joi, 16 februarie 2017

bit-poem cu eşarfă (versiune finală cred...)


îmi vine să şterg cu buretele
ca la şcoală
când nu reuşeam să disting
operele complete
de operele pierdute
făcând scheting
între necunoscute
şi punând în priviri
între mine si soare
foiţe subţiri
colorate de mica


mai nou împing vagoane
într-o staţie de triaj Q
a poemelor
adevărate sau false…
socotesc în siaj
incertitudini binare
căutând bit-poemul cu eşarfă
cotând piruetele în mişcare…
şi muşcând adevărul trist
în mărul uscat
decăzut din metaforă

aveam un învăţător la catedră
ce mă ţinea în genunchi
ceasuri lungi
colegilor le împărţea anaforă
iar mie îmi împărţea
palma în dungi
am senzaţia că şi acum
învăţătorul stă cenzitar
în locaţie cu mine
pândind să mă scoată
din ţintar

marți, 14 februarie 2017

În căutarea timpului pierdut




         
         Uneori mi se pare că pedalez o bicicletă care merge spre nicăieri. Aceiaşi copaci desfrunziţi pictaţi pe pereţii rotunzi ai unei încăperi, par să se rotească odată cu mine, dându-mi senzaţia că oriunde s-ar căţăra pulsul şi oricât mi s-ar accelera ritmul respiraţiei, rămân în celulă sub un clopot spongios. Un timp oprit ca şi lanţul căruia i s-au rupt zalele. Pedalez în gol. În perete e o uşiţă de tablă şi o tăietură pe unde se introduce o singură dată cardul care ţi s-a dat la intrare.     
         Cititorul de card alimentează în funcţie de alegere cât e tragerea şi afişează clipele cuvenite să priveşti dincolo de zid. Nu trebuie să am grijă, uşiţa se închide automat când se termină contul!
Îţi poţi alege din listă orice doreşti.
Eu am ales femeia, misterul ei mi s-a părut la un preţ rezonabil.
          Dincolo de fereastră o copilă blondă, tristă, cu faţa angelică, obosită. N-am zăbovit. Privirea mea creştea ca apele unui pârâu năvalnic umflat de o ploaie de vară. Dar trupul ei gol părea o albie de tablă care nu-şi mai simţea marginile.
          Spre deosebire de celula mea, a ei era înconjurată de ferestre.
S-a mai deschis o uşiţă în partea opusă, întrezărindu-se un grup zgomotos de tineri. Faţa copilei s-a destins, mi-a întors spatele îndreptându-se către turbulenţi. Aceştia, aruncând cu pietre, au spart cumva fereastra şi au reuşit să pătrundă în interior declanşând sărbătoarea desfrâului.
          Sigur contul meu se sfârşise, dar pietrele aruncate stricaseră mecanismul căci uşiţa mea s-a blocat deschisă. N-am mai putut privi. M-am urcat pe bicicletă întors cu spatele şi am continuat să pedalez. Uimit, mă urmărea imaginea din fereastră, iar timpul şi copacii treceau pe lângă mine.

sâmbătă, 11 februarie 2017

La protest



Cu siguranţă(cu acul de siguranţă), cel mai corect ar fi să-mi închid facebookul… Mi-aş păstra prietenii, iar cifra duşmanilor ar rămâne îngheţată.

Cu siguranţă(siguranţa de la tablou), cel mai corect ar fi să-mi închid televizorul, LED-ul cel nou. Mi-aş păstra echilibrul în trup şi la minte, pastorul antenelor nu mi s-ar mai părea tigru duios, nici măcar lup ticălos ca Ghiţă, ci doar un dos de oiţă castrată fără os şi fără cuvinte.

Cu siguranţă (siguranţa jandarmilor), cel mai corect ar fi să-mi prind peste haină, pe faţă nu în taină un tricolor, să merg la proteste în frig cu poporul şi să strig:

Fără toleranţă la abuzuri şi aroganţă! Nu ne furaţi viitorul!

vineri, 10 februarie 2017

Când vine moartea. Variantă



când
vine
moartea
şerpeşte
ca viţa
de vie
în care
s-a uscat
vinul…

te-ngrijeşte
să retezi
un lăstar
sub
ultimul nod
înainte
să orbeşti
ceilalţi
muguri de ochi

crestează
crucea apoi
şi în inima ei
fixează
un bob de grâu
prin care
să vezi
înapoi
via pe rod