Halep și scutul antirachetǎ

          Întins ca un arc, cu privirea ţintǎ în terenul de zgurǎ al miracolelor nu am avut de loc liniștea și echilibrului mental al Simonei și de aceea în salturile mele în jurul televizorului, am fǎcut nenumate greșeli de picior, ieșind din raliu cu dureri ascuţite la genunchi și glezne.

          Nici hazardul potrivnic – mi-au rǎmas agǎţate de retinǎ cele cinci mingi suspendate pe banda fileulul – nici mingiile necruţǎtoare pe care le catapulta Kuzneţova, nu i-au subminat încrederea cǎ își poate depǎși limitele. Doar în ultimul ghem al setului doi, parcǎ braţele i se înmuiaserǎ înlǎnţuite de privirile nevǎzute aţintite asupra ei de milioanele de români ce-și doreau cu ardoare victoria. Kuzneţova, ca un animal hǎituit, îl invocase în ultimǎ instanţǎ pe Putin, cu armele lui psihotronice. Au fost trei duble greșeli la rând. S-a vǎzut limpede ce mult ar fi contat dacǎ ar fi fost în funcţiune scutul antirachetǎ de la Deveselu.
          Felicitǎri Simona! Ai dovedit cǎ poţi purta coroana. Te așteptǎm.

Manifestatii de strada

 Pe strazile Parisului

Pe strazile Bucurestilor

          Într-un interviu acordat revistei parisiene Le Magazine Littéraire despre egalitatea de șanse, o pirandǎ ciorditoare a vǎzut pe biroul reporterului fotografii cu manifestaţiile culturale de la București ale francezilor și referitor la costumaţii a exclamat cu invidie:

          – Câte portofele ar încǎpea dacǎ statul român s-ar îngriji sǎ avem și noi rochii de-alea!...

La o aniversare

          Astǎzi e ziua lui Pǎun Oliviu. Am vǎzut pe facebook. Un director? Nu, un om cu care m-am întâlnit cândva și întotdeauna mǎ revǎd cu drag. Chiar dacǎ nu mi-a sponsorizat nici o carte...

          La mulţi ani Oliviu! Sǎnǎtate multǎ din partea mea și câteva pagini din Dosarul Albaștrii, cadou. Sper sǎ-ţi facǎ plǎcere.

          – Ioane, te-njur dacǎ nu vorbești cu mine la pertu! Nu puteam atunci...

