– Orvane, tu o şti pe
aia din Merişani de se uită acum la noi? A venit cu Toma şi Niculae, băieţii
lui Tobârlan, n-am mai văzut-o până acum la bal! Parcă are foc în călcâie şi
mai aruncă şi o privirea pe sub gene de te seacă la inimă.
– O ştiu Petre, dar de grijă că e
drăcoasă. E sora lor mai mică, abia au scos-o la baluri în afara Merişanului,
n-ai de unde s-o ştii. Joia trecută s-au mai încăierat vre-o doi pentru ea la
Valea Mărului.
Flăcăii din sat nu se mulţumeau cu
distracţia oferită la căminul cultural, o dată pe săptămână şi îşi construiseră
programul astfel ca să nu se suprapună cu balurile din satele vecine. Dacă
sâmbăta, dintotdeauna, era bal la Merişani, nu era un secret pentru nimeni că
joia treceau peste râu în Valea Mărului. Miercuri urcau pe firul potecii peste
deal, prin pădure ca să scurteze drumul, în Drăganu, marţea la Vâlcele sau
Tutana şi tot aşa aproape în fiecare noapte dansul, sârba şi strânsul în braţe
al drăguţelor era un prilej de bune practici în respectul tradiţiei şi tot în
buna tradiţie, aproape nu era petrecere fără scandal.
Cele mai multe pricini nu erau cum
s-ar crede mândruţele. Disputele se-ncingeau de cele mai multe ori de la
capetele de horă, sau de la vre-o comandă neonorată în timp de muzicanţi. Nu
puteai să fi fruntea la sârbă în sat străin, decât dacă te ţineau curelele!
Ceata pregătită să-ţi stea alături, cum simţea primejdia se strângea ciorchine
organizând ambuscada şi tot atât de rapid, la un semnal convenit, îndeplineau
comanda retragerii. Sub vălul întunericului pumnii se răreau, strălucirea
demonstrativă a cuţitelor spintecând aerul băga frig în oase, dar nu se ajungea
decât rareori la înţepături ale pielii ce presupuneau anchete şi declaraţii în
scris la miliţie.
Urmăriţi o vreme de la distanţă,
flăcăii se strigau în întuneric, numărându-se ca să nu fi rămas vre-unul în
pericol, încocleţat cu vre-o mândră. Rar în peregrinările astea, se lipea de
grup şi vre-o fată. Poate doar dacă şi-ar fi aflat în satul acela iubitul.
Cu Veronica lucrurile stăteau altfel.
Toată săptămâna se ruga de Toma sau de nenea Nicu. Le intra în voie, le turna
apă să se spele dimineaţa, goi până-n brâu, le spărgea în tigaie câte trei ouă
ochiuri înainte să plece fiecare în treaba lui, le călca cu grijă după amiaza cămăşile
cu fierul încins, doar-doar o vor lua şi pe ea seara cu ei la bal. Nicu era mai
ursuz după ce i se întâmplase necazul cu prima soţie, dar Toma îi ceda uneori,
mai ales că Veroana se-mprietenise cu Aurelia pe care Toma o alesese în inima
lui şi-i mai dezvăluia de-ale fetelor. Cea mai mică dintre copii lui Tobârlan
rămăsese singura pe lângă casă, cu gospodăria. Ţăţica Miţa, măritată, plecase
la Bucureşti, Gica, în Piteşti la nenea Gogu, ăl mai mare dintre fraţi, îşi
vedea de viaţa ei nehotărându-se dacă să-şi aleagă un partener cu uniformă
militară, sau unul dintre cei ce cochetau cu cariera politică. Ionel, se
însurase cu cârciuma, iar Leana, cea mai frumoasă dintre surori avea o viaţă
trepidantă, aventuroasă, crezând că poate să-şi joace rolul de femeie fatală,
să ţină sub control cu frumuseţea ei rostul banilor şi nemernicia bărbaţilor.
– Fă-mi un serviciu te rog, du-te la balaoacheşul
cu vioara şi zi-i să-i ardă un tango după sârbă, că mor aci pe loc dacă n-o
strâng în braţe.
Când o simţii mlădiindu-se în braţele
lui puternice, realiză că potrivitul paşilor venea de la sine, de undeva din
interior şi nu-l mai trăgea înapoi ca de fiecare dată când trebuia să fie atent
şi să ferească încălţările partenerei cu care dansa de parcă ar fi dus o luptă.
Şi vorba parcă se lega mai bine, curgea altfel în gura lui obişnuită cu
sudalmele. Timbrul cald, era mai mieros, se mira singur descoperind surprins
frazele pe care i le scria parcă cineva în minte şi lui îi rămânea doar să le
rostească pe gură. N-ar fi putut spune că le împrumutase dintr-o carte, căci la
viaţa lui nu citise niciuna. Nu se omorâse nici cu cele de şcoală reuşind
totuşi să termine cele şapte clase.
