Egali cu semiluna, un vis?...

 Repriza I

           Toată ziua de azi am ezitat din superstiţie să scriu ceva pe blog. Mi-a fost teamă de turci pentru că ei ne cunosc bine. Stau mărturie cărţile de istorie. În prima repriză, de ce m-am temut s-a întâmplat. Se cuvine să ne strângem oştile. Îl punem pe Maxim în locul lui Stancu şi-l mai aducem şi pe Bucur, schimbând faţa echipei. Asta e băieţi, cu Dumnezeu inainte!

             Zarul e la Piţurca nu la Terim.

Repriza II

             Nu mai am ce comenta. Cu postarea asta am dat-o şi eu în bară. A treia bară. Şi dacă ar fi să fiu consecvent, insuccesul se datorează tot guvernului, dar mai ales primarului Oprescu. El are a se teme. Nu l-am înţeles de ce s-a bucurat când a adus iarba din Ungaria şi a dat cu căciula după câini, mai devreme.

Vin tiriştii

            Am văzut o finală de tenis la US Open între doi titani. Chiar dacă  Serena Williams şi Victoria Azarenka ar fi două splendide exemplare feminine, forţa fizică şi mentală arătată pe terenul de tenis, nu poate să fie decât a unor titani. Nu insist asupra încleştării dramatice, inegalabilul spectacol în jocul puterii al celor două călăreţe ce-şi scuturau coama fornăind şi apoi într-o deplină contopire cu racheta îşi schimbau armele de luptă...

            Din păcate, trebuie să cobor pe subiectul pe care-l abordez azi de la înălţimile zeilor, pe plaiul mioritic al Roşiei Montana. Ce văd aici? Doi lideri şterşi de putere, incapabili de a-şi asuma ceva, luând decizii după sondaje de opinie, presiunile străzii, faceebok sau consilieri siniştrii. Doi lideri ca două fetiţe jucând şotronul pe marginea drumului până vin tirurile...
Intrebare:
Ce-or avea în tiruri?

Maria. Fragment din volumul in pregătire Guşterele

LA MULTI ANI TUTUROR MARIILOR CARE SARBATORESC AZI!

 Și pentru Marinii care trec pe aici Gânduri bune!

                                            *

Cu ochii în sus pe tăpşanul de peste Priba, în marginea pădurii, copil, urmărind pasărea de oțel ce mă străfulgera până-n adâncurile ființei mele, alergam manifestându-mi spontan ruga fierbinte în cuvintele acelea descoperite la partenerii de joacă mai mari, văr’miu Cornel şi Maria (o Marie, mereu alta, care îmi urmăreşte destinul), păzind împreună caprele, caprele erau ale ei, neînțelegând pe moment de ce ei doi nu mă însoţeau şi alergau în direcţia opusă, pierzându-se în tufișuri:

„Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!”.

Și nu mă lua. Nu ținea cont de dorința mea. Curând apăreau din pădure cei doi, strălucind. Susțineau că zburaseră deja un tur. Povesteau cu însufleţire cum toate ceasurile într-un anumit moment înțepeniseră în carlingă. Noroc că pilotul nu și-a pierdut firea.

Uimirea mea tâmpă se oglindea neîncrezătoare în ochii Mariei, eram prea mic. Maria se aşeză în iarbă şi îmi făcu semn să mă apropii. M-a tras în jos şi mi-a pus capul în poala ei, după care cu o voce din altă lume începu să depene o poveste. Ştia atât de multe poveşti! Şi când Făt Frumos dădea de pământ a treia oară cu zmeul, odată se punea cortina trăgându-şi fusta peste capul meu. Stăteam acolo ascuns. Trebuia să număr până la 100. În timpul ăsta ea devenea zână şi pleca la izvor să aducă stropi de apă vie pentru Făt Frumos.         

Nu era deloc neplăcut acolo, pielea ei albă era moale, pulpele i se deschideau şi mă strângeau cu genunchii uşor ridicaţi. La un moment dat strânsura se slăbise, un colţ al stambei se ridicase puţin, soarele pătrunsese pe dedesupt şi cu coada ochiului l-am zărit pe Cornel în umbră. Aplecat deasupra Mariei o săruta. M-am oprit din numărătoare. Cinzeci şi cinci, a oprit şirul numerelor. Maria s-a desprins împingându-l pe Cornel. Mi-a dat drumul depărtându-şi genunchii şi trăgându-şi fusta la loc. Buzele ei erau umede.