XI. Uzina   

            „Ionescule, tu mergi la uzină.” Acea expresie mi-a conturat mult mai ferm viitorul decât am crezut. Un viitor cu orizontul limitat. Uneori timpul se rostogoleşte lent, poate că nici nu se rostogoleşte cu adevărat, e ca o linie dreaptă desfăşurându-se pe un arc de cer şi descriind o altă curbă specifică, din perspectivă diferită, cu alte înţelesuri, dar cu aceeaşi origine, punctul de la care s-a pornit.    
            Raza cercului meu de bază se întindea pe 15 km, între Cartierul Trivale şi Colibaşi-Poarta 1, într-o lume pe care aveam să o cunosc bine, ce nu m-a copleşit cu micile ei probleme, ci mai degrabă mi-a conferit doar o anumită valoare de întrebuinţare. N-am să descriu mecanismul, intrasem fără voia mea şi mă angrenasem în el, cu convingerea fermă că poate fi îmbunătăţit, cu fiecare înfăşurare pe partea activă a profilului în care o roată dinţată trage pe flancuri mersul, credeam eu, înainte.
            Lucram la calitate şi încercam cu echipa să-i conving pe cei peste 800 de muncitori direct productivi, cei ce contau cu adevărat la secţia „Cutii de viteze”. (Aserţiunea „contau”, întrutotul activistă era aruncată în oponenţă mereu, în faţa celor din serviciile auxiliare, inginerilor şi tehnicienilor, cei care contau mai puţin, ori de câte ori se ivea prilejul şi, slavă Domnului, de şedinţe nu duceam lipsă!...) Încercam aşadar, cum ziceam, să-i conving pe operatori, cât de dezastruoasă este o abatere de elice sau profil, pentru roţile dinţate, fie ea de ordinul aparent nesemnificativ al zecimilor de microni, în războiul pe care îl aveam de purtat cu industria auto a vestului cu adevărat sălbatic. Îmi plăcea jocul de-a şoarecele cu elefantul.
            Fidelitatea şi justeţea aparatelor de măsură şi control din dotare, am învăţat să o măsor cu timpul, nu mi-ar fi dat dreptul la certitudini şi elocinţă, dar s-a dovedit  mai târziu că insistenţa mea a lucrat bine, creând deprinderi. Am fost printre cei dintâi practi-cieni ai controlul statistic în uzină, aducând la posturile de lucru formularele fişelor de relevare, uşor modificate de mine pentru o vizualizare mai clară, mai expresivă a graficului dispersiei valorilor, cu limitele de toleranţă prestabilite, iar ulterior cu limitele calculate ale capabilităţii proceselor. Clopotul lui Gauss căpăta înălţime în detrimentul împrăştierii (dispersiei) cu fiecare săptămână de experienţă. La început, graficele erau completate de controlorii din echipa mea. Ei treceau din oră în oră, luau o piesă direct din utilaj, o măsurau şi înscriau valoarea obţinută la măsurătoare, haşurând un pătrăţel în coloana care corespundea valorii cotei realizate. (Ce m-o fi apucat să descriu bazaconiile astea care sigur nu interesează pe nimeni!)
            Nu a fost deloc uşor să-i determinăm pe muncitori să înţeleagă rostul acelor hârtii. La început le murdăreau precum nişte copii, demonstrativ, cu uleiul ce se scurgea pe mâini din măruntaiele utilajelor, (mănuşile de protecţi obligatorii, au ajuns cu francezii, mai târziu) parcă în ciudă, susţinând că e sclifoseală de birocrat şi pierdere de vreme.
            Mai târziu, au învăţat să-şi completeze singuri fişele, corect, înţelegând importanţa acurateţii demersului şi intervenind la reglajul utilajelor atunci când valorile nu erau centrate către linia lui 0. Şi-au confecţionat singuri panouri de afişaj, au găsit locuri potrivite de amplasare, vizibile. Era munca lor şi o scoteau în faţă cu mândrie.
            Am fost privit cu multă circumspecţie iniţial, nu eram de-al lor, prea exigent, puneam în pericol sloganul „merge şi-aşa”. N-o făceam cu plăcere, dar simţeam că e ne-cesar. Nu iertam rebuturile de orice fel, dar mai ales intenţia de a păcăli cu tot dinadisul a unora, profitând întotdeauna de situaţiile ivite, ca să dau exemple. Unii reglori organizau adevărate comandouri secrete în clipele de neatenţie introducând în montaj containere cu piese neconforme. Piese cu abateri mici, nu se putea vorbii de ceva care să pună în pericol funcţiile produsului final.
            Se punea în pericol doar rigoarea şi o disciplină tehnologică prestabilită, un mod de lucru care trebuia învăţat dacă ne doream performanţă. Normalul situaţiei, după analiza tehnică, era întocmirea derogărilor şi urmărirea specială a comportării acelor piese în exploatare. 
            Mult mai tarziu, când Renault-ul a revenit şi ne-a aşezat pe o nouă treaptă de dezvoltare, nimeni dintre operatorii din secţia „Cutii de viteze” nu s-a mirat şi n-a rămas surprins când autoturisme întregi finalizate erau aruncate la rampa de rebuturi pentru o simplă zgârietură sau viciu de vopsire. O doză studiată desigur, voit exagerată a manage-mentului caltăţii. Doreau să ne impresioneze şi să ne responsabilizeze totodată. Politica îmbrăţişată de mine instinctiv, cu consecvenţă, la timpul potrivit îşi dovedise utilitatea.
            Ideile puse în practică de echipa de calitate pe care am condus-o, mult timp sub aripa şefului meu Miu Petre, izvorau din discuţiile îndelungi pe care le aveam cu o serie de ingineri tineri şi capabili, veniţi direct de pe băncile facultăţilor, al căror nume îl aştern cu multă consideraţie în pagină: Constantin Ivan, Gheorghe Voinescu, Sergiu Vasilescu, Oliviu Păun. Toţi de altfel au ajuns manageri de intreprinderi în diverse momente şi pe toţi îi salut cu respect pe unde vor mai fi.