– Veronico, ce găsi-şi tu la ăla de
care nu te dezlipişi toată seara? Că doar n-oi avea de gând să ne bagi în
neamul lui Menghel. Menghel ăsta trecuse mai demult dealul din Drăganu pe Valea
Pribei. Era un văr de-al lui Petre, se însurase cu o fată săracă şi turnase o
turmă de puradei care toată vara se încăierau ţipând desculţi prin curte. Niciodată
nu le-am ştiut numărul. Iarna, completându-şi hainele unul de la altul, ieşeau
în zăpadă la sanie doar câte doi. Veroana chicoti ştrengăreşte, neprecizând un
răspuns.
– Îţi promit eu că nu mai pupi în
Drăganu la bal cu mine! O admonestă frat’su Nicu în drumul de întoarcere, spre
dimineaţă, coborând dealul. Drumul de întoarcere nu mai ţinea poteca pe
scurtătură, era cel pe care ziua mergeau căruţele, puţine, cărând lemnele din
pădure în directii opuse, spre cele două sate. Într-o porţiune de aprozimativ o
suta de metrii, nu ajungeau să se întâlnească. Locul era năpădit de iarbă, doar
o potecă se ghicea bătătorită. Urma de roată, neavând de ce să unească cele
două drumuri, căci, legăturile nu păreau a fi strânse între cele două
comunităţi. Oricum, în liziera pădurii, era mai puţin periculos decât pe poteca
pe care veniseră. Noaptea puteai ajunge lunecând uşor într-o râpă, neluând în
consideraţie că nu era de colea, nici să dai bot în bot cu vre-un lup.
Fapt e că inima fetei parcă se
strângea când se gândea la Petre. Mai dansase cu băieţi în sat, dar pe aceştia
îi cunoştea bine,îi învârtea pe degetul mic. Îi plăcea să-i perpelească. Petre
părea altfel, dintr-o bucată, ardea intens, simţeai că te poţi frige nu doar de
sentimentele dar şi de mânia lui. La următoarele întâlniri deveni posesiv. Ea
îl punea la încercare, glumea cu conoscuţii, încercând să-i explice după aceea
că firea ei e liberă şi el nu are nici un drept exclusiv asupra ei. E drept că
atunci când ajungeau la sărut, parcă un fluid plăcut o traversa până-n vârful
degetelor. Nu ştia Petre trucurile şmechereşti ale băieţilor de-o vârstă, dar
sinceritatea contopirii şi măsura sentimentului realiza că nu puteau fi
stăpânite.
I-a cedat înainte de aşi fi pus
pilostriile. Vara, consuma ultimele zile în care cuptorul trebuia potolit
pentru ca pâinea să se rumenească bine în ţest. A strigat-o la poartă, cu o
voce nesigură. Inima i-a pornit la vale de-a berbeleacul de pe deal. A dat
drumul un pic mai tare la difuzor şi a ieşit ca arsă din camera dinspre drum unde
călca două cămăşi pentru Toma. Mama Lina aţipise în dormitorul din spate, nu se
simţea prea bine. Ele două erau singurele la ora nămiezii acasă. În poartă,
înbujorată, l-a mustrat pentru îndrăzneală.
– Dacă tăticu era acasă, sunt sigură
că a doua oară n-ai mai fi îndrăznit! Ce e cu tine? Sprâncenele i se
încruntaseră, dar pe faţă i se citea plăcerea că îl revede.
– Am trecut dealul să merg la râu. N-am mai
fost niciodată pe Argeşul vostru şi nu ştiu cum să ajung, pe cine era să întreb?
– Şi cum ai nimerit la mine, de unde
ai aflat unde stau? Se simţea mustrare în glas.
– Stai liniştită că n-am întrebat de tine. După
ce am trecut izlazul. când am intrat în valea Pribei, m-am întâlnit cu o babă
ce ţinea drumul într-un băţ. Intrând în vorbă mi-a explicat unde stă Toma. Hai
să mergem să facem o baie la râu! Ar fi mers, îi dădea inima brânci, dar cum
s-o scoale să-i spună mamei Lina? Şi fără voia ei!?... Dacă s-ar fi întâlnit cu
cineva pe drum care să-i scape lui „tăticu” că a văzut-o cu Petre?
– Du-te colo sub nuci! Sări pârleazul
din drum şi ăşteaptă-mă în poteca ce duce spre pădure. Nu se recunoştea cât de
curajoasă poate fii! Scrise un bilet pentru mama Lina când va fi să se trezească,
explicându-i c-a plecat la râu cu Aurelia. Nu se făcea să o lase singură, biata
fată se întâlnea cu Toma diseară la bal şi venise mai devreme. Ştia că mama
Lina o plăcuse tare pe Aurelia şi ar fi dorit-o de noră. Îşi puse pe dedesupt
un pantalon scurt, mai strâmt în care făcea de-obicei baie la râu şi grăbii să
nu se trezească. Inima parcă stătea să-i sară din piept. Pe drum schimbară puţine
cuvinte, fiecare cu gândurile lui.
