Lectură publică Magda Grigore

          Lectura publică de ieri de la Centru Cultural a beneficiat de prestaţia unui scriitor profund, responsabil şi polivalent în tot ceeace intreprinde. Despre cine să vorbeşti mai întâi, despre poet, despre critic, despre exeget, despre eseist, despre animatorul cultural? După părerea mea ar trebui să nu încetăm a vorbi despre omul care se dăruieşte pe sine ca un apostol.

          Numele, Magda Grigore este de fapt un pseudonim literar, adevăratul ei nume, predestinat este Maria Magdalena. Lumea e încărcată de prostie şi Maria Magdalena Grigore, nu a dorit să dea măsură slăbiciunii omeneşti, de aceea cu modestie şi înţelegere înaltă şi-a schimbat numele public.

          Toţi cei aflaţi în sala Centrului Cultural, mă bucur că am putut fii printre ei, au recunoscut vorbind că în întâlnirile lor cu Magda, cu faptele sau scrierile ei, i-au rămas datori.

          Uşor stânjenită de aprecieri, s-a temut o clipă să n-o urcăm pe soclu, printre corifei. Auzise ca şi mine că Primăria pune de-o Rotondă.       

          Tu nu eşti blondă Magda, lasă-i pe ei!

„Va mai intra cineva în casa aceasta

ridicată grăbit
în două triunghiuri echilaterale opuse
unul al luminii, altul al umbrei,
casa aceasta închisă în mine
de unde visele pleacă prin două porţi,
una de corn
cealaltă de fildeş...”

(Prima strofă cu care se deschide volumul de versuri Vânătorul de sacru. 2010. Editura Limes)

Cel care a facut pozele e Aurel Sibiceanu de-aia nu-l vedem pe nicaieri...

Simona m-a lăsat ştirb

          La un moment dat, rătăcirile mele sportive pe blog – provocate mai ales de refuzul de a trece sub tăcere mizeriile din fotbal, ascunse printr-o perdea de fum de hahalere gen Mitică Dragomir, sau Gigi Becali, măscărici de servici ce scoteau panglici pe urechi şi pe nas şi glume străvechi pe gură în fiecare ceas, la concurenţă cu gaşca politicienilor în circul naţional al televiziunilor spre adormirea fără vise a prostimii – au început să-şi piardă obiectul muncii.

          S-a pus pe picioare un cabinet stomatologic de procurori, spun unii, logic, sub comanda marinarului, care a început să tragă de sfori hahalerele şi să-i adune după cum le mirosea gura, să le trateze dantura pe bune la DNA. Mai o măsea stricată, mai un dinte ciobit în partea de sus, dintr-o dată cu cleştele, stilul smuls, bărbierit şi tuns inclus, de-au tăcut toţi ca peştele, ca plătica, şi-au trecut în carantină la Mititica, zi lumină.

          E drept alţii, ăia mai înalţii, mai voinici, au plecat la Miami Beach în vacanţă la mare, în corpore, că n-au stare ca un moşuroi de furnici, să pună ţara la cale pe trei parale.

          „Dottore mai tare că nu se aude ce zici!”(Ǎştia de la ascultare n-au raza atât de mare, dincolo de ocean)

          Cum spuneam mărturisirile mele pe blog, hahaleriene, despre sport, nu-şi mai au rostul. Sandu Mircică îşi termină mandatul, Mitică Dragomir dă cu subsemnatul, MM se teme, verii Becalii se-ntorc la tribunalii, Steaua se-ndoaie, lupii galbeni o făcură de oaie în conclav... Scriu în pustiu. Şi scriu prea subţire şi în notă critică despre politică şi e grav.

          Breaking News. O ştire. Simona Halep s-a calificat în semifinalele turneului de la New Haven. N-am decât să scriu de bine!

          Nu-i mai obosesc nici pe cei care-mi ascultă blogul Pasărea ceţii ca pe telefon şi-i taie legăturile de mă intrigă, ţinut în şah etern să-mi ling rana şi singur să-mi ascult sticleţii.

          Băieţi, de azi am comvenit voi fi rezon, o să scriu doar despre bucuriile vieţii. Cât timp câştigă Simona sau Sorana nu mă mai uit la Guvern, promit.

          Te pomeneşti că premierul în înţelepciuna lui, alături de interimar, de-aia s-au dus cu falansterul de trecură oceanul, să-i dea fetei elanul să ţină steagul sus.

          Nu m-am gândit. Viziune ca a lui mai rar!

Pietre în gură

          Am pregătit setările Nikonului, pentru ultima parte a periplului din punctul Vatra Dornei, cap compas Bucureşti. 

            În pasul Tihuţa am crezut la un moment dat că am încurcat latitudinile, cifrele de pe bord înregistrând o temperatură de 11 grade Celsius, obligatoriu să mai punem pe noi un rând de haine pentru protecţie.

          Şoseaua în serpentine domoale străbate zona de o frumuseţe aşezată şi clară pe care ochiul Nikonului o fixează cu încântare, fără a mai fi nevoie să-şi potrivească unghiurile. Cadrele se derulează în mersul lin al maşinii, pajişti minunate de flori, culmi împădurite şi pâlcuri de case, ţintuite în cer de turlele bisericilor, să nu alunece în depresiuni. 

          Trecând prin Bistriţa pentru prima oară, ar fi trebuit să cobor să iau o piatră în gură dar am constatat cu placere că localnicii în mărinimia lor inspiraţi din natură au ridicat pe socluri în loc de statui, mere şi gutui. N-am văzut gutuile, dar ce nu face omul pentru rimă!

          Prin Reghin tot prima oară am ajuns. Pe soclu, stilizat, simbolul urbei, nepătruns de ploi şi vânt!... Eu ce era să fac, doar nu era să cânt la vioară, Balada lui Ciprian Porumbescu,  mai potrivit era să tac şi n-am oprit.

          Altfel s-a pus problema în Târgu Mureş când l-am zărit de piatră pe Avram Iancu, cu calul în buiestru. Aici Nikonul a prestat din plin

          După câteva cesuri am luat-o în jos pe hartă spre Braşov, aşternându-ne la drum întins. Întins, dacă am fi putut ocoli Buştenii