            Mi-a venit în minte o întâmplare şi, culmea, numele ministrului în faţa căruia am comis-o. Tocmai eu, care făceam vorbire totdeauna de corectitudine şi principii. Într-o după amiază, la schimbul doi, l-am zărit pe directorul general Nicolae Matea însoţind, mi-am dat seama după atitudine, un demnitar de rang înalt al regimului, surprinzător înbrăcat în ţinută lejeră, fără cravată şi costum aferent. Directorul m-a chemat cu un semn şi a făcut prezentările:
            – Tovarăşul ministru Aurel Costea şi şeful de schimb de la calitate. Hai să mer-gem pe linia de arbori ambreiaj! a fost îndemnul după strângerea protocolară a mâinilor. M-am conformat şi ne-am oprit la utilajul care, după cum mi se ceruse, aleza un diametru de ф5,5. Se întâmplase în reţea un incident din cauza unui ştift ce căzuse din alezajul respectiv. Cutia de viteze a unei Dacii s-a blocat în plin trafic, dar din fericire accidentul n-a avut urmări tragice.
            Mi-am dat seama că ministrul nu era venit cu pluta şi avea habar de industria prelucrătoare după cum îmi punea întrebările. Am prins o piesă din flux pe dispozitivul de control şi, ceasul rău, (nu ceasul comparator care indica acea poziţie necomformă, celălalt de sub tâmplă) a declanşat deja alarma. Ce puteam face! Am simţit privirile panicate ale directorului general şi am preluat întreaga responsabilitate. Cu voce sigură i-am explicat ministrului de ce este nevoie de etalonarea mai întâi a dispozitivului de control, intrând pe teritoriul explicaţiilor fidelităţii şi justeţii măsurătorii, mi-am spus zelos poezia până l-am plictisit, în timp ce rapid am potrivit ceasul comparator în aşa fel încât piesa să apară conformă cu documentaţia. Mi-a ieşit. Putea să iasă şi prost. N-am fost mândru de mine când am ridicat o primă directorială de la casierie, în săptămâna ur-mătoare, dar nu mi-a căzut rău.
            Şi altă întâmplare. Înainte să cumpere, francezii, au făcut în uzină o serie de audituri. Printre altele ne-au solicitat înregistrări (date statistice) privind controlul dantu-rilor. Directorul de atunci al ECMA, una din cele şapte societăţi în care se divizase uzina imediat  după revoluţie, Oliviu Păun, mi i-a adus mie pe cap.
            – Ioane, ... 'ute-i! (cu puternic accent pe litera f, cea care nu se vede) şi-a continuat cu o sintagmă scurtă gen „pe ei pe ei pe mama lor!”
            – Şefu', eu înţeleg cât de cât franceza, dar nu ştiu să leg două vorbe...
            – Cu atât mai bine că-i dai în bărci şi eşti sigur că nu-ţi scapă nici vreo perlă pe gură. Responsabil cu perlele era taman dânsul. Unul dintre francezi ştia româneşte şi directorul Oliviu Păun n-a rezistat mult, după ce ne-au luat în primire.
            – Şi ai de grjă să nu oboseşti prea tare, diseară vii la mine acasă şi mergem la curve!... Curvele (Aşa le mângâia el) erau voleibalistele de la Clubul Dacia pe care ECMA le sponsoriza, cum se obişnuia pe-atunci, iar Oliviu Păun era tatăl lor, aproape la propriu. O să revin desigur.
            Cât priveşte auditul roţilor dinţate, tocmai finalizasem un studiu pe o perioadă mai lungă, urmăream deformaţiile elicei şi profilului după tratamentul termic. Ar trebui să explic cumva, pentru cititorii care nu au avut de-a face cu industria, că după ce se prelucrează o roată dinţată, ea trebuie trecută prin foc în cuptoare cu temperaturi înalte de peste 1000 de grade Celsius, mărindu-se astfel rezistenţa materialului. E un principiu pe care l-au descoperit probabil marii gânditori de-a lungul vremurilor, nu ştiu dacă printre ei se afla şi gânditorul de la Hamangia, dar cu siguranţă contribuţia protocronistă a strămoşilor geto-daci trebuie să se fi aflat pe undeva şi în acest domeniu. (Desigur, cititorul e mult mai edificat acum asupra procesului tehnologic al roţilor dinţate şi putem comunica de la egal la egal în cunoştinţă de cauză în continuare.)
            Dacă eram specialist în ceva, nu în danturi eram, ci în grafice. Le concepusem de aşa manieră încât vorbeau singure. Nu ne-a trebuit translator. Aplicam împreună cu tehnologii, corecţii la ascuţirea şevărelor (Şevărul e o sculă de tăiat danturi) dacă obser-vam o anumită tendinţă, cât de cât constantă, de deformare în tratamentul termic.
            Francezilor le-am făcut o impresie bună. Nu ştiu dacă am grăbit cumva decizia cumpărării platformei industriale, dar sigur i-am lămurit, nu numai că nu eram coborâţi din copaci, tehnic vorbind, ci că noi chiar puteam urca în copaci… cu liftul.
            Seara m-am dus într-adevăr la sala de sport cu Oliviu să vedem o partidă de volei şi să-i povestesc cum îi lăsasem mască pe franţuji. E aici loc să explic şi de ce-l iubeau fetele pe Papy. O poveste frumoasă, aprope neverosimilă. Într-o iarna aspră, în ţinuturile Vasluiului, a organizat răpirea celor cinci moldovence, încă eleve de liceu, împreună cu antrenorul lor, Văraru, cel care le formase.
            În sărăcia de-acolo, pe lângă asigurările aiuritoare că fetele dacă merg la Clubul Dacia vor devenii campioane mondiale, bieţilor părinţi le-au prins bine grămăjoarele de bani rătăcite printre cănile cu vin, din care se gustase pe îndelete. Au ajuns campioane naţionale, nu mondiale.
            La un moment dat, în viaţa reală de neimaginat, a trebuit ca fetele să fie înfiate, un matrapaslâc pentru ca Ministerul Învăţământului să se lase păcălit şi să aprobe transferul în grup al elevelor voleibaliste în cursul anului şcolar. Astfel că la nivel de directori, cinci la număr, fiecare si-a trecut în actele de înfiere câte un vlăstar (de fapt vlăstarele erau ditamai prăjinile ca înălţime), dar tot Oliviu era tatăl lor adevărat, că doar el singur avea mălaiul...