Petre deveni iarăşi nepriceput la
vorbă. Ajunşi în livada cu pruni, peste Priba, Veronica îi arătă fructele
rotunde, mari, rumenite în coroana unui pom ştiut de ea mai în stânga
plantaţiei. Îşi umplură buzunarele şi plecară mai departe. Au traversat şoseaua
asfaltată, apoi calea ferată şi ajunşi în drumul luncii, pe lângă cimitir, deja
se vedea zăvoiul. Nu acela era drumul pe care venea „tăticu”,Tobârlan, de
obicei când părăsea coverga să-şi cumpere din sat ulei sau pâine. Drumul lui
trecea pe sub gară, pe la fântâna de unde îşi luau apa de băut în ulcioare toţi
cei care lucrau în câmp.
În dreptul cimitirului Veroana urmată
de Petre o luă la fugă şi nu se mai opri până în zăvoi. Din spatele crucilor
alea înşirate, care abia de se zăreau dintre bălării, în porţiunile neîngrijite,
se aştepta să sară vre-un drăcuşor sub formă de capră sau mai ştiu eu ce
vietate fără suflet, ca să-i facă rău. Rar o lua prin faţa cimitirului. În mod
obişnuit folosea cealaltă cale, pe la fântână, dar acum cu Petre s-a temut să
nu-i vadă cineva. Era ora aia firbinte când puţin probabil să treacă cineva,
dar paza bună...
Ajunşi în tufişurile din zăvoi, în
sfârşit li se dezlegaseră mâinile, se luară în braţe şi se sărutară îndelung.
Râul clipocea plăcut în albie, te îmbia la scaldă dar nu acela era locul
nimerit. Prea aproape de drum, putea oricine să treacă întâmplător şi nici
către podul de fier nu era bine. Acolo se strângeau mulţi, apa era adâncă şi te
puteai îneca dacă nu ştiai bine să înoţi.
– Petre tu şti să înoţi?
– N-am avut unde să-nvăţ, noi n-avem
râu la Drăganu. Dar nu de apă mi-e frică mie când sunt cu tine.
– Bine, atunci am să te înec! Trecură
râul pe celălalt mal printr-un vad pe care-l ştia ea, unde apa nu era mai sus
de genunchi. Ştia râul ca-n palmă caci umblase cu vacile în păştere prin zăvoi cu
frat’su Toma, taică-meu, pe firul apei, până ajungeau la covergă lui tatamare.
Alesese să-l ducă la Vâlsan pe Petre. Argeşul era prea mare şi apa periculoasă.
Parcă totuşi n-ar fi vrut să-l înnece, dar n-o interesează, va trebui să înveţe
să înnoate.
– Data viitoare nu mai vin cu tine
dacă nu ai învăţat să înoţi. Apa Vâlsanului mult mai caldă şi liniştită intra
într-un Argeş impetuos. Trupurile li se împleteau ca cele ale unei perechi de
îndrăgostiţi într-un vijoi sălbatic până când contopiţi ceva mai la vale se
linişteau întro curgere lină.
Şi-au dezbrăcat hainele după un tufiş,
ea rămânând într-o cămăşuţă scurtă, transparentă. S-au luat de mână şi au alergat
împotriva cursului stropindu-se, către o buturugă unde firul se strâmta şi se inchidea
la culoare părănd că apa va fi fost mai adâncă. Era mai adâncă, ajungându-i
până peste pieptul care-i sălta sub cămaşa subţire.
– Hai să te învăţ să înoţi! L-a luat
de mijloc. Petre avea un corp atletic, vânos, dar în apă neîndemânatic se
sprijinea de picoarele ei. O înconjurase cu mâna stângă de pulpă, iar cu cealaltă
mână trăgea sub el apa, cum îl învăţase. Ea şi-ar fi desprins din strânsură
piciorul, dar era aşa de bine încât îşi apropie şi celălalt picior străngându-l
uşor ca să nu alunece. Petre bătea cu picioarele apa, dar greutatea era prea
mare şi trupul se ducea ca bolovanul la fund, mai adânc, tot mai adânc, până ce
apa îl acoperii cu totul.
– Să mai facem o încercare, poate îţi
vine mai uşor pluta pe spate. Eu te ţin tot de mijloc. Ascultător se lăsă pe
spate, însă cu grijă să nu iasă catargul cumva deasupra. Într-o mişcare
necontrolată ea lunecă peste el, el o strânse în braţe şi căzură amândoi sub
apă. Au stat îmbrăţişaţi preţ de câteva clipe lungi şi îşi dădură drumul zbătându-se
să iasă fiecare la suprafaţă independent. Apoi el o luă în braţele lui
puternice, o sărută pe gura care aşteptase destul, depunând-o ca pe un trofeu
al unui înnotător campion pe nisipul firbinte din spatele tufişului.
Cămaşa i se lipise de corp, trebuia
scoasă. Şi celelalte lucruri inutile căzură în nisip. După vârtejul sălbatec,
trupurile contopite sau potolit prima-şi dată într-o curgere lină, fără sfârşit.
