă sau rece, nu ştiu precis, ca să ne inunde. Iar azi, în loc să cheme instalatorul să repare, au ieşit la plimbare. 
           Pe deasupra, doamna care stă cu copilu şi zice că e mama lor, nu mă salută regulamentar când mă întâlneşte pe stradă şi fumează la geam ca un căprar, tabac, de-au căzut frunzele din copac.

          – Poate nu vă cunoaşte, abia ne-am mutat! încercă fiică-mea o idee... şi... e iarnă!

          – Bine dar nu m-a invitat nici la cafea. Şi vă mai spun ceva, încă un aspect. Răstoarnă gunoiul la tomberon în fiecare zi. E deja suspect. Iar domnul acela bătrân care zice că-i soţul ei, sună la interfon, n-are chei.

miercuri, 26 decembrie 2012

Divagaţie de Crăciun



              
           Nici pisicile nu se mai uită la televizor.
           Sunt lucruri în istoria unui popor, care îi pot schimba cursul, opţiunile, până la urmă viaţa însăşi. Nu-i bun începutul, e convenţional, plin de didacticism. Cuvântul, ca să nu plictisească, trebuie să penetreze ca o idee simplă care ţi-a venit, un spot luminos în noaptea minţii, capabil să alcătuiască un nou început.

          Biserica spre pildă –, cât de mult a însemnat instaurând reguli, norme precise şi împartăşind taina Celui Divin; s-au scrierea –, pasul uriaş, puntea dialogului dintre veacuri; sau explozia în desfăşurare –, bumul de neevaluat al internetului.

          Revoluţiile, de orice fel, sunt desăvârşite de reforme. Aici se amestecă, nu totdeauna fericit, politicul. Una din demonstraţiile cele mai uşor de făcut pentru că se întâmplă sub ochii noştrii, se poate aplica televiziunilor. Se vorbeşte mult, s-a vorbit destul şi inutil, despre reforma statului, reforma sistemului de învăţământ, reforma sănătăţii, reforma justiţiei, dar n-am auzit nimic despre reforma televiziunii.

          Nu ştiu dacă de acolo trebuia început, dar pâlnia aia dreptunghiulară prin care se insinuiază viermele, târându-se prin studiouri, agresându-ne ca un animal monstruos şi impregnându-ne existenţa se cuvine a fi oprită

          Şi ce simplu ar fi, fără costuri, fără sacrificii! De mâine seară, să epilăm prin omisie picioarele dizgraţioase ale miriapodului, să-l deposedăm de excrescenţele cu care atinge murdărind sticla şi, să-l lăsăm să colcăie în limbajul lui sordid, doar în propria casă unde să-şi facă legi scrise şi sinecuri doar pentru el şi eventual preşedinte.

          Dacă pe ogurul arat proaspăt am pune sămânţă de flori, am planta meri şi viţă de vie, am redescoperii bucuriile vieţii şi plăcerea de a cânta, dacă l-am redescoperii pe Nichita sau pe fiecare din noi, am opta pentru viitor.

          Sunt lucruri în istoria unui popor...



Notă: Se pare că vinul şi cele porceşti...
          Da care-i treaba cu motanul?...