Fragment din Dosarul Albastrii.

Prinţesa Florilor de Cais s-a calificat în sferturi

          Este 17,45 și abia acum imi trag sufletul ca soldatul de la Maraton și postez istovit pe blog primele înscrisuri. Știam cǎ va fi o încleștare dramaticǎ pentru cǎ emoţia unei posibile mari performanţe la Roland Garos, acolo unde îţi câștigi dreptul la nemurire, te poate copleși mǎcinându-ţi tǎria încrederii. Simona s-a dovedit și de data asta imperialǎ, dominându-se pe sine înainte de a-și domina adversarul fǎrǎ îndoialǎ puternic, dar nu Sloane Stephens era pericolul.

          Tensiunea din aer aproape nu lǎsa mingea sǎ cadǎ pe zgura roșie. Nu a fost lupta dintre bine și rǎu! Nici cea dintre feciorul împǎratului și zmeu, pentru simplu motiv cǎ în faţa noastrǎ se intreceau douǎ prinţese: Visul de Abanos și Prinţesa Florilor de Cais. Frumoasǎ negresa, cu picioarele lungi, lucind ca o cârlanǎ datǎ în streche, dar Cosânzeana noastrǎ n-are perche!

          Mǎ opresc aici. Nu mǎ las purtat ca alţii de magie înainte de vreme.

          S-o luǎm pas cu pas.

P.S.

         Asearǎ primarele Oprescu a fǎcut repetiţii cu publicul, pentru întoarcerea triumfalǎ la București a Simonei, aducând din Europa pǎpuși uriașe, toboșari și saltimbanci...

 

Bookfest personal

          Plimbându-mǎ prin târgul de carte ca printr-o pǎdure cǎreia i s-au tǎiat copacii, oamenii întâlniţi mi se înfǎţișeau umbre, iar cǎrţile lor tânjind pe tarabe, pǎsǎri cu penele colorate din care s-a scurs cântecul, sau în care s-a scurs cântecul, depinde de situaţie. Mute oricum!

          Pâlcuri-pâlcuri de scriitori, gǎști de cartier, se înghesuiau dezordonate pe insulǎ în jurul câte unui stand împodobit ca un car alegoric, cu soarele tablou palid bǎtut în cuie undeva deasupra, sǎ domine noaptea minţilor.

          Un zumzet continuu mǎ înconjura, rupt din când în când de ropote de aplauze, menite sǎ stabileascǎ, sǎ dea semnale cǎ funcţioneazǎ corect licitaţia pe nemurire. Pare o copie fidelǎ, doar cǎ fǎrǎ insufleţire, ţesǎtura universului la scarǎ micǎ, pe urzeala subţire a Bookfestului! Numai cǎ unele corpuri cerești de argilǎ au o greutate inutilǎ.

          Aveam senzaţia cǎ umbrele se uitau la mine ca la un extraterestru din alt sistem. Ce e cu tine omule rǎtǎcit? Aici nu e Bursa îngerilor, de ce-ai venit?

          Trec pe lângǎ Paralela 45. Mǎ uit cu atenţie. Nici o carte scrisǎ de mine la vedere, nici Bursa, nici Dosarul, nici Pasǎrea, nici Glonţul și nici mǎcar Gușterele mai de pe urmǎ. Cred cǎ ar trebui sǎ schimb editura. Depǎșesc Poliromul. Mi se pare cǎ Daniel Cristea Enache m-a salutat înclinind ușor capul. Nu mǎ cunoaște. N-are cum. I-am trimis Gușterele dar nu l-a mușcat, altfel pânǎ acum ţipa.

          Mǎ alǎtur lui Sibiceanu, rar prieten ca el, la mulţi ani Aurele! Azi când scriu, a mai împlinit un decar, tot rebel. Se cunoaște cu toţi și împarte saluturi stânga dreapta ca pe fluturi. Împreunǎ, mergem cǎtre RAO sǎ-l felicitǎm pe profesorul Petre Anghel pentru Istorie.

          Guștere, sǎ nu mǎ faci de cacao! Lasǎ-ţi umbrele și pune-ţi o minǎ mai optimistǎ. Acolo sunt oameni vii. Sǎ dai mâna cu toţi. În prejma lui Petre umbrele nu rezistǎ.