           –I-a fost sete lui Cornel şi i-am dat lui să soarbă picăturile fermecate. Eu mă bosumflasem cu figura răvăşită. Deja vedeam zmeul răpunându-l pe Făt Frumos.

3-0 cu Unii...

Ungurii şi-au pierdut la Bucureşti, h-ul

            Doar două au fost momentele care m-au nemulţumit aseară. Recunosc sunt exagerat de pretenţios. Deci unu, că s-a huiduit când a fost cântat imnul Ungariei şi doi, că nu s-a huiduit la sfârşit de meci, un minut, să se ceară demisia lui Mircea Sandu. Nu revin asupra picăturii care a umplut paharul la Federaţie, am explicat pe blog rândul trecut.

            Am aflat că la televizor între timp a intrat pe fir şi Mitică Dragomir, sprinţar, din senin, ca să bage zâzanie, susţinând că miop n-am văzut bine şi că din paharul preaplin, a căzut doar un strop de şampanie...

            Închipuiţi-vă  ce impresie extraordinară am fi lăsat lumii dacă am fi aplaudat imnul oaspeţilor, după ce hoardele acelea de huligani au vrut să ne dărâme fântânile din Centrul Vechi! Istoric, mergând înapoi, i-am fi plasat în secolul XVI. O precizare se cere, că ei, nu noi, au secat fântânile umplute cu bere.

            M-am uitat, când s-a cântat imnul nostru s-au întors cu spatele, ca o haită de maidanezi pusă pe fugă de primarele Oprescu...

            Ionescule, suficient atât! Ce-ai vrea, să-şi pună doctorul ştreangul de gât? Sau preşedintelui Sandu să-şi taie vre-o venă de la degetul mic, să-i găsim săracu crestătura la buric în vreo ghenă în plic? Ai uitat că-l cheamă şi Mircea? Marţi vin otomanii ce dracu!

            Felicitări fotbaliştilor care aseară ne-au bucurat inimile şi ne-au umplut de mândrie pentru un 3-0 istoric! Şi felicitări de data asta meritate lui Piţi, care la rândul său, am căzut pe spate când l-am auzit, i-a felicitat la conferinţa de presă pe adversari, pentru modul cum le-a mers echipa.

            Sincer nu-l credeam atât de subtil.

Demisia lui Kafka. Nimic despre Piţurcă. Avancronică.

            Azi e o zi specială. Stau în faţa calculatorului şi parcă mi s-a rupt firul. Mi-aduc aminte, i se rupea şi bunicii uneori când trăgea lâna din caier şi fusul învârtit prea repede cădea pe jos. Tocmai Făt Frumos se lupta cu zmeul, dând cu el de pământ. Bunica ridica fusul şi cu degetele ei lungi refăcea cu dexteritate, trăgând uşor de lână, legăturile nevăzute. Puteai jura că firul n-a fost rupt niciodată şi povestea continua.

            Ce se-ntâmplă cu mine şi cu noi acum? Tocmai un copil de patru ani a fost omorât de un câine. Nici în visele rele!... Iar noi facem referendum pentru ce? Nebunia cui e mai mare, a câinelui?... Mâine ce va mai fi? Între ce jivine va trebui să alegem.

            Şi, nu-mi revin.

            Trec peste Roşia Montana, peste Oltchim, peste CFR, peste Guvern, peste parlament, peste lăcomia politică mizerabilă. N-ar trebui să trec, dar le las în seama frumoşilor nebuni de pe străzi. Trag nădejde că poate ei n-au fost contaminaţi de Mioriţa şi nici de bani mai mânjiţi ca cianura.

            Dar nu pot să trec, azi e o zi specială, viaţa trebuie să continuie. Nu pot să trec, am aflat de la televizor, televizorul mai minte, că s-au trimis de la Federaţia Română de Fotbal invitaţii, după înmormântarea de ieri, părinţilor copilului să participe la meciul de fotbal dintre România şi Ungaria. Nu e Kafka, e Mircea Sandu!

            Dacă este aşa, nu e greu de aflat, e timp până diseară, după meci indiferent de rezultat să-i cerem demisia. Dacă nici de asta nu suntem în stare ne merităm soarta.

            Fotbaliştilor le doresc victoria!