Notã: Nicolae Radu, prietenul meu albastru, a terminat a doua lui carte de povestiri. Povestiri despre ziua de mâine, întregind cumva Povestirile aproape fantastice, cartea de debut. Nu am sã fac deocamdatã nici o referire la reuşita în sine, mã bucur de ea şi atât, dar ca sã vã incit redau mai jos textul de final. Pânã sã ajungã la Editura Cervantes degustaţi la aperitiv:
Poșta
redacţiei
Amadeo Scãrlãtescu,
critic literar, fondatorul revistei Promisiuni şi Certitudini, înainte de a pleca
la întâlnirea cu clasicii şi modernii mai grãbiţi decât el, a cerut ca în placa
de marmurǎ ce va acoperi mormântul, spre rãsãrit sã fie tãiatã o fantã nu prea
groasã, ca la cutia poştalã, pentru cei
ce doresc sã-i trimitã lucrãrile lor literare. Odaia cavoului sã fie mobilatã
doar cu un pupitru, un scaun şi o maşinã de scris pentru autorii care nu-şi
gãsesc liniştea în cãminele lor.
Ceea ce rudele au
considerat a fi o nebunie, s-a dovedit în timp o sursã de profit, urmaşii
criticului percepând o taxã, deşi rãposatul nu pomenise nimic despre acest
lucru, celor care doreau sã comunice printr-un poem sau o povestire cu
Scǎrlǎtescu.
Numãrul persoanelor
atrase de dorinţa comunicǎrii cu Amadeo se îmulţea zi de zi, aşa cã rudele au
devenit prin rotaţie vânzãtori de bilete şi îngrijitori ai locului. Ar fi putut
foarte bine sã angajeze pe cineva, dar nu aveau încredere, se suspectau între
ei ca rude, darãmite sã intre în afacere un strãin ! Taxa o mãreau lunar. Acest
lucru care nu a micşorat numãrul pelerinilor, ba din contrã. Dupã o jumãtate de
an de la moartea lui Amadeo au fãcut
programul de vizitare non-stop, au limitat timpul de şedere în interior la o
jumãtate de orã pentru o persoanã. Datoritã numãrului mare de solicitãri, s-a
trecut la programãri. Şi administraţia cimitirului a ieşit în câştig de pe urma
celor care veneau la mormântul criticului. Chioşcul de la poartã a fost renovat
şi mãrit, şi aşa abia putea face faţã comenzilor de cafea, ceai, gustãri calde
şi reci. Pânã la sfârşitul anului urmaşii lui Amadeo Scãrlãtescu au construit
un hotel pentru cei care veneau din alte localitãţi sau chiar din strãinãtate.
Lângã birourile administraţiei cimitirului
s-a înãlţat o clãdire nouã cu un nivel. La parter erau un salon de
coafurã şi o salã cu jocuri mecanice, la etaj fitness şi masaj. În faţa
clãdirii s-a amenajat un loc de joacã cu nisip, leagãne şi balansoare pentru
copiii ai cãror pãrinţi aşteptau la coadã sã ajungã la mormântul
criticului.
La şapte ani de la
moartea lui Amedeo Scãrlãtescu, rudele au hotãrât sã deschidã
mormântul.Trebuiau respectate vechile obiceiuri. Au ridicat placa de beton.
Spre mirarea lor, în loc de mormane de hârti împrãştiate au gãsit teancuri de
scrisori în pachete ordonate pe zile, luni, ani. Pe fiecare era scris numele adresantului, iar pe spatele scrisorii
semnãtura criticului.
O lunã le-a trebuit
rudelor sã împartã plicurile celor care aşteptau rãbdãtori. Mulţi dintre ei nu-şi
puteau stãpâni nerãbdarea şi deschideau scrisorile pe loc. Unii se bucurau,
alţii plângeau sau îl înjurau pe critic cã nu i-a înţeles.
Rãmãsesem singurul care
nu primise rãspunsul de la Amedeo. Nu mã grãbeam. Pusesem plicul cu o zi
înainte de a fi deschis mormântul.
Când au ridicat capacul
coşciugului l-am vãzut pe Amedeo Scãrlãtescu. Arãta la fel ca în ziua în care
murise. Poate puţin mai palid. În mâna dreaptã ţinea o scrisoare. Era pentru
mine. Soţia criticului mi-a înmânat-o.
Cu greu mi-am învins
pornirea de a deschide scrisoarea de faţã cu rudele îndoliate. Le-am mulţumit
şi m-am grãbit spre casã. M-am închis în camera mea şi am deschis plicul.
„ Povestirile
dumneavoastrã m-au mirat, dar în acelaşi timp m-au încântat. Am redescoperit
frumuseţea nufãrului care îşi trage seva din mâlul depus pe fundul bãlţii.
Aştept cu nerãbdare sã ne întâlnim. Pânã atunci toate cele bune